Crâmpeie de farmec nipon
Cuvintele ce nu s-au rostit sunt florile liniştii. (proverb japonez)
Ne îndreptam spre unul din templele Zen din Japonia, construit în secolul XIV, care face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Pe tren, în drum spre temple, am stat lângă niște surdomuți. Ei nu vorbeau că nu auzeau, eu auzeam dar nu înțelegeam, așa că am comunicat prin semne. Eu nu le înțelegeam pe ale lor, ei nu le înțelegeau pe ale mele! Și totuși, a fost clar pentru toată lumea că ne dădeam jos la acelasi templu Zen, iar acolo nu mai era nevoie de explicații, căci totul era comunicat cu claritate: era o frumusețe și un calm care vorbeau oricui. Acolo indiferent ce handicap ai fi avut, tot ajungea cumva frumusețea la tine. Dacă nu puteai auzi cântecul păsărelelor, puteai admira priveliștea încântătoare și te puteai lăsa îmbătat de mirosurile aromatice ale plantelor. Era o simfonie a simțurilor, o plăcere ce nu trebuia explicată, trebuia doar primită, așa cum ajungea la tine. Ea fusese distilată în așa fel încât să vorbească simțurilor, minții și sufletului. Acolo te contopeai cu divinitatea, simțeai că ești un întreg, că trecerea ta prin viață nu mai era grăbită, că te găseai exact acolo unde ți-a fost sortit să ajungi. Erai pătruns de liniștea adâncă. Lumea din jur amuțise. Mai mult, făcuseși pace cu tot ce te înconjura, ba chiar și cu tine însuți.
Fibra fină a lemnului pardoselii era rotunjită de atâția pași câți au fost făcuți de-a lungul timpului. Grădina templului este originală, așa cum a fost ea gândită de arhitectul de geniu ce a îmbinat splendoarea templului japonez cu farmecul artei grădinăritului. Pe potecă, fiecare cotitură te surprindea cu alte delicii: arțarii japonezi dădeau parcă în pârg, ruginind în lumina toamnei, copăceii păreau că sfidează gravitația cu grația lor, iar îmbinarea de frunze de toamnă cu copacii în floare făcea ca fiecare colț de grădină să-ți pară un colț de rai.
La fel cum în balet te încântă zveltețea, surpriza ușurinței cu care o balerină parcă plutește deasupra realității cunoscute, grădina japoneză te uimește cu aparenta imponderabilitate a copăceilor ce par să sfideze legile firii. Ei cresc pitic sau contorsionat, răsărind din maluri, sau aplecați deasupra apei. Aburul condensat al răcorii dimineților strălucește în lumina soarelui, picăturile părând buchete de frumusețe ce amplifică magia locului. Ce încântare!
***
Cartierul Naga-machi Buke Yashiki este pe o vale superbă, parcursă de un râu repede şi învolburat, care e traversat de poduri dese, unde se află casele samurailor. Am intrat în câteva case care erau ale unor samurai, case de dimensiuni comparabile cu cele ale zilelor noastre, care aveau chiar și o sală de oaspeţi, cu interioare extrem de simple (cu tatami mats), elegante. Pe doi pereţi exteriori erau uşi glisante, unele la intrare, altele pe peretele opus, care dădeau lumină și respiraţie casei. Grajdurile, ba chiar şi locuinţele servitorilor de pe lângă casa samuraiului se asemănau grozav cu şura caselor ardeleneşti. Din lemn, cu o poartă centrală, pe o parte grajdul, pe o parte locuinţa servitorilor. Grădina include un pârâiaş pe malul căruia sunt copăcei şi tufe, ce adaugă farmec locului. Din stradă se văd ori porţile mari, impenetrabile, ori zidurile înconjurătoare ale acestor proprietăţi, zugrăvite în galben, cu un mic acoperiş ce protejează gardul, cam la fel cum vezi în Transilvania medievală. Cred că aici vorbim mai puţin despre culoarea locală şi mai mult despre cea a perioadei în care au fost construite clădirile respective. Am văzut chiar o proprietate de samurai care e acum moştenită de un strănepot. Înţeleg aşadar că vitejiile făcute cu spada de strămoş beneficiază şi acum familia, peste generaţii.
Aflu că acest cartier dedicat exclusiv preocupărilor bărbăteşti, se găseşte între două zone de gheişe: Hirokoji (Nishi Chaya District) şi Hashiba-cho (Higashi-Kazue-machi Chaya District). Cei cu spada, care sigur că aveau dare de mână, aveau de ales dintre frumoasele vremii. Alăturarea aceasta de cartiere diferite, unele dedicate preocupărilor feminine, altele celor virile, separare pe care n-o vezi distinct în alte societăţi, m-a pus pe gânduri, cu atât mai mult cu cât astăzi încă mai vezi gheişe la datorie, dar nu mai găseşti nici picior de samurai. Să aibă asta de-a face cu perenitatea frumuseţii feminine? Să fie oare nevoie de graţie şi frumuseţe feminină atâta vreme cât va curge apă pe râurile Saigawa sau Asanogawa, acolo unde sunt plasate cele două cartiere de gheişe din perioada Heian? Casele gheişelor sunt lipite una de alta şi au acelaşi aspect exterior de totdeauna, chiar dacă acum din stradă sunt vizibile şi unităţile de aer condiţionat precum şi antenele de satelit.
Gheişele de azi par însă să aibă aceleaşi farmec de totdeauna. Ele au acelaşi mers puţin împiedicat, aceiaşi ochi plecaţi în pământ, aceeaşi siluetă puţin adusă de spate. Supusă. Te întâlneşti cu gheişe superbe ce au zâmbete misterioase. Păşesc mărunt şi se înclină respectuos, proiectând imaginea frumuseții ce nu se ofileşte, a feminităţii ce străbate timpul.
Mă întreb însă ce s-a întâmplat cu ocupaţiile bărbaţilor de odinioară? Mă întreb dacă sabia a fost îngropată, sau poate că a luat doar alte forme, lupta fiind la fel de acerbă? Oare “jocul” s-a mai civilizat sau a rămas la fel de aprig, în lumea de business? Oare sabia şi dorinţa de success cu orice preţ să se fi transformat în competitivitatea de astăzi a japonezului?
Chiar dacă samuraii sau luptătorii ninja au dispărut demult, dârzenia lor merge înainte. Se exprimă doar altfel.
***
În castelul Matsumoto era expusă o armă de foc, o flintă, despre care mi s-a spus că ar costa un milion de yeni. Prețul nu s-ar datora însă armei în sine, ci picturii de pe ea! Relatarea m-a amuzat, ca să vezi că arta este la mare preţ şi când e risipită pe arme! Constat că japonezul rămâne un rafinat estetic care-şi îngăduie să admire atât cireşii superb înfloriţi, cât şi picturile de pe arme…
Mai mult, tot în acest castel am găsit o sală de amirat luna (da, luna!) iar asta mi se pare cea mai senzaţională dovadă a romantismului nipon. Într-o aripă a castelului există un pavilion cu ferestre largi, înconjurat de jur împrejur de un balcon, unde la sfârşitul lunii septembrie are loc un festival numit Tsukimi. Japonezii se întâlnesc pe acest balconaş şi admiră luna imensă, pe cerul plin cu vârcolaci, cum am spune noi. Întâlnirea are loc într-o muzică niponă veche de Yokobue, un fel de fluier duios, melancolic. Am avut plăcerea să ascult muzica asta autentică și parcă vizualizam noaptea luminată de luna plină, privită de la balconaşul pavilionului amenajat tocmai pentru asta!
Japonezul spune că există, de fapt, trei luni. Una e pe cer, a doua e reflecţia ei în apa canalelor ce înconjoară castelul, iar a treia este reflecţia ei… în paharul de sake!
CETATEA LUI BUCUR * literatură , arte , cărţi 