Elisabeta IOSIF:,,În inima Transilvaniei am întâlnit un elveţian fericit”

Oraşul de referinţă al Daciei Porolissensis – astăzi Cluj-Napoca – este capitala unui judeţ important, candidând la titlul de Capitală Culturală Europeană. Şi nu pot lipsi, din acest context, tot ceea ce o aureolează şi o ridică la rang european:  valorile sale cu potenţial turistic, biodiversitatea acestui areal cu elemente peisagistice, ecologice, ştiinţifice şi culturale. De aici, grija de a valorifica şi a aduce la nivelul mileniului 3 aceste atracţii patrimoniale, pentru a fi incluse într-un circuit naţional şi internaţional.

 Desigur, clujenii nu ezită să spună  că vor să creeze un brand, precum  Maramureşul sau Bucovina. Recunosc faptul că, acolo se duc mulţi turişti şi în perspectiva deschisă de o capitală cu vocaţie  europeană, cum speră să devină Clujul în 2020, trebuie ca întregul judeţ să poarte amprenta  unei zone turistice de nivel european.

                                          TURISM RURAL MONTAN

O importantă arie cu potenţial  turistic rural se află în satele extinse pe pantele, dealurile  şi podişurile munţilor Gilău sau  Apuseni, de pildă. Am vizitat comuna Beliş, amplasată în ţinutul moţilor, la o altitudine de 1050 de metri, cu 15 pensiuni agroturistice, oferind  peisaje  montane inundate de păduri de brad şi de ozon, cum rar se mai găsesc în Europa. Localitatea extinsă şi pe pantele Măgurii Călăţele (cu 2 sate de vacanţă în Călăţele Pădure)  dar şi pe malurile lacului antropic Fântânele, de pe cursul superior al râului Someşul Cald, are un nou certificat de naştere decât în 1737, când e pomenită în documente, fiindcă în 1970  pe vatra veche a satului s-a ridicat barajul Beliş – Fântânele ( cu un volum de peste 200 milioane mc.). Pantele fac greu accesibile  drumurile spre monumentele naturale, de aceea se impune pentru localităţile unde se dezvoltă turismul rural local, refacerea infrastructurii, pentru a  se ajunge aici în condiţii de secol 21, meritând să asculţi renumitele tulnicărese  sau să călătoreşti  în  zona carstică.  Programul de modernizare şi de reabilitare a drumurilor judeţene, le are în vedere şi pe acestea, fiind înscrise  în cadrul  celor  424 de km de reabilitare până în 2015,  valoarea  totală fiind  de 349.368.865,78 lei.  Despre această idee mi-a vorbit şi elveţianul  întâlnit, entuziasmat de peisaj şi de aerul tare al munţilor  pe ale căror drumuri vrea sa le parcurgă dar vă voi vorbi mai târziu despre isprava sa.                                                                                          

Aşadar,  nu  am ales să vă vorbesc despre  cele 24 de arii naţionale protejate (30.200 de ha, 6 cu statut de monumente  ale naturii),  nici despre cele 16 rezervaţii naturale  ale judeţului sau despre defileul  Răcăţiului – fascinant  prin importanţa dată lui Zamolxe, în zona stâncilor care au  profiluri  de uriaşi. Localnicii vorbesc despre un loc, unde  invocându-l  pe zeu, cum spune legenda, se îndeplinesc dorinţele oamenilor. Aşadar am ales  acest  areal al turismului rural montan, unde am întâlnit    un  elveţian fericit.    

                                   Insula elveţiană din inima Transilvaniei   

Mergeam spre Cascada Vălul  Miresei, de pe vârful Lespezi, drum de circa 5 km, dar timpul era măsurat şi Consiliul local a hotărât să ne pună la dispoziţie câteva mijloace de transport adecvate, autocarul neavând acces pe drumul îngust, forestier. Am mers la întâmplare într-o maşină 4×4.  Am rămas impresionată.  Se asculta  muzică din opera Traviata. L-am întrebat cum îl cheamă şi de unde este… Petre Shieriez mi-a răspuns, din Dealul Negru. Dar îl trăda accentul şi câte un cuvânt stâlcit. De unde veniţi? am insistat eu, ca să aflu că, de fapt era elveţian, dar el se socotea, după  10 ani de şedere în România , dintre care şapte ani la Cluj-Napoca  şi 3 ani la munte, în judeţul Cluj, „de-al casei”. L-am întrebat apoi, de ce a plecat din Elveţia. Răspunsul a fost uluitor: ”Unde mai găseşti în Europa, o zonă atât de frumoasă, nepoluată  şi cu terenuri atât de ieftine? În Elveţia  o casă costă o jumătate de milion de euro, aici am mai mult decât o casă fiindcă  am cumpărat încă 7 ha de teren. Au venit după mine încă 5 familii. Am peste 30 de prieteni, care mă vizitează permanent. Nu sunt niciodată singur     într-o  aşa mare întindere unde fac o fermă. În Elveţia nu poţi cumpăra teren, dacă nu eşti fermier. Dar cum să fii, într-o Elveţie atât de mică, unde pământul e aşa de puţin şi atât de scump! Aici, curând va fi o zonă cu asfalt spre Parcul Naţional Apuseni, realizat cu fonduri europene”.  >>>>>>>>>>>>>>>>

Andrés Sánchez Robayna – Umbra şi aparenţa / La sombra y la apariencia

Traducere şi prezentare: Eugen Dorcescu

Editura Mirton, Timişoara, 2012

Andrés  Sánchez Robayna, poet, critic şi istoric literar, profesor, personalitate de primă importanţă a vieţii literare şi universitare spaniole contemporane, s-a născut în Las Palmas, Insulele Canare, în 1952. A studiat Filologia Hispanică la Universitatea din Barcelona, instituţie de învăţământ superior unde şi-a luat, în 1977, doctoratul. În prezent, este profesor de Literatură Spaniolă la Universitatea din La Laguna, Tenerife. A fost conferenţiar şi profesor în diverse centre şi universităţi din Europa şi America (São Paulo, New York, Florenţa, Puerto Rico etc.). A fondat şi condus revistele  Literradura (Barcelona, 1976) şi Syntaxis (Tenerife, 1983 – 1993), considerată “una din expresiile cele mai înalte ale gândirii critice referitoare la literatură şi la artele plastice” din recenta istorie culturală spaniolă. A fost director la sediul din Canare al Universităţii Internaţionale Menéndez Pelayo şi responsabil al Departamentului Debate y Pensamiento del Centro Atlántico de Arte Moderno. A primit premiul Criticii pentru cartea de poeme La roca (1984), precum şi premiul Naţional de Traducere (1982) pentru versiunea sa din întreaga poezie a lui Salvador Espriu. Conduce Atelierul de Traducere Literară  de la Universitatea din La Laguna, unde s-au tălmăcit şi publicat, în limba spaniolă, din 1995 şi până azi, numeroase lucrări, poezie sau proză, din literatura universală. Dintre acestea, amintim doar De Keats a Bonnefoy (2005) şi Ars poetica (2011), ambele purtând, aidoma tuturor celorlalte, girul desăvârşitului profesionist care este Andrés  Sánchez Robayna.

CĂRŢI DE POEZIE: Día de aire (Tiempo de efigies) (1970); Clima (1978); Tinta (1981); La roca (1984); Poemas 1970-1985 (1987); Palmas sobre la losa fría (1989); Fuego blanco (1992); Sobre una piedra extrema (1995); Poemas 1970-1995 (1997); Inscripciones (1999), Poemas 1970-1999 (2000); El libro, tras la duna (2002); En el cuerpo del mundo. Obra poética, 1970-2002 (2004); La sombra y la apariencia (2010). CĂRŢI DE CRITICĂ: El primer Alonso Quesada (1977); Tres estudios sobre Góngora (1983); Museo atlántico (1983); La luz negra (1985); Poetas canarios de los Siglos de Oro (1990); Para leer ‘Primero sueño’ de sor Juana Inés de la Cruz (1991); Estudios sobre Cairasco de Figueroa (1992); Silva gongorina (1993); La sombra del mundo (1999); Una lectura (2007), y Deseo, imagen, lugar de la palabra (2008).

ALTE CĂRŢI: La inminencia (Diarios, 1980-1995) (1996); Días y mitos (Diarios, 1996-2000) (2002).

Oferim cititorilor o selecţie – sperăm, concludentă – de poeme, traduse în limba română, din recenta sa carte La sombra y la apariencia, Tusquets Editores, Barcelona, 2010.

(E. D.)         

Asy como la sombra nuestra vida se va.

pero lópez de ayala

 

TU CARE ai iubit soarele

şi centrul, şi care doreşti

a pătrunde-n lumină,

în rocă şi în prezenţă,

 

nude, invincibile,

şi care pe nisip

asculţi zvâcnirile

trupului şi ale pământului

 

vizibile, invizibile,

dă glas, de asemenea,

umbrei şi aparenţei,

întredeschise,

în lumina lumilor.

*    >>>>>>>>>>>>

Adrian Botez – ÎNCEPUT DE DISCURS

OMUL BEZNEI

 aspre astre-mi fripseră retina

m-am întors în scorbura din suflet

nu mă mai închin la raze – iar lumina

în zadar mototoleşte al său umblet

 

sunt vecin căţelului de-adâncuri

economisesc în cârtiţi noaptea

orb romantic – pipăi lumii soartea

de mi se-nglodează-n palme smârcuri

>>>>>>>>>>

Maria Diana Popescu – Dialoguri privilegiate

Alexandru Mironov – Posibile scenarii ale sfîrşitului lumii

– Profesor, cercetător, scriitor, realizator de emisiuni t.v., jurnalist
– Preşedinte al Asociaţiei Române de S.F. Pro Con S.F.
– Preşedintele al Federaţiei de Scrimă din România
– Membru al World S.F.
– Membru al Asociaţiei Internaţionale a Profesioniştilor din S.F.
– Delegat naţional al Societăţii Europene de S.F.

MDP: Stimate Domnule Alexandru Mironov, bine aţi venit la revista Agero din Stuttgart! În ce punct se află omenirea la acest moment dat?

Alexandru Mironov: Suntem acum pe Terra şapte miliarde de locuitori, ceea ce ar trebui să ne dea senzaţia că suntem obligaţi să stăm umăr lângă umăr şi piept lângă spate şi să respectăm legile de convieţuire pe care tot creierul nostru (colectiv!) le-a inventat.

MDP: Care socotiţi a fi cea mare provocare cu care se va confrunta omenirea în următorii 20 de ani, să zicem?

A. M.: Locul de muncă al Omului Simplu! Este, de departe, cea mai stringentă problemă a societăţii veacului al XXI-lea. Se va prelungi durata de viaţă, va dispărea majoritatea bolilor, se va reduce drastic mortalitatea infantilă, va fi rezolvată problema foamei (cea mai mare ruşine a societăţii umane din zilele noastre), inginerii vor reuşi să furnizeze apă ieftină prin desalinizarea apelor de mare, o parte a omenirii se va muta în Oceanul Planetar, o alta va ieşi în spaţiul cosmic (pe Marte vor locui, în anul 2100, peste un milion de foşti pământeni) – dar problema locului de muncă a Omului Simplu va rămâne marea provocare a omenirii. Cam 90% din omenire…

MDP: Nemurirea se află cumva la o distanţă de zeci de ani, având în vedere descoperirile din nanotehnologie?

A. M.: Nu doar nanotehnologia, ci toate progresele din medicină şi inginerie vor face ca media de vârstă a pământenilor să fie binişor peste 80 de ani în 2050 şi peste 90 către sfârşitul veacului. La o recentă vizită la EMBL (European Molecular Biology Laboratory) din Heidelberg, unul dintre savanţii europeni ne-a spus: „Cetăţeanul planetar care va trăi 150 de ani s-a născut deja”. Îl cred.

>>>>>>>>>>>>>

Ştefan Lucian MUREŞANU – PENUELISM ŞI DECADENŢĂ MAJORĂ A OMULUI CONTEMPORAN

            Sunt sufocate pagini întregi într-o literatură interminabilă de idei în care unii, care au fost şi vor fi în toate epocile de uzaj luminiscent, s-au numit moderni. În fapt, modernism însemna ieşirea unora, din liniile pe care societatea acelui timp istoric şi le trasa imaginar, ca drept măsuri de urmat. Într-un fiind şablonizat, entitatea încorsetată exploda detaşând din întregul cenzurat intruşi. La început, catalogaţi ca ineficienţi societăţii majore ce se târa în spaţiul delimitat, omul desprins din astfel de chingi s-a numit omul modern, debusolat de timpul în care trăia, croindu-şi în spaţiul larg al libertăţii imaginare o altă perspectivă de viaţă.

            Dintre cei care vor fi fost să contemple altfel decât se putea limita întregul să vadă lumina, literatul şi-a ridicat privirea către cer, l-a implorat pe Marele Stăpân al Universului să îi acorde o şansă. Şansa lui era să dovedească că ceea ce vedea şi nu puteau să vadă alţii poate să se materializeze în lumea eternă a imaginarului. El avea misiunea să transfere imaginea reală într-un sistem de energii celeste superioare celor telurice şi, de acolo, de sus, îi venea accesul continuării acestei menirii de universalizare a formei elevate de exprimare prin cuvinte.

            Literatul pătrunde în întuneric, precum bardul de la Lancrăm, zăreşte necunoscutul, ca umbră tainică a existenţei, şi-l imaginează spunând: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ( Lucian Blaga), ca apoi să revină declarând că el, cel ales de Providenţă să meşteşugească cuvinte iubeşte: şi flori, şi ochi şi buze şi morminte[1]. Patru termeni legaţi prin speculativa conjuncţie şi, ce adună spre eternitate fiindul, sunt elementele existenţei noastre prin toate cele trei rituri de trecere. Lumea este o colectivitate legată prin sânge şi strecurată în existenţa telurică prin nevoi, mai mari sau mai mici, dureroase sau blânde, ţintuite prin destin. Respirăm pentru că plămânii noştri sunt făcuţi să primească aer, un gaz în dejecţii al celor care îl emană din străfundul atât de întunecat al nimicniciei gândirii lor. Gândirea acestora se transformă în cuvinte, cuvintele în fapte. Faptele rezultate din dejecţia greilor respiratori opresc de multe ori respiraţia plăpândă a încetiniţilor. Aceştia cad dar numărul lor fiind destul pentru a se supune întunecaţilor suferă: Nimicul zăcea-n agonie, / când singur plutea-n întuneric şi dat-a / un semn Nepătrunsul: / „Să fie lumină!” (Lucian Blaga).

>>>>>>>>>>>>>

Elisabeta IOSIF – DUHURILE CETĂŢII

Lebăda aurită de Duhul Lunii stă deasupra Cetăţii

Ca asupra oului cosmic. E spiritul energiilor vitalităţii.

S-a unit cu Profetul din Turnul de Tărie. A înnoit faţa Pământului

Trimiţând cuvântul nerostit. Se mistuie colţii infinitului…

Duhul Lui e răsuflare asupra Cetăţii. E forţa Divină

Acces prin Poarta Spiritului în Tărâmul cu ochi de lumină.

Adrian Botez – PE AUTOSTRADA FLUIDĂ

la fericire – unii ca noi ăştia (deasupra capului

cu stea neagră reflectată în bălţi) – n-avem dreptul

 

iar fericire reloaded – nu există

 

respiră – te rog – şi pentru mine – câteva clipe

până mă întorc de după colţ

 

daţi drumul mai tare la muzici – la

bâlciuri: oricum – noi însemnaţii cu

muchia securii – tot nu contăm în

peisaj

>>>>>>>>>>>>

Valentin Ciucă: Expoziţia „Flori şi peisaj” – acuarelă

Mă simt confortabil în această atmosferă, datorită prezenţei dumneavoastră,  datorită doamnei Donosă, prin expoziţia sa pe care o pot defini a fi de o gingăşie aparte.
Despre acuarelă, lumea vorbeşte încă din timpul Renaşterii ,de secole în urmă. Trebuie să vorbim de Renaştere şi în prezent, datorită picturilor în acuarelă ale doamnei Donosă, care sunt de un mare rafinament şi de o acurateţe aparte. Toată lumea vorbeşte de Renaştere. Suntem condamnaţi la Renaştere ! Suntem obligaţi de destin să renaştem mereu, asemenea păsării Pheonix.
În cazul de faţă, acuarela prezentă în expoziţie cât şi în poezia – fiindcă doamna Donosă scrie şi poezie – se poate vedea aici din multele-i cărţi apărute, expuse în aceste vitrine – este o sinteză a unor forme diferite de exprimare, pe care domnia sa le-a realizat în timp sau pe rând, asta şi datorită  culturii acumulate prin sârguinţă şi plăcere. Printre altele dânsa a terminat şi arhitectura . Dintotdeauna s-a spus despre arhitecţi, că sunt oameni care gândesc şi care fac echilibrul lucrului.
  Sunt generaţii de artişti care-şi definesc personalitatea, prin ceea ce fac cu har. Dacă ne uităm în zonele trecutului, oamenii înzestraţi cu har divin i-au condus pe alţii spre mai bine.
Este mai uşor să abandonezi, însă mai greu să te motivezi în raport cu valorile despre care vorbim. Sunt mulţi care fac artă sau critică…însă nu spun nimic. Dacă am putea devoala timpul; de curând am citit o carte despre un mare artist plastic cu predilecţie în opera sa spre acuarelă.  Acesta s-a numit Vespasian Lungu. Amintesc acest lucru despre el, fiindcă este mai puţin cunoscut aici, trecut în nefiinţă în anul 1994. Am aflat nu demult de existenţa doamnei Donosă, mai ales că l-am cunoscut personal pe unul din mentorii săi ce i-a fost profesor, Vespasian  Lungu – unul din marii acuarelişti ai ţării, prieten foarte apropiat cu marele filozof Constantin Noica. Se întâlneau permanent. Şi ce poate exista între o asemenea prietenie ! Între cei doi bărbaţi, la nivel mintal, era un dialog de mare spirit,  având ca repercursiune o înaltă gândire…
Discutau, mâncau, gândeau împreună.
Filozoful Constantin Noica şi artistul Vespasian Lungu !  Artistul, prieten cu Noica, cu Ţuţea, cu N. Stainhardt .    >>>>>>>>>>>

Elisabeta IOSIF:,,OGLINDA TIMPULUI”

La Sarmizegetusa am pus urechea Timpului să asculte

În Sanctuarele magice. Şi i-am simţit pe strămoşi…

Dedesubt era şi el, Deceneu. Deasupra ochiul lui Zalmoxis.

M-am lungit, ca o lumânare aprinsă pe Discul solar

Să le-aud respiraţia. Solfegiul apei  străfulgerat

De zăcământul plin de mică avea acutele metamorfozei

Adâncurilor. Moartea a încercat să frângă Timpul arhivelor.

Călătoresc prin Calendarul dacic aprins de soarele de andezit

O lumină aprinsă se cutremură. O voce o reaprinde

Şi alta, în Oglinda Timpului o depărtează. Revine memoria adormită. Veghează.  Curge aurul luminii din Cerul Cetăţii.

Ovidiu Bufnilă:,,Simfonia norilor”

Toată lumea din Badera ştia că mâinile dirijorului Waderberg o pornesc haihui pe străzi şi că ridică fustele femeilor şi că le gâdilă, neruşinatele. Dar cum poţi să te superi pe nişte mâini? Am fi putut să ne supărăm pe dirijor, dar el alerga de dimineaţă şi până seara după nori să găsească simfonia ideală pe care o visa de ani de zile. Poate că ieşise dintr-o ramă miraculoasă sculptată de Vivaldi în anul de graţie 1579. Sau poate fugise dintr-o capitelă cioplită de Bronsardi în anul 1235 şi încastrată în Templul Iubirii din Mauna Lao de călugări necunoscuţi. Dirijorul Waderberg îşi îmbrăca surtucul ponosit şi-şi punea pe capul chel o căciuliţă împletită de domnişoara Margareta şi o lua la picior după nori, fredonând. Mâinile nu-l ascultau întotdeauna şi se desprindeau de trup hoinărind prin magazine şi prin baruri. Şeriful Nostroastusm le-a arestat de câteva ori şi chiar le-a încătuşat, dar mâinile dirijorului s-au eliberat nu se ştie cum. Pescuind barbuni în apele golfului, pictorul Tamerlain a văzut cometa Galo şi a înţeles că mâinile dirijorului Waderberg anunţau de fapt evenimente cosmice de vreme ce conturul lor se zărea foarte clar în coada cometei. Şi Rudolf, dirigintele poştei, a văzut fenomenul şi l-a chemat pe groparul Gaspar să i se alăture. Bărbierul Bascone s-a dus şi el după ei şi l-a târât pe Strada Mare pe Bankusian care era tot plin de spumă de bărbierit. Ne-am adunat cu toţii pe ponton şi am văzut norii colorându-se în fel şi chip şi am auzit o muzică fermecătoare coborând din inima lor. Domnişoara Margareta a leşinat de emoţie iar Bankusian a zis că vine sfârşitul lumii de speriat ce era. Judecătorul Bonifaciu a încercat să înregistreze simfonia norilor pe bandă magnetică, dar întreaga lui aparatură   explodă nu se ştie cum în timp ce începu să plouă cu bănuţi de argint şi cu brotăcei. De atunci, în fiecare primăvară, ascultăm simfonia norilor hoinărind pe plaja înspumată. Femeile îşi tot rotesc umbreluţele rozalii iar primarul trage vârtos din trabuc. Bankusai se căzneşte să pătrundă în tainele Universului iar Bankusian se tot laudă că o să transcrie întreaga simfonie. Numai dirijorul Warderberg tună şi fulgeră supărat fiind că norii falsează grosolan şi se tot ia de noi afurisindu-ne. I-am spus de la obraz să nu mai sperie norii cu prostiile lui, dar nu vrea să se astâmpere. Primarul l-a ameninţat că-l va alunga din orăşel şi toţi am fost de acord că e o hotărâre înţeleaptă de vreme ce, datorită simfoniei norilor, n-a mai murit nimeni în orăşelul nostru de câţiva ani buni.

IOANA STUPARU:,,Îngemănare fericită între poezie şi pictură – Georgeta Blendea Zamfir şi Ramona Pintea”

Evenimentul cu dublă semnificaţie desfăşurat în Sala Istrate Micescu, la Biblioteca Pedagogică  Naţională „I. C. Petrescu”, Bucureşti (str. Zalomit nr. 12, lângă Parcul Cişmigiu), în data de 11 Octombrie – Brumărel 2012, a însemnat o frumoasă pagină în cultura românească: „lansare de carte Învolburate Anotimpuri, Editura Dacoromână, Bucureşti, 2012, poezii de Georgeta Blendea Zamfir” şi „vernisaj de pictură semnat de artista Ramona Pintea”. Evenimentul a fost deosebit nu numai prin „îngemănarea fericită între poezie şi pictură” (aprecierea îi aparţine criticului de artă Steliana Neagu), ci şi prin faptul că protagonistele sunt mamă şi fiică. Şi pentru ca îngemănarea să fie şi mai semnificativă, artista Ramona Pintea a pus titlul „ÎNVOLBURATE ANOTIMPURI” atât grupajului de picturi expuse, cât şi catalogului cu picturile în miniatură.

 „Două spirite gemene – scriitoare şi pictoriţă, a apreciat şi amfitrioana evenimentului, doamna Carmen Pesantez – Directoarea Bibliotecii Pedagogice. Prin creaţiile lor au adus o notă de frumuseţe, de  sărbătoare, mai ales într-un cadru semnificativ, cum este Sala Istrate Micescu, şi de colaborare cu Academia DacoRomână, al cărui Preşedinte este domnul Geo Stroe”. Scurta prezentare făcută de doamna Carmen Pesantez celor două sărbătorite, a evidenţiat dragostea lor pentru cultură,  sensibilitatea, seriozitatea pe care acestea o acordă nobilelor talente moştenite.

 Georgeta Blendea Zamfir, domiciliată în Braşov, oraş pe care îl îndrăgeşte şi îl cântă adesea în scrierile sale, a publicat de-a lungul anilor mai multe volume de proză şi poezie, printre care şi Învolburate Anotimpuri. Cartea este împărţită în patru capitole şi cuprinde poezii inspirate din cele patru  anotimpuri: primăvară, vară, toamnă şi iarnă, iar pagina de început a fiecărui capitol este ilustrată cu unul dintre tablourile pictate de fiica sa Ramona Pintea.

 Ramona Pintea, stabilită în Londra din 1991, a studiat Pictură şi Design Vestimentar, urmând o carieră în modă. Venind în Bucureşti a redescoperit dragostea pentru pictură, cu care încă de la o vârstă fragedă îşi încânta familia şi prietenii. Pictează pe pânză în ulei, acril şi tuş. A intitulat expoziţia sa de picturi „Învolburate Anotimpuri”, ca preţuire şi dragoste pentru mama sa, Georgeta Blendea Zamfir, care  găseşte mereu prilejul să compună poezii pentru cei dragi: Radu (fiul), Ramona (fiica), Ana Maria şi Andreea (nepoţelele), pentru pieteni sau pentru natură, evocând dorul, iubirea, dragostea, frumuseţea, însemnătatea istorică, amintirile. >>>>>>>>>>>>

Emilian Marcu:,,Flori şi Peisaj – Expoziţie de acuarelă”

Pictor şi poet – Constanţa Abălaşei-Donosă, prezentată  de Emilian Marcu

Voi vorbi despre doamna Constanţa Abălaşei-Donosă, ca poet . Deşi pictor şi grafician, Constanţa Abălaşei-Donosă, are o foarte bogată activitate literară ca scriitor; scrie poezie, proză scurtă cât şi proză memorialistică. Prima sa apariţie în public, a fost încă din anul 1972 în revista ieşeană Convorbiri Literare. A publicat apoi în Luceafărul, diferite reviste pentru elevi, multe ziare din Brăila , revista Ţara Fagilor – Suceava şi alte reviste literare.
Prima apariţie editorială este în anul 1999 cu cartea de poezii Sonate, editată la Ed. Evrika. Apar apoi:
Anotimpuri pentru prietenii mei – poezie în anul 2002, Amintiri , dragi amintiri… – proză memorialistică 2002, Amintiri care nu mor…- proză scurtă , 2003, Epistole şi flori – poezie 2007, La uşa iubirii – poezie 2009, Poezii pastelate – 2012. Despre activitatea literară a Constanţei Abălaşei-Donosă a scris: Ion Popescu – Sireteanu, scriitor cunoscut la Iaşi, Constantin Mălinaş în revista ExLibrisul Românesc de la Oradea,  poetul brăilean Aurel M. Buricea în cartea sa  Poete brăilene, de asemenea, poeţii Constantin Gherghinoiu, Cezarina Adamescu, Dan Bistriceanu , scriitorul Dumitru Anghel, poetul şi criticul Nicolae Băciuţ, de la revista Vatra-veche.
Voi încerca în linii mari să fac portretul Constanţei Abălaşei.

Poezia pe care o scrie domnia sa este rodul unor meditaţii sentimentale , în care poeta nu-şi exprimă amarul sau sentimentul de nelinişte şi necaz, ci acela de gingăşie şi linişte…acea gingăşie primară. Poeziile sale par  mai degrabă nişte scrisori cum apar în Antichitate, scrise pe aripile de fluture, sau cele din Evul Mediu, scrise pe frunza de arcan, peste care se aştern fulgii de nea. Mărturisirile din poeziile sale, sunt nişte trăiri, ca în scrisorile de dragoste; ele nu sunt mărturisiri de păcate, ci mărturisiri de dorurile pe care nu i le ştie nimeni, trăite într-un univers agreabil, protejat uneori de furtunile care sunt stârnite de timp.
Poezia sa este plină de culoare, asta datorită faptului că este şi pictor. Toamna are culoarea copacilor, cum spune poeta, culori ce se pierd în tablourile sale de albastru, de verde , de brun. Poeziile sale sunt asemenea unui univers agreabil, extrem de interesant. Nu sunt nişte explozii pline de genialitate…sunt nişte scrisori, pe care citindu-le, gândul te duce la meditaţie, la reflecţie şi pioşenie, lucru nu uşor de făcut !
Toate cărţile scrise de Constanţa Abălaşei-Donosă, merită a fi citite, precum şi admiraţia şi pretuirea noastră.

                Emilian Marcu,

Iaşi 8 nov. 2012, simezele Muzeului Literaturii Române – casa Vasile Pogor

>>>>>>>>>>>>Acuarele Constanţa Abălaşei-Donosă.pps

Nicu Doftoreanu:,,TangouL ADOLESCENŢEI”

(de dragoste… chiar dacă nu prea pare)

Din când în când trecutul ,

Pe care nou născutul l-a protejat…uitÂndu-l,

Recuperând teren,

Din urmă ne ajunge şi iar ne face semn

Că-i lângă noi şi…fuge

Spre drumurile vieţii ..din visul tinereţii !                 

Atuncea, ….PrefĂcutul , nefiind deloc cuminte,

Cu îndoieli străpunge toţi anii dinainte

Ce-am dedicat  uitării  !

Purtăm în noi trecutul plin de-ntrebări profunde

Pe care umbre sumbre s-au lăfăit cu rândul

Spre-aducere aminte…sau poate spre îndemn

Ce-aş mai putea ascunde în clocotul uimirii

Când simt cum mă pătrunde obsesia amintirii,

Pe care cu sfială “Aroma Presimţirii” o scoate la iveală ?!

>>>>>>>>>>>>>>>>

Virgil Ciucă:,,Uraganul Sandy”

Vine uraganul, zgomot de şenile

Arborii pădurii se zbat în neştire.

Negurile nopţii ţipă şi recheamă

Pasărea furtunii orfană de mamă.

 

Cerul nu se vede , nu se văd nici nori,

Uraganul Sandy e la trecători

Nici-o vietate nu ar îndrăzni

Să-l privească-n faţă, mai bine-ar muri!

 

Urlete lugubre aleargă-n galop

Toată lumea crede că-i  “noul potop”.

Pus-a stăpânire pe-un pământ pierdut

Uraganul Sandy, cum s-a şi văzut

>>>>>>>>>>>>>>>>

Elena BUICĂ:,,SIMBIOZE LIRICE (VOL 1) – ANTOLOGIE DE POEZIE CONTEMPORANĂ”

Antologia de faţă, apărută la Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2012, se datorează efortului susţinut de editoarea Elena Rodica Lupu din Bucureşti şi a graficianului George Roca din Australia. Ca şi celelate antologii apărute în ultimii ani în câmpul activităţii culturale româneşti această carte vine să întărească ideea că literatura noastră se maturizează, că îşi capăta propriul său profil în contextul literaturii universale, mai ales că în perioada ultimilor 20 de ani de la apariţia internetului literatura românească s-a îmbogăţit faţă de ceea ce ni s-a oferit într-o perioadă nu chiar îndepărtată.

Ca orice antologie respectabilă (!) şi aceasta s-a născut din dorinţa de a oferi cititorilor o selecţie de creaţii pe care le putem compara cu o oglindă sau o fereastră prin care să privim mai de aproape cum stau lucrurile la un moment dat în literatura noastră, să ne facem o idee despre peisajul poeziei unei epoci literare, despre orientările şi stilurile ei. În acest fel antologia îşi găseşte împlinirea ajutându-ne să alegem de citit ceea ce răspunde nevoii noastre spirituale, sau să desprindem mai uşor cine are chemare pentru scris şi cine nu, chiar dacă unii sunt premiaţi sau promovaţi de critica literară… făcută nu de puţine ori după canoane tendenţioase.

Poeţii cuprinşi în acest volum, adunaţi cu toţii în jurul Editurii ANAMAROL într-o simbioză de creaţie, colaborare literară sau prietenie în taina scrisului, sunt poeţi contemporani, unii sunt consacraţi, alţii au apărut la date mai recente, iar câţiva sunt chiar debutanţi. Aici s-au întâlnit poeţi din ţară cu cei răspândiţi prin lumea largă pentru a demonstra că poezia românescă este vie ori pe unde s-ar stabilit cei din neamul nostru. Numele lor: Ioana Antonache, Elena Armenescu, Florica Bud, Radu Cârneci, Valeriu Cercel, Mihai Cucereavii, Adrian Erbiceanu, Elena Victoria Glodean, Eugenia Leu, Rodica Elena Lupu, Adela Adriana-Moscu, Cristian Neagu, Ovidiu Oana-Pârâu, Sorin Olariu, Ioan Raţiu, Georgeta Resteman, George Roca, Nina Smart, Viorela Codreanu Tiron, Constantina Dona Tudor. Aceştia sunt poeţi care scriu frumos şi au sufletul mereu în simbioză şi cu ţara natală, cu tradiţia strămoşească, cu semenii lor,  cu natura, cu universul… aşa precum sugerează însuşi titlu acestei antologii şi semnificaţia îmbrăţişării pure din fotografia de pe copertă.>>>>>>>>>>>>>

LECŢII DE HAIKU – Florin Grigoriu:,,REFLEXIILE UNUI MAESTRU”

,,Iar este toamnă…” – Elisabeta IOSIF

Vom repeta cuvintele poemului, pentru că se obișnuiește în citirea haikuului (se scrie haikuului, pentru că acest termen este intrat, încetățenit, în limba română, cum și kimono, radio, fadou, embargou la început neologisme; sufixul se scrie legat de cuvânt, fonetic, iar poeții sunt haijini, nu haikuiști sau altfel spus).

 *Iar este toamnă -/ rostogolit în flăcări/ copacul arde.* și vom comenta încet-încet: iar (repetare de cicluri vitale, tristețe ascunsă, resemnare), este ( concretețe, realitate ce nu poate fi negată, este acum, aici, văzută de poet-poetă) toamnă (cuvânt sezonal, precizie a vremii acțiunii poetice), – (pauza de respirație, de schimbare de viziune, apropiere sau îndepărtare de primul vers de 5 silabe, kireji, cezura, pauza putând fi și după al doilea vers de 7 silabe sau în interiorul celor 5-7 silabe , 5-7-5, tăcerea existentă între două acțiuni), copacul (transfocare pe elementul concret, el putând fi un pom singuratic, un arbore oriunde în lumea aceasta, deci haikuul are o prezență de oricând și de oriunde, un copac din Rucăr sau din Viena, Tokyo, Varna…singurătate totodată), rostogolit (nu oricum a ajuns copacul în flăcări, ci datorită trecerii vremii, căzut. Dacă pământul se mișcă, noi de ce nu cădem, mamă? Întreabă copilul), în flăcări (se subînțelege în soare, finețe de exprimare, copacul de pe dâmb pare că arde în flăcări o dată cu trecerea soarelui înspre somnul său de noapte, realitate văzută, surprinderea lui AH, copacul arde în soare!), arde (se transformă, luminează și el, ardere la propriu sau doar aparentă, mister, nu știm de ce totuși trebuie să ardă pomul, un fenomen nerațional) .În 5-7-5, haiku clasic, autoarea surprinde simplu materialitatea unui fapt părelnic sau nu (Poate copacul chiar arde în foc, rostogolit de cineva sau de-un cataclism, dar aceasta îi este menirea atunci și acum, când comentăm, să ardă).  Și totuși – Un detaliu, o gândire aparte mă face a spune că textul este un haiku perfect, simplu, curat ca imagine, antologic, nu se întâmplă nimic neadevărat, nu este nimic forțat în scriitură, totul este conform vorbirii curente, banal chiar, un copac arde în flăcări; da, dar el este viața noastră, noi adică, noi ardem în flăcări, rostogoliți de timp. Iar este toamnă și iar       inima noastră rostogolită în soare, în frumusețea veșnică, în dragoste, arde. Elisabeta Iosif a reușit a scrie un haiku de antologie. Și am scris aceasta, eu, un copac rostogolit de întâmplare, am deschis saitul revistei Cetatea lui Bucur și am ars o clipă citind, încă o clipă comentând și în a treia secvență iscălind,

Florin Grigoriu și postând (nu postind, hrănit de flăcările haikuului).

Octavian Curpaş:,,Corespondenţă din Arizona”

Oamenii caută locuri cu o atmosferă deosebită, departe de agitaţia din oraşele aglomerate, pentru a se relaxa şi a uita pentru câtva timp de activităţile lor cotidiene. Un astfel de loc este Pinnacle Peak Patio din Scottsdale, Arizona. Acesta este în mod indubitabil restaurantul cu cea mai mare colecţie de cravate din lume. Poftiiiim? Cum adică, ce treabă are o cârciumă cu cravatele? Are. Şi veţi vedea imediat ce anume.

Având în vedere că în acest restaurant este interzisă purtarea cravatei, cei care nu ţin cont de această restricţie riscă să fie „atacaţi” de către chelneri care nu ezită să le taie cravata cu un foarfece. Apoi, cravata este „capsată” pe tavanul localului ce susţine peste un milion de cravate tăiate de-a lungul anilor de la gâtul clienţilor.

Afacerea a început în 1957 cu un magazin stil ABC pentru turiştii care poposeau în preajma lacurilor. Ca să-şi mărească profitul, proprietarul a început să servească cina în weekend. De aici, localul avea să devină cel mai mare  „western steakhouse” din lume, cu o capacitate de 1.800 de locuri în interior şi 2.000 afară, în patio (curtea interioară pavată, înconjurată cu arcade). Pinnacle Peak Patio este renumit pentru fripturile delicioase la grătar (pe un grătar clasic imens, în aer liber), atmosfera obişnuită de vest şi obiceiul „fără cravată”. 

Tradiţia aceasta a început într-o seară în care directorul executiv al unei companii din Phoenix a venit la acest restaurant să servească cina. Proprietarul, dorind să păstreze atmosfera devenită deja tradiţională în restaurantul său, s-a apropiat de individ şi i-a spus: „Ori îţi scoţi cravata, ori ţi-o tai”. Directorul nu s-a conformat, iar proprietarul a scos un cuţit de măcelar şi i-a tăiat cravata subit, în aplauzele celorlalţi clienţi. Dorind să fie recunoscut ca iniţiator al acestui obicei absurd, directorul executiv în cauză a cerut ca regula aceasta să fie afişată în mod vizibil la intrarea în restaurant.

Pinnacle Peak Patio nu a renunţat la acest obicei şi a tăiat până în prezent peste un milion de cravate de la gâtul clienţilor nonconformişti. De asemenea, berea servită în acest local este făcută la faţa locului, în nişte cazane imense.>>>>>>>>>>>>>>>>

Valeria Bălescu:,,Din documentele istoriei. Memorabilul protest al arhimandritului Galacţion Cordun”

Profitând de situaţia social-politică a României din 1916, guvernul german impune României sărbătorirea Naşterii Domnului (Craciunul) şi a zilei Sf. Vasile (Anul Nou) odata cu biserica catolică la (19 decembrie 1916/1 ianuarie 1917).

La conducerea Bisericii Române în acea vreme se afla Î.P.S. Mitropolit Conon, care sub presiunea forţelor de ocupaţie ale Puterilor Centrale a acceptat schimbarea de calendar. Însă nu în totalitatea sa clerul bisericesc a acceptat transformarea impusă de regimul de forţă. De aceea, nelipsite au fost şi protestele din Biserica Ortodoxă Română, faţă de hotarârea ordonanţei germane, unul dintre exemplele memorabile fiind cel al ilustrului arhimandrit Galacţion Cordun, din cadrul Mitropoliei Primate a României. Era un om cu o educaţie aleasă. Studiase la Academia Teologică din Sankt Petersburg şi era secretar al Sinodului Bisericii Ortodoxe Române. În această calitate a adresat Î.P.S. Mitropolit Conon un memoriu, la data de 29 decembrie 1916, reprezentând protestul personal al Sfinţiei Sale, la adresa intervenţiei Guvernului german de a introduce în Biserica Ortodoxă Română Calendarul Gregorian.

 >>>>>>>>>>>>>>

Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA:,,AMINTIRI DESPRE TITANI”

Cu deosebit respect vă facem cunoscut că  adunăm texte cuprinzând amintiri despre regretaţii mitropoliţi ANTONIE PLĂMĂDEALĂ, NESTOR VORNICESCU şi BARTOLOMEU (VALERIU) ANANIA,  în vederea publicării unui volum.

Aceşti înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române s-au impus în peisajul eclesiastic şi cultural românesc cu competenţă, cu demnitate şi cu mult tact pastoral. Au cunoscut şi au fost cunoscuţi de foarte mulţi oameni din ţară şi străinătate. Ştiau să cultive prietenii durabile nu numai cu cei de nivelul lor, ci şi cu oamenii cei mai simpli. Găseau timp să citească şi să scrie sute de scrisori, răspândeau idei, încurajau, dădeau speranţe, erau nelipsiţi în paginile publicaţiilor bisericeşti şi nu numai, erau autorii unor volume magistrale, care îngemănau documentaţia exhaustivă cu stilul captivant, inconfundabil. Dădeau la lumină cărţi, care vorbeau de trecutul românesc, care zugrăveau sufletul omului în cele mai diverse momente ale vieţii. Prin studiile docte, prin romanele, poeziile, piesele de teatru, prin predicile şi meditaţiile lor, prin conferinţele şi comunicările de la reuniunile bisericeşti şi ştiinţifice din ţară şi din străinătate, prin puzderia de biserici şi mânăstiri care s-au construit, s-au renovat în vremea păstoririi lor,  aceşti înalţi ierarhi şi-au pus amprenta pe hronicul neamului românesc, au  reuşit să constituie un reazim al speranţei de mai bine.

Au plecat dintre noi, dar o parte din sufletul lor a rămas risipit în paginile scrise, în înregistrările audio şi video, în zidirile care ne desfată privirile, în sufletele celor ce i-au cunoscut şi în multe-multe alte urme, pe  care le-au lăsat în trecerea lor prin această lume.>>>>>>>>>>

Georgeta Resteman:,,Noiembrie, aripi de toamnă, sure…”

Noiembrie, aripi de toamnă, sure

Te-ai rătăcit în pumni de neguri dese
Când ruginite straie de pădure
Flămândului pământ îi sunt mirese.

Păşim tăcuţi pe broderii de frunze
Lacrimi de-aramă ne sărută glezna
Peceţi de brumă se topesc pe buze
Cu vânturi răscolind prin taine bezna

La tâmpla nopţii-ngenunchează gândul
Strângând la sânul lunii despletite
Lumini şi umbre ce frământă lutul
Cărări de timp, destinele-ncâlcite

În trena “doamnei” cu ciulini la poale…
Şi-atât-amar de ceaţă ne inundă
Iluzii seci şi temeri abisale
Rânjind, dureri mocnite stau la pândă

Dar le strivim, e viaţa doar… osândă
Cu visele-nnodate-n lacrimi pure.
Nu ne-nrobi-n tristeţi, lună flămândă,
Noiembrie, aripi de toamnă sure…

Georgeta Resteman
Limassol, Cipru, 5 noiembrie 2012

Octavian Lupu:„LINII DE FORŢĂ” LA INTERSECŢIA DINTRE AXA VERTICALĂ A TURNULUI EIFFEL ŞI CEA ORIZONTALĂ A CÂMPULUI LUI MARTE

Simbolul cel mai reuşit al arhitecturii moderne a Parisului rămâne în continuare Turnul Eiffel, o sinteză strălucită a conceptelor de urbanism elegant al acestei mari metropole. Dispus la capătul de nord-vest al Câmpului lui Marte (Champ de Mars), acest Turn continuă să impresioneze prin silueta sa impunătoare pe toţi turiştii care se înghesuie pe terasele ingenios proiectate ale esplanadei Trocadero, care mereu oferă o experienţă unică şi de neuitat diferitelor generaţii care au avut ocazia să o viziteze. Echipat cu cele mai performante „accesorii” tehnologice, Turnul Eiffel străluceşte în noapte asemenea unui far în mijlocul cerului, prin sute de becuri de mare putere luminând nopţile unui oraş fascinant şi mereu seducător.

PIAŢA ŞI ESPLANADA TROCADERO

În momentul când am ieşit din staţia de metrou Trocadero într-o seară de aprilie, am fost convins că voi avea parte de o experienţă cu totul deosebită. Nu era vorba doar de un presentiment născut din sonoritatea acestui nume spaniol utilizat pentru un punct de referinţă din Paris, cât mai degrabă de aspectul cu totul aparte al acestui loc fermecător, din care poţi ajunge imediat pe esplanada cu acelaşi nume, de unde poţi admira în toată splendoarea ei frumuseţea aparte a unuia dintre cele mai cunoscute monumente de artă urbană din lume: Turnul Eiffel.

Deşi ploua destul de puternic, esplanada era plină de turişti dornici să admire iluminarea cu totul specială a turnului, care graţie sutelor de becuri montante la toate nivelele oferea o privelişte de neuitat. M-am uitat în jurul meu şi am putut distinge persoane din toate colţurile lumii aşteptând evenimentul special al orei fixe, când dintr-odată întregul turn îşi schimba brusc aspectul datorită trecerii pentru mai multe minute la o iluminare intermitentă, becurile stingându-se şi aprinzându-se rapid într-o feerie asemănătoare sărbătorilor de sfârşit de an. Surpriza era la fel de mare, chiar dacă te aşteptai că se va produce, fiindcă de fiecare dată silueta arcuită a turnului părea să explodeze într-o jerbă de lumini ce se proiectau mirific pe cerul de deasupra Parisului.>>>>>>>>>>>

Miha Aionesei:,,stare de bob”

am învățat să respir
în bobul meu de apă
mi-e la fel de bine
ca și cum aș sta
în chlilia cerului
unde sunt toate mângâierile-
rădăcini care îmi susțin mersul
chiar și atunci când sunt
un copac desfrunzit de umbră
cu sufletul rătăcit pe câmpii

la poalele norilor
face cu mâna Dumnezeu
înfloresc macii

Festivalul Internaţional pentru copii şi tineri „STEAUA CARPAŢILOR”

Sunt onorat sa va transmit INVITATIA OFICIALA de participare la Festivalul International pentru copii si tineri „STEAUA CARPATILOR”, editia a 4-a, Bucuresti,10-15 decembrie 2012.
Ma adresez Domniei Voastre, personal, cunoscand preocuparile Dumneavoastra si realizarile deosebite in educatia artistica a tinerei generatii.

Ca partener al manifestarii,  garantez pentru buna organizare si tinuta artistica a festivalului.
Sunteti indreptatit sa redirectionati aceasta INVITATIE catre persoanele si institutiile interesate de eveniment.

Documentul de prezentare al manifestarii, il puteti descarca de AICI. Inscrierile de participare se fac pe adresa: mihaivanica@yahoo.com
Pentru rezervare cazare la hotel Novotel, va rugam sa descarcati de AICI fisa de rezervare, sa o  completati si sa o trimiteti pe adresa: h5558@accor.com

Cu intreaga consideratie,

PhD Costin Diaconescu

George ROCA prezintă:O NOUĂ APARIŢIE EDITORIALĂ ÎN PALMARESUL SCRIITOAREI LUCIA OLARU NENATI

Scriitoarea Lucia Olaru Nenati, autoare a  unui număr semnificativ de lucrări de diferite genuri – poezie, proză, eseu, literatură pentru copii, publicistică, istorie literară, eminescologie, albume muzicale, majoritatea distinse cu diferite premii şi distincţii – a abordat în ultima sa carte un alt gen de creaţie – traducerea. Astfel, de curând a apărut la Editura Ateneul Scriitorilor din Bacău, cartea „Existenţa poetică a lui Bacovia” aparţinând apreciatei eseiste elveţiene Svetlana Paleologu Matta, carte în care Lucia Olaru Nenati semnează traducerea, studiul introductiv intitulat Svetlana Paleologu Matta – un nume de referinţă în exegeza bacoviană şi eminesciană şi un amplu interviu realizat la Lugano cu autoarea.

Această carte reprezintă, de fapt, un adevărat eveniment editorial, respectiv intrarea în spaţiul cultural românesc, cu o întârziere de peste o jumătate de veac a celei dintâi exegeze bacoviene, scrisă la Paris în 1951 în  limba franceză, ca rod al unei teze de doctorat  (deci încă în timpul vieţii lui Bacovia!)  şi apărută în Elveţia, în 1958, sub titlul „Existence poėtique de Bacovia”. Deşi n-a apărut până în prezent în limba română, cartea a fost totuşi receptată şi apreciată de unii cunoscători ai universului bacovian şi deci şi-a exercitat într-o oarecare măsură funcţia de lucrare de referinţă a hermenuticii bacoviene.

Pentru demersul său de revelare şi de traducere a acestei prime exegeze bacoviene în ordine cronologică, Lucia Olaru Nenati a fost premiată la Festivalul „Toamna bacoviană” de la Bacău din acest an de către juriul condus de poetul Ovidiu Genaru, iar editarea  cărţii  a fost sprijinită de către Consiliul judeţean Bacău şi lansată în cadrul festivalului la Casa Memorială „George Bacovia”, fiind prezentată de doi specialişti ai universului bacovian, Constantin Călin, cel care a şi semnalat pentru prima dată în presa românească – după 20 de ani de la apariţie – existenţa acestei valoroase lucrări şi Theodor Codreanu, autor  al unei substanţiale şi premiate cărţi despre Bacovia.

In cadrul festivalului a fost acordată în mod simbolic o Diplomă de excelenţă distinsei eseiste Svetlana Paleologu Matta din Lugano, pentru această carte, dar şi pentru toată valoroasa ei contribuţie  la îmbogăţirea culturii române şi la propagarea valorilor sale pe plan internaţional.  

Rodica Elena Lupu: SPICUIRI DE LA LANSAREA VOLUMULUI SCRIITOAREI ELENA BUICĂ

Lansarea acestui volum, la Biblioteca Metropolitană din Bucureşti a fost un prilej de întâlnire şi de bucurie a iubitorilor de literatură şi a prietenilor autoarei Elena Buică.

De ce scriem? De ce vrem noi să scriem unor prieteni necunoscuţi aceste scrisori mai groase, cum îmi place mie să numesc cărţile ? Pur şi simplu simţim nevoia să împărtăşim. Am editat cu plăcere cartea Elenei Buică, Buni, cum îi spunem cei apropiaţi căreia îi face o deosebită plăcere să împărtăşească în scris ceea ce simte. Şi pot să vă spun că aceasta nu este o carte de dragoste. Este – dacă vreţi – ceva mai mult, este ceva ancorat în vastitatea unor trăiri sedimentate şi apoi filtrate din adâncurile insondabile ale acelui suflet pe care-l purtăm cu toţii, dar unde nu toţi au acces sau răgazul să-l cerceteze.

Scriem şi vom scrie. Fiecare zi este un cadou dacă putem să deschidem ochii, să ne concentrăm pe amintirile frumoase, amintiri pe care le-am adunat de-a lungul vieţii noastre. Aceasta este ca un cont în bancă, iei de acolo exact ce ai adunat. Sfatul meu este să faci la fel cititorule, tu care eşti timpul înşirat pe generaţii! Să aduni multă fericire şi tot ce e frumos în contul tău de amintiri şi să le mulţumeşti la fel cum le mulţumesc eu şi Buni celor care şi-au contribuit la contul nostru de amintiri, unde şi astăzi strângem şi mai strângem.

Şi, pentru că e loc sub soare pentru toţi, nu ştiu de ce se iubeşte, se trăieşte şi se moare într-o lume plină de minciuni. Şi mă întreb întruna de ce oare când pământul cu noi este bun? Cu toţii putem să petrecem această clipă ce desparte naşterea de moarte cât mai plăcut. O clipă pe care omul n-o ştie, n-o vede, n-o ia în seamă, uneori o cheamă sau o blesteamă, atunci când devine fior o scrie, o cântă, o poartă ca pe propria-i soartă. Atenţie dar, clipa nu este har, ci e drum sau hotar. Şi sunt sigură, dragi iubitori ai cărţilor, că pentru Buni viaţa, această clipă ce ne este dată să o trăim pe pământ, a fost, este şi rămâne un drum încununat de succes. Felicitări, Buni!

 Vă aşteptăm cu drag!     

NB

 In timpul lansării acestui volum, editoarea Elena Rodica Lupu a acordat autoarei Elena Buică o diploma de excelenţă pentru cea mai interesantă carte editata în anul 2012.

>>>>>>>>>>>>>>

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ:,,FARMECUL TAINIC AL JOCURILOR DE CUVINTE”

Venea toamna, cu tot cortegiul ei de melancolii şi eram oarecum îngrijorat de faptul că Harry Ross nu mă anunţase încă de apariţia unui nou volum. Lucru neobişnuit fiindcă în ultimii ani sărbătoream cel puţin două astfel de evenimente, unul prin primăvară, al doilea către vremea mustului înţepător. Cum nu-l pot bănui de acea comoditate specifică artiştilor indiferent de specificul domeniului începusem să mă gândesc la faptul că va scoate iar un roman, sau poate una din acele lucrări ale sale inspirate de o viaţă care numai uşoară nu a fost. Aveam să constat însă că mă înşelasem. Dar nu avea cum să-mi pară rău deoarece, Harry Ross, la fel de prolific precum ne-a obişnuit în ultimii douăzeci de ani, nu întârzie să ne surprindă cu un nou volum de aforisme. Cum precedentul volum aparţinând aceluiaşi gen: 2000 de maxime, cugetări, paradoxuri a fost editat acum un an, noua apariţie 1000 de aforisme, este de natură să ne mire. Deşi, în ceea ce-l priveşte pe Harry Ross, după lectura cărţilor sale este greu să te mai uimească ceva. Nici o vitalitate de invidiat, nici farmecul intelectual al scrierilor sale, nici înţelepciunea cu care priveşte întâmplările unei vieţi trecute de opt decenii, nici umorul atât de specific oamenilor inteligenţi şi nici perseverenţa cu care face zi de zi efortul de a lăsa urmaşilor cât mai mult din bogăţia sa sufletească.   

Şi totuşi! Două volume de aforisme în numai doi ani! Cunoscută fiind dificultatea acestui gen literar este lucru de mirare chiar şi la Harry Ross. Prin urmare, plin de curiozitate am început să citesc. Recunosc, autorul însuşi, într-un inspirat cuvânt de început, ne mărturiseşte cu acea francheţe totdeauna admirabilă, că aforismul este genul care i se potriveşte perfect fiind concis, iar el un taciturn îngrozit de „valurile de vorbe goale la care trebuie uneori să asist din motiva personale, sau profesionale”, se regăseşte în practica genului care printr-o singură frază, uneori chiar propoziţie, poate spune o întreagă poveste. Da, cam acesta este aforismul, o întreagă filozofie, o poveste cu un înţeles adânc, în care nu personajele sunt osatura scrierii ci înţelepciunea în forma ei pură, triplu distilată. Şi, dacă admitem aceste cutume de construcţie literară, ne dăm seama de dificultăţile prin care trebuie să treacă autorul pentru a izbuti. Deşi Harry Ross se consideră, pe bună dreptate, urmaşul unor mari autori de aforisme precum Seneca, Platon, G.B.Saw, Lessing, Tolstoi, Iulius Cezar, Horaţiu, Ovidiu, este foarte sincer cu cititorul avertizându-l asupra faptului că: „dacă din zece maxime câteva sunt excelente, mă simt răsplătit”. Şi ne mai spune el că lumea înconjurătoare este cea care-i furnizează temele de reflecţie şi, deşi scrie aforisme cu o anumită plăcere spirituală, ele sunt rodul unui tainic proces interior, dar deşi par spontane conţin acea alchimie secretă în care autointerogaţia continuă se îngemănează cu o vastă cultură şi experienţă de viaţă pentru a da un răspuns concis, cuprinzător, spiritual şi, aparent simplu. Doar aparent! Fiindcă nimic nu este mai înşelător decât simplitatea unei ziceri care în timp poate deveni consacrată ca fiind: proverbială. >>>>>>>>>>>>

EVENIMENT: Lansarea Dicţionarului Enciclopedic PERSONALITĂŢI ROMÂNE ŞI FAPTELE LOR