Pe vremuri, vacanțele noastre tipic românești se axau pe două destinații aparent opuse: muntele sau marea. Cale de mijloc nu exista iar dacă le voiam pe amândouă le vizitam separat, pe rând. Nu-mi imaginam că voi ajunge vreodată să ezit când voi fi rugată să fac distincția între cele două forme de relief, teoretic antagonice. Cum aș fi putut să confund două lucruri care, în mintea mea, se excludeau reciproc?
Poate tocmai pentru a-mi dovedi că nu dă nici doi bani pe socoteala mea de acasă și pe ideile mele preconcepute, destinul șugubăț mi-a dat o lecție și, fără a mai aștepta zadarnic ca Mohamedul din mine să se mute la șes, mi-a trimis pur și simplu munții în întâmpinare, așezându-i lângă Marea Mediterană. Astăzi, după aproape două decenii de locuire pe frumoasa Costa Blanca, nu pot să nu mă minunez de armonia în care se completează cele două forme de relief, doar aparent ireconciliabile.
Neputând rezista tentației învecinării cu Sierra, omul de munte din mine, care nu concepea că se va stabili vreodată pe țărmul mării, se simte înghiontit în permanență să colinde împrejurimile, urcând și coborând, cu elan mereu înnoit, versanții care se-nalță semeți direct din Mediterană. Cumulată peste ani, suma diferențelor de nivel parcurse cu tenacitate de pașii mei mărunți, dar neabătuți, rivalizează desigur cu palmaresul pe verticală al multor alpiniști profesioniști. Asta în ciuda faptului că munțișorii de pe aici nu se compară în înălțime cu Alpii sau cu Carpații, dar, din moment ce urcușul începe la nivelul mării, la cota zero absolut, multe trasee se dovedesc a fi probe de rezistență deosebit de dure.
Relieful regiunii Alicante este unul dintre cele mai abrupte ale Spaniei și, chiar dacă nu se situează la altitudini prea mari, spectaculozitatea lui nu lasă pe nimeni rece. Terenul accidentat atrage însă nu doar alpiniștii ambițioși, dornici să absolve trasee de maximă dificultate, ci și ”plimbăreții” amatori. Deși e cunoscută mai ales ca una dintre cele mai propice zone ale Europei pentru turismul estival de cură heliomarină, fâșia de litoral stâncos din jurul orașului Alicante e una dintre adresele ținute destul de în secret de amatorii de drumeție simplă, relaxată. Unde mai pui că acest adevărat paradis de hiking e ușor de accesat din orice țară europeană, venind cu mașina sau zburând cu companiile aeriene low cost, care deservesc regulat aeroporturile Alicante și Valencia!
Costa Blanca are o lungime de 500 de kilometri, fiind delimitată la nord de orașul Denia iar la sud de promontoriul Cabo de Gata. Întinse ca niște degete răsfirate, care parcă vor să înșface marea, lanțurile de stâncă calcaroasă ale Sistemului Betic avansează dinspre interiorul țării, vălurind relieful arid, uscat și sfărâmicios, cu vegetație compusă preponderent din mărăcini cu aspect spinos, rezistenți la intemperii. Adeseori versanții sunt traversați de liniile paralele ale ”bancalelor”, moșteniri de pe vremea maurilor, apte să ofere cât de cât loc adecvat culturilor agricole, împiedicând apa care vine așa de rar să se prăvălească nestăvilit în torente imposibil de controlat. Straniile terase, dispuse ca niște inele suprapuse, amintesc vag de America Centrală și de Sud, de Anzi, de Peru, de Machu Pichu …și de chinul scalvilor, care s-au spetit secole de-a rândul să stivuiască pietrele, ca niște Sisifi ai Evului Mediu.
De parcă elementul contundent s-ar impune cu de-a sila, croindu-și drumul prin mediul țepos, ieșind din măduva mesetei iberice pentru a se răcori la final în răcoarea apei, dinții de fierăstrău ai Cordillerilor se aliniază cuminți, paraleli, de la sud-vest spre nord-est: Sierra de Mariola, Sierra de Carrasqueta, Sierra de Crevillente, Sierra de Salinas, Sierra del Maigmó, Sierra del Cid, Sierra de Bernia. ”Capacul” li-l pune Sierra de Mariola, cu cei 1.389 de metri ai săi.
Printre pereții abrupți se cască hăurile adânci ale faliilor imposibil de traversat, cunoscute sub numele de ”barrancos”. Cea mai temută prăpastie poartă numele fioros – cum era să fie altfel? – de Barranco del Inferno. Pe acolo trece un traseu de rang important la nivel național, un așa-zis GR – Gran Recorrido. Celelalte două categorii – trasee scurte (PR – Pequeño Recorrido) și poteci locale (SL – Senderos Locales) sunt la fel de bine amenajate și beneficiază de un sistem de indicatoare de semnalizare ușor de reperat, la rândul său ireproșabil.
Traseele cu nume stranii precum Cavall Verd (cal verde), sau Moro Blau (maurul albastru) exercită o atracție irezistibilă asupra curioșilor itineranți iar legendele despre comorile ascunse de maurii alungați în grabă acum multe sute de ani, sau ale contrabandiștilor din secolul trecut înflăcărează imaginația. Numărul mare de ruine de castele și turnuri de observație părăsite, ca și abundența de peșteri care răsar parcă la tot pasul din relieful carstic specific zonei nu fac decât să îndemne și mai mult la cercetări amănunțite. Unele adăpostesc picturi rupestre vechi de mii de ani, în timp ce altele au servit drept refugiu tâlharilor la drumul mare, care obișnuiau să taie drumul călătorilor nevoiți să treacă munții prin defileele înguste.
E suficient să auzi rezonanța conchistadorială a denumirile munților că deja-i cresc aripi fanteziei. Dar nu numai numele, ci și formele fistichii, amintind de siluetele gigantice ale unor închipuiți uriași din poveste stârnesc imaginația. Așa, de exemplu, coama muntelui Montgo seamănă leit cu un elefant ce tocmai se odihnește. De asemenea, la tot pasul ai impresia că pe cerul de un albastru strălucitor sunt proiecteate chipuri de războinici cu profiluri severe și cu bărbi impunătoare. De la pupitrul mării le dirijează triunghiularul Peñon de Ifach, pinten alb, ascuțit, izvorât direct din apele bleumarin. Altitudinea sa de 333 de metri e predestinată parcă pentru cele trei colțuri cu care se opintește din apă. Încă de pe vremea cartaginezilor, ”Peñonul” era cunoscut ca simbol al acestei regiuni de coastă. Ei l-au botezat ”Micul Gibraltar” pentru că seamănă leit cu fratele său mai mare și pentru că le vestea apropierea de malul Atlanticului, care pe atunci reprezenta ”Capătul Lumii”. Astăzi, stânca Ifach e protejată și declarată Parc Natural, cu suprafața cea mai mică din catalogul numeroaselor Parcuri Naturale ale Spaniei. Aici crește o specie endemică de floare roz care-i poartă numele, delicata silene hifacensis.
Motivul principal care contribuie la recunoașterea ”Coastei Albe” ca refugiu perfect pentru ”hibernatul activ” este clima sa blândă, cu condiții ideale pentru întreprinderea de excursii montane pe durata întregii ierni continentale. Atunci când în restul Europei începe să ningă, pe Costa Blanca începe sezonul rucsacului, pentru că, pe aici, zăpada e un cuvânt exotic, cunoscut doar din auzite.
Iarna, temperaturile medii de peste zi se situează între 16 și 20 de grade Celsius iar temperatura apei mării arareori scade sub 15 grade. Sezonul ”rece” e deci foarte blând, cu temperaturi care amintesc de primăvara veșnică, iar ploile sunt extrem de rare. În fapt, precipitațiile sunt așa de slabe încât pericolul deșertizării e vizibil la tot pasul. Înclusiv furnizorul local de apă s-a gândit să îndemne la economie, scriind pe facturile de la finalul anului: ”Vă dorim un an ploios!”.
Lipsa ploilor, motiv de grijă pentru localnici, e prilej de bucurie pentru turiști. Meteorologii garantează o medie de nici mai mult nici mai puțin decât 300 de zile însorite pe an! Sezonul de ”senderismo” (trekking) începe deci în luna septembrie și se sfârșește în luna mai, când dogoarea verii ne toropește așa de tare încât e de preferat să ne mutăm cu toții în primitoarele valuri ale Mare Nostrum (numele latin al Mediteranei). Îmbinare mai plăcută între efort și relaxare nici că se putea!
Acolo, în adâncime și în larg, muntele nu se întrerupe brusc la contactul cu marea, ci se continuă prin abisuri, revelând o lume cel puțin la fel de fascinantă. Lumea subacvatică a Costei Blanca e o feerie care face deliciul numeroșilor scufundători. De la simplul practicant de snorkeling, care se mulțumește să se bălăcească la adâncimi de 3-5 metri prin Supra- și Mediolitoral, până la scafandrul profesionist, care se avântă la adâncimi între 20 de metri (Infralitoral) și 40 de metri, ”mușcând” un pic din Batialul ce se-ntinde până la profunzimi de 500 de metri, cu toții profită de limpezimea legendară a apei Mediteranei. Doar zonele Abisal și Hadal, care nu sunt propice sportului subacvatic, rămân izolate departe, în larg. Pe timp de iarnă, pentru cine nu e prea friguros, un costum de neopren cu grosime de 5 mm e suficient pentru a rotunji întru perfecțiune aventura vacanței, mai ales ținând cont de faptul că Marea Mediterană nu are pești care să atace omul și nici curenți subacvatici periculoși.
Una peste alta, nu-i de mirare că mulți dintre cei care au trecut pe aici s-au hotărât spontan să rămână (ca mine). Costa Blanca este plină de rezidenți străini, care știu de ce nu se mai dau duși. Majoritatea provine din nordul Europei, dar tendința e în creștere și printre românii care nu se lasă mai prejos. La propriu și la figurat, Costa Blanca se dovedește a fi o destinație turistică la mare înălțime, cu vârf(uri) și-n îndesat(ă) până în mare!
Gabriela Căluţiu Sonnenberg
Spania, 2016
CETATEA LUI BUCUR * literatură , arte , cărţi 