Da, în România, există o biserică căreia i se spune Biserica Mihai Eminescu, este o biserică unică, prin originalitatea şi simbolistica picturii interioare, dintre toate bisericile ortodoxe româneşti, unică printre bisericile creştine ale lumii prin aureolelor negre ale îngerilor şi sfinţilor pictaţi în această biserică.
Biserica Mihai Eminescu se află la Ipoteşti, lângă casa părintească a lui Mihai Eminescu, unde poetul nostru naţional a copilărit. Biserică la care toţi românii cu simţire şi împlinire naţională fac pelerinaje repetate, fiindcă simt o stare spirituală deosebită dată de lumina cerească, lumina Creatorului, ce se împleteşte cu lumina marelui nostru poet, unde spiritualitatea divină se uneşte cu spiritualitatea genială a lui Mihai Eminescu pe care fiecare dintre cei veniţi o simte şi trăieşte puternic.
Am fost la Memorialul Ipoteşti – Centrul naţional de studii Mihai Eminescu împreună cu Latina – îi spun aşa pentru că este profesoară de Limbă Latină – care pe drum, fiindu-mi companioană, mi-a vorbit tot timpul cu multă însufleţire, despre Mihai Eminescu, ştia totul despre viaţa, opera şi premeditata lui moarte, ştia şi mi-a recitat în latină, strofe după strofe, din Luceafărul. La Ipoteşti, am trăit o stare deosebită, o mare bucurie, simţindu-ne mai aproape de Mihai Eminescu ca niciodată până acum, iar Latina într-o stare de euforie m-a uimit şi emoţionat spunându-mi: „Acum, aici nu simt umbra lui Mihai Eminescu, ci îi simt Lumina Lui” Adevărat!
Înainte de-a se naşte Mihai Eminescu, tatăl său căminarul Gheorghe Eminovici, adică un înalt perceptor în administraţia moldovenească, a cumpărat pe 4.000 de galbeni, monede valoroase de aur, o moşie la Ipoteşti, pe care a ridicat o casă nouă, mare şi înaltă, pe vechea fundaţie a unui fost conac boieresc. În jurul casei s-au înşirat toate acareturile unei gospodării prospere. Au săpat o fântâna şi Raluca Iuraşcu, mama lui Mihai Eminescu, din dota ei primită la căsătorie a cumpărat cu 250 de galbeni o biserică din lemn pe care au aşezat-o pe culmea largii curţi boiereşti. Gheorghe Eminovici a adus un preot pe care-l plătea pentru serviciile lui duhovniceşti. Nu a fost un locaş de rugăciune numai al Familiei Eminovici ci şi a sătenilor din Ipoteşti, ceea ce era o comportare adânc creştinească: Dacă în faţa lui Dumnezeu suntem deopotrivă, aşa trebuie să fim şi noi între noi pe pământ.
Aici, la Ipoteşti, Familia Eminovici a trăit treizeci de ani, copiii s-au şcolit şi s-au răsfirat, Raluca s-a ostenit până a murit, Gheorghe Eminovici îmbătrânind a făcut greşeli şi a trebuit să vândă moşia, pe care a cumpărat-o unu, Papadopol. Casa a rămas goală, doar în spatele bisericii de lemn au mai rămas patru morminte: al Ralucăi şi al lui Gheorghe Eminovici, şi ale doi dintre copiii lor, Nicolae şi Iorgu. Liniştea s-a aşezat şi a transformat Casa Eminovicilor în paragină. Şi paragina în ruina casei, în timp ce bălăriile şi tufişurile au acoperit mormintele părinţilor şi fraţilor lui Mihai Eminescu. În deceniul trei, al Secolului XX, proprietarii moşiei, ce îşi făcuseră o altă casă mare, moldovenească în aceiaşi curte, au hotărât să demoleze casa Eminovicilor până în temelii. Şi aşa au făcut, ceea ce a ridicat un val de indignare şi proteste în România Întregită, declanşat de studenţimea botoşăneană. În această situaţie proprietara moşiei, Maria D. Papadopol, printr-un act scris a donat locul Casei Eminovici administraţiei botoşănene cu condiţia expresă ca pe acelaşi loc să fie ridicată o casă identică, ce să devină muzeu Mihai Eminescu. Au ridicat o casa asemănătoare, la repezeală şi ieftină, ce a devenit primul muzeu. Pentru că nu a respectat documentele originale, la cererea eminescologilor casa a fost demolată în 1979 – an al epocii de aur – şi reconstruită în cele mai amănunţite detalii ale autenticităţii, devenind Casa memorială Mihai Eminescu, aievea decorată şi mobilată cu piese originale specifice Secolului XIX-lea moldovenesc. Vizitând-o fiecare are o reacţie şi stare personală. E simplă, spaţioasă şi are o lumină aparte, lumină eminesciană cum o simte, percepe Latina, care priveşte îndelungat totul, întreabă şi întreabă, atinge şi fotografiază pentru că „am să-mi fac un album special”.
CETATEA LUI BUCUR * literatură , arte , cărţi 