aprilieREDACTIA 22

Reclame
De CLB

Elisabeta IOSIF: ECHINOCŢIU

Un Vers se-agaţă-n lună
Şi îl trimit ecou în emisfera ta.
Icoană iluzorie pe pânza vremii…
Cuprins în foc de har, 1962_122-04-09-056min parc sub crengi iflorite
Răsare în oglindă.
Ziua se reflectă-n aripă de noapte,
Egale amândouă.
Fereastră între pământ şi cer,
Cuvintele se-ntorc
Lumină şi iconostas…
Zeiţa lui Homer trece
Prin degete trandafirii
Dimineţi grăbite de Venus.
Tresare un Luceafăr,
Prin versul meu, fecioară.
O stea se-mbujorează-n primăvară…
Căzând în Echinocțiu,
Aprinde-n zori cununa Poetului din vers…

De CLB

Cristina Ştefan – o carte venită seara…Continente în limba română

 

P2014-03-27_210445rima impresie făcută de Antologia scriitorilor români, Editura Cetatea Cărţii, 2014, primită azi de la scriitoarea Elisabeta Iosif, a fost de o încadrare seniorială pentru autorii cuprinşi în carte. Nume sonore cu un palmares literar bogat, scriitorii din acest volum sunt cunoscuţi în mediile culturale din ţară şi internaţionale. Nu este întru totul real pentru că sunt antologaţi şi tineri scriitori de talent, pe care îi citesc prima oară.

Cartea are două secţiuni, poezie cumulând stiluri de diversitate lirică şi proză în genuri diferite. La poezie au participat:
Adrian Botez, Adrian Erbiceanu (Montreal, Canada), Al. Florin Ţene, Anca Florentina Popescu, Camelia Ioniţă Mikesch (Elveţia), Cristina Ştefan, Elena Angheluţă Buzatu (SUA), Elena Trifan, Elisabeta Iosif, Emil Bucureşteanu, George Ioniţă, George Roca (Australia), Ioan Adrian Tufan, Lia Ruse, (Montreal, Canada), Liliana Petcu, Livia Ciupercă, Melania Cuc, Mihaela Oancea, Mihai Niculiţă, Nicoleta Milea, Titina Nica Ţene, Raveca Vlasin, Sebastian Golomoz, Theodor Răpan, Victor Gh. Stan, Victoriţa Duţu şi Virgil Ciucă (N. York, USA).

Proza este semnată de: Berthold Aberman, (Nazaret, Israel), Cornelia Păun, Dumitru K. Negoiţă, Elena Buică, (Toronto, Canada), Elena Adriana Răducan, Elisabeta Iosif, Eliza Roha, Emil Bucureşteanu, Gabriela Căluţiu Sonnenberg (Spania), George Roca (Australia), Ion Adrian Trifan, Madeleine Davidsohn (Haifa, Israel), Magdalena Albu, Muguraş Maria Petrescu, Petru Ilie Birău, Tudor Petcu şi Veronica Balaj.

Semnificativ subtitlul acestei antologii, “de pe toate continentele”, scriitori din America şi Canada, din Australia, din Europa vestică şi, fireşte, din România reuşind să releveze împreună diversitatea literaturii în limba română, la un moment dat, în speţă anul 2013, atât ca stilistică dar şi ca vârstă, pregătire, volume publicate sau implicare culturală românească.
Spun că o antologie de versuri şi proză oglindeşte mai concret un timp literar decât oricare alt volum single, manual, curs didactic sau dicţionar. O astfel de antologie redă momentul caleidoscopic al literaturii şi al limbii literare într-un parcurs istoric. Susţin publicarea de acestă manieră dincolo de criticile nefondate care privesc mixajul de la final însă tocmai acest exponat este dedus din realitatea variată a literaturii practicate într-o perioadă de timp.
De ce îmi place acest volum? E simplu: pentru că pot citi un doctor în filologie, notoriu pentru scrisul său multipremiat, Adrian Botez, dar pot citi prima oară o tânără absolventă de Litere care, iată, scrie ca pentru poezia ardentului fior creativ şi avatar de vers:

“Pânzele albe ale yolelor noastre
Deveniseră păsări
Fiecare- reflexia celeilalte,
În jocul veşniciei
Pe care-l construim…”Mihaela Oancea- Bucureşti

Meritul acestei reflectări îi revine selectorului autorilor şi textelor antologate, munca este necuantificabilă prin certe cerinţe de triere, ordonare, evidenţiere, la care se adaugă munca în sine de editare şi nu sunt mulţi autori cu altruismul pe tavă pentru a duce la bun sfârşit această trudă. Muncitorul altruist al acestei cărţi se numeşte Elisabeta Iosif care prin realizarea impecabilă a volumului Antologia scriitorilor români de pe toate continentele aduce Bibliotecii Naţionale a României o mostră de calitate asumată a literaturii contemporane.
Doresc succes antologiei în recunoaştere ca folosinţă şi distincţie, ca realizare oportună în arhivarea scriitorimii şi scriiturilor actuale româneşti.

Cristina Ştefan, 19 martie 2014

De CLB

Mesajul directorului general UNESCO la Ziua Mondială a Poeziei

Irina Bokova, Director-General of UNESCO2014-03-24_225331

În fiecare an, UNESCO îi sărbătorește pe cei care dau viață poeziei, ca una dintre cele mai înalte forme de expresie lingvistică și culturală. Poezia este un cântec de libertate, permițându-ne să ne afirmăm identitatea prin creație. Poezia este, de asemenea, cântecul sentimentelor noastre cele mai profunde; în cuvintele poetului brazilian și diplomat João Cabral de Melo Neto , ” chiar și neintenționat, fiecare cuvânt care vine de la emoție este poezie ” . Prin cuvintele sale și ritmul său , poezia dă formă viselor noastre de pace, dreptate și demnitate, ne dă puterea și dorința de a ne mobiliza pentru a le face reale.
Toate popoarele, de-a lungul istoriei, au dezvoltat și practicat forme ale poeziei în așa fel încât să treacă pe cale orală cunoştintele lor, istorie și mituri – Vedele și Ramayana din India, Biblia ebraică, Iliada și Odiseea în Grecia și în multe alte texte filosofice și religioase – să-și exprime sentimentele pentru a vorbi despre viața de zi cu zi, pentru a rezista la studii sau pentru a se distra. Astăzi, formele contemporane de poezie, de la graffiti la slam, permit tinerilor să se implice în practică și pantry a reînnoi prin deschiderea ușii pentru un nou spațiu de creație. Formele evoluează, dar impulsul poetic rămâne intact. Shakespeare a descris poezia ca muzica pe care fiecare om o poartă în sine și, secole mai târziu, muzicianul de jazz Herbie Hancock, Ambasador al Bunăvoinţei UNESCO și în 2014 Charles Eliot Norton profesor de Poezie la Universitatea Harvard, a amintit afinitățile dintre poezie, literatură și muzică în prelegerea sa pe ”the wisdom of Miles Davis” .
Ca o expresie profundă a minții umane și ca o artă universală, poezia este un instrument pentru dialog și apropiere. Difuzarea de poezie ajută la promovarea dialogului între culturi și înțelegerea între popoare deoarece oferă acces la exprimarea autentică a unui limbaj. Vedem acest lucru în inspirația oamenilor care sărbătoresc patrimoniul cultural imaterial, limbi materne și a diversităților culturale, în care poezia joacă întotdeauna un rol important. Acesta este motivul pentru UNESCO, care încurajează și solicită sprijinul autorilor și traducătorilor, meșteșugarii de poezie, astfel încât să curgă robinetul pentru esența frumuseții și inspirației pentru pace în lucrările lor.

De CLB

Elena Armenescu-Elogiu Poeţilor

Poeţii sunt îngeri
Rătăcitori printre oameni829_shrineprimavara
Ei au chipul
Candoarea, surâsul
Misionarilor transcedentali!

Plecate ploile, zăpezile,
Se reîntorc pentru ei, prin ei,
Imposibilă întoarcere
Prin alţii.

Doar ei sunt trimişi
Cu sacră misiune
Pe pământ
Să deschidă porţile, ferestrele
Cerului
Ferestrele şi porţile credinţei
Să deschidă uşa spre posibile                                   Foto: Oana Maria Dan-Toronto
Inaccesibile lumi,
În spectacolul magic
al splendorilor
Răsăritului.

 

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Raveca Vlaşin: Titina Nica Ţene – Mărturisiri de viaţă

Scrierile poetei şi prozatoarei Titina Nica Ţene cuceresc şi captivează cititorul prin vioiciune, sinceritate, simplitate şi conciziunea frazei.
În volumul autobiografic de memorii Drumul spre suflet, autoarea abordează un stil direct, uneori învăluit într-o uşoară undă de umor, alteori însoţit de nostalgia efemerităţii vieţii şi a inevitabilei treceri prin această lume. Tenacitatea şi puterea de a se bucura de lucrurile simple ale vieţii înfăţişate de autoare în scrierile sale, îi aduc cititorului un zâmbet descătuşat de micile tensiuni inerente încercărilor vieţii. Întâmplările evocate prind repede viaţă, parcă împrumutând ceva din forţa unor imagini filmate, care încep să se mişte sub „ochii minţii” noastre, prin mijlocirea puterii de imaginaţie. Fără un efort special te vezi acaparat de firul întâmplărilor surprinse în naraţiune, recunoscându-le realismul în împrejurările date.
Vioiciunea prin care îşi construieşte Titina frazele, îţi dă impresia că nimic nu va putea ascunde sau trece sub tăcere. Asemenea unei ape limpezi care cuprinde în oglinzile ei cerul şi tot ce se poate surprinde pe luciul ei, din spaţiul tangenţial, în timp ce în transparenţa ei poţi număra pietrele şi observa tot ce se scaldă în adâncul acelor unde, tot astfel şi Titina Nica Ţene, va „oglindi” povestind firesc fapte şi întâmplări, bune şi rele, care pe parcursul vieţii i-au impresionat şi marcat destinul. În modul cel mai firesc, direct şi limpede, condusă de acel har, de care doar talentul poate face uz, cu fantezie şi realism, evocă împliniri şi neîmpliniri, conturează personaje şi caractere care şi-au pus amprenta sau i-au marcat definitiv viaţa. Aşa după cum am citit undeva aserţiunea scriitorului Mihail Sadoveanu la deschiderea Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti . Citez din memorie: „Cine vine aici scriitor, iese scriitor. Cine nu, nu ! Cu alte cuvinte, talentul trebuie să fie ingredientul principal, ceea ce Titinei nu-i lipseşte.
Epica Titinei, izvorăşte din neţărmurita dragoste de viaţă şi din nostalgia trecerii inexorabile a timpului. Sau altfel spus, a trecerii noastre prin timp. Autoarea ne împărtăşeşte cu nostalgie şi talent, din experienţa ei de viaţă, din memoria întâmplărilor şi evenimentelor care i-au motivat lupta pentru împlinirea de sine.
Aceiaşi sensibilitate şi candoare o găsim şi în poemele sale, unde autoarea, surprinde încă mai pregnant nostalgia existenţei noastre efemere pe acest pământ, acompaniată de dorul şi amintirea tuturor celor dragi întorşi în veşnicie. De multe ori, pe malul Beicii,/ visez la casa-n care am fost născută,/ o casă mică printre flori,/ unde am fost foarte fericită… //… Privind, atent, în luciul apei, / observ că părul mi-a albit,/ părinţii nu mai sunt nici ei,/ copilul a îmbătrânit.// din volumul, Un strop de veşnicie, poemul Copilul a îmbătrânit…
Cu nostalgia trecerii timpului în suflet dar şi cu o neţărmurită dragoste de viaţă, iată cum poeta Titina Nica Ţene, se învăluie cu nădejde şi candoare în hlamida unei proaspete primăveri: Se simte primăvara-n aer, / copacii deschid ochii-n vânt, / şi parcă simt cum creşte iarba / şi ghioceii din pământ. // O altă primăvară vine, / şi-mi înfloresc cuvinte-n gură, / şi cad tristeţile din mine, / ca florile de pe răsură. // Vino-n pădure să simţim / natura-ncet cum prinde viaţă, / să ne cuprindă primăvara / în nesfârşita-i dimineaţă. // Din poezia, Scaunul harului.  >>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elisabeta IOSIF: ÎNTRE ALB ŞI NEGRU

Camelia Iuliana Radu: „Negru de iarnă”
2014-03-26_203027NEGRU DE IARNĂ – o carte în care se reflectă prin motivaţii esenţiale, pacea şi războiul, concentrând între copertele sale asociaţii metaforice într-o continuă metamorfoză. Simbolurile par să demonstreze „erodarea continuă a lumii”, rătăcind cititorul în labirintul, ce dă un sens iniţiatic drumului cunoaşterii. De fapt, aşa cum susţine Mircea Eliade „Simbolul face posibilă libera circulaţie prin toate straturile realului.”
Pornind de la negrul ce întinează albul zăpezii, albul, „ valoarea limită, întocmai celor două extremităţi ale liniei nesfârşite a orizontului, pe care scriitorul şi criticul de artă, Grison Pierre, o consideră „o culoare privilegiată, înfăţişând mutaţiile fiinţei”, aici şi ale anotimpului, o motivează pe autoarea volumului , Camelia Iuliana Radu, să vadă albul întoarcerii din pântecul nopţii, o culoare a iniţierii, de fapt o non-culoare în simbolul unei lumi: „Apoi şovăi alb pe alb/privind cum ninge/ m-ar durea urmele/ pe care le-aş lăsa în zăpadă/ m-ar frige asfaltul îngheţat/ te-aş căuta/ dar timpul tot scade/ a rămas fără haine cel puţin azi/ în oglinda mea”( Răspuns). Timpul, acea măsură a tuturor lucrurilor apare obsedant, uneori sub semn de întrebare, ca în poemul Trezirea, fără „rădăcinile misterelor/ şi blidul de hrană al timpului?”…Răspuns dat într-un fel, în poemul „jurnal de război: „soldatul mestecă absent/ doar puşca tresare şi timpul”.
Poemele Cameliei Iuliana Radu sunt icoane – ferestre deschise între pământ şi cer, în care negrul are o cheie de interpretare în elaborarea dramaturgiei iernii. Fiindcă iarna se întâmplă să fie uneori în negrul nopţii, simbolizând timpul gestaţiei, al conspiraţiilor ce izbucnesc la limita zilei, prezentându-ne precum Novalis, acea noapte ca un triumf asupra timpului: dormim în aceeaşi noapte/ sub aceeaşi lună/ cu aceleaşi temeri (instructaj), atunci, când” noaptea geme sub cizma de gheaţă” (poligon) şi până când „iarna îmi intră în ochi/ dar vom rupe din ea bucată cu bucată/ până ce noaptea va însori(management de criză).
Triumfătoare este şi iubirea, chiar dacă „a găsit uşa înţepenită” şi chiar dacă: „ferestrele aveau giulgiu de crini/ nu se auzea ţipenie/ de om nici gând/ şi atunci a aprins candela între nori/ hrănind îngerii îngheţaţi (dragostea). Copleşitoare metafore, ca şi în poemul „tatăl”: noaptea îşi spală călcâiul / însângerat/ felinarele se topesc/ pădurea îşi frânge coastele albe/ peste plămânii vântului/ în curtea vecină/ bărbatul a făcut pârtie şi a ieşit în drum/ dă bună dimineaţa uitării/ sub un drapel vechi/ cuprins de remuşcări/ prezentul se curbează/ şi ii sărută bocancii”. Poemul are simbol mesianic, fiind tentată să spun, întocmai ca şi acest volum, care sub imperiul alb-negrului devine sinteză între cele două culori, negrul fiind înţeles sub aspectul rece, ca şi pământul fertil, negativ, când aminteşte de semnificaţia albului neutru, graniţa dintre vizibil şi invizibil, până la acel alb al răsăritului, al întoarcerii, biruind „Negrul de iarnă” al nopţii, ca simbol al oricărui început.
Elisabeta IOSIF
16 martie, 2014

De CLB

Adrian Botez: STARE DE BINE (poezii)

SOMNUL AŞTEPTAT

aş dormi eoni întregi – atât sunt de
trudit de viaţă – de muncă – de gânduri şi de
amintire

Dumnezeu mi-a cumpărat bilet pentruBOTEZ-Adrian3-wb
o altă lume (a strâns plata
biletului din toate faptele şi păcatele mele
străvezii) – dar eu
vreau să-l înduplec a mă lăsa
uitat – undeva – într-o
gară – pe o bancă
murdară: voi imediat
adormi – de nimeni şi nimic n-oi mai
şti

…e atât de bine să
dormi – e atât de bine să
uiţi – să uiţi
totul – până şi faptul că
te-a băgat – cândva – în seamă
Dumnezeu – şi te-a – stingheritor
trezit

nu e nici întuneric – nici
lumină – nu bâzâie nici măcar o
albină: e linişte
e pace – e uitare

nimeni nu este – nimeni nu
pleacă – nimeni nu vine:
singura stare cu adevărat
de bine

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Lucian Gruia : Cristina Ştefan – iubire paradisiacă şi luciditate elegiacă

Poezia reprezintă, pe lângă un mijloc de transmitere al sentimentelor şi unul de cunoaştere (de sine şi de lume).
Filosoful Emil Cioran stabileşte trei etape ale gnoseologiei: eternitatea pozitivă/ ignoranţa paradisiacă (aparţinând omului sănătos, naiv şi inconştient care încă nu are suferinţe); temporalitatea istorică (caracterizată prin neliniştea provocată omului matur devenit conştient de sentimentul morţii) şi eternitatea negativă (scepticismul omului lucid care întrevede în spatele divinului: vidul existenţial, nirvana, nimicul). Mai poate exista şi cazul în care, după parcurgerea etapelor cunoaşterii, omul se reîntoarce spre un Dumnezeu acceptat ca mântuitor.
Gânditorul din Răşinari consideră că antinomia spirit-trup conduce la impas, întrucât spiritul, înălţându-se spre cunoaşterea absolută, distruge viaţa. În concluzie, cunoaşterea reprezintă o rană, un păcat, un blestem.
Pentru Emil Cioran, luciditatea, în cercetarea gnoseologică, aduce suferinţă, întrucât descoperim lipsa de sens a existenţei şi neantul din spatele acesteia. În cazul comportamentelui oamenilor, starea acut-conştientă scoate la iveală răutăţi gratuite, ambiţii nejustificate, histionism, egoism şi fapte abominabile în lupta pentru înavuţire etc.
Poezia Cristinei Ştefan (născută la 30.03.1957 în oraşul Bacău, economistă, autoarea mai multor volume de versuri şi proză, fondatoarea Cenaclului şi site-ului online „Lira 21”, redactor la revistele „Cetatea lui Bucur” şi „ARP”, vicepreşedinta Ligii Scriitorilor Români, filiala Bucureşti), publicată în volumele: În umbra lui Sisif (Rovimed publishers, 2010), Călătorie pe un ciob de stea (Ed. Fundaţiei Culturale Cancicov, Bacău, 2010), Cazier incomplet (Rovimed publishers, 2011), Locuri şi umbre (Art Book, 2012), ilustrează treptele menţionate de Cioran în aventura cunoaşterii, cu menţiunea că iubirea paradisiacă echilibrează neantul întrevăzut în spatele existenţei.
Iubirea idealizată, extatică, care va însoţi întreaga lirică a autoarei, marchează eternitatea pozitivă din clasificarea cioraniană (minus naivitatea). În umbra lui Sisif, Cristina Ştefan elaborează un cod al eroticii împlinite carnal şi spiritual, sentiment desfăşurat în evantai de la începutul şi până la sfârşitul lumii. Din Cele 10 porunci în iubire s-o cităm pe a opta: „Aşază-mă la masa ta/ Ca fruct cu miez de stea/ pe-o traiectorie în cerc.”
Alte două poezii definesc liric specifiul feminin şi masculin într-un dialog complementar: „Ea este sufletul terestru al ierbii/ în care condurii patimilor lui/ se afundă universal şi genetic.// ea îl iubeşte cu verdele viu…” (Ea); „…El exprimă starea de noi. (…) El o înfioară până la deznădejdea sensului ei de femeie. El o renumeşte trupul lui. El o prenumeşte lacrima lui.” (El)
Dibuitoare în cautarea stilului propriu, poeta încearca diverse modalităţi expresive: terţine, catrene, poezii scurte, poeme, replici etc. Apare personajul Melchior (un alter ego al poetei) care va deveni compagnion confesiv şi în celelalte volume. Abundă rebarbativ o mulţime de personaje mitice şi biblice, mai ales în ciclul Sisif, erou peregrin, în imaginaţia poetei, prin antichitatea mediteraneeană, celtică ori tibetană. Versuri anunţă o deschiderea ironico-postmodernistă de bun augur.
Încă din acest volum, luciditatea începe să se manifeste prin orientarea justiţiară ce decurge din aparteneţa la regimul diurn al imaginarului liric, poeta certându-şi semenele (dintr-o perspectivă voit inocent-paradisiacă) devenite trufaşe, uitându-şi instinctul matern, pierzându-şi feminitatea şi drăgălăşenia faţă de soţi: „Mai poţi să cazi din nou în rai,/ Tu, Evă, de păcat plecată,/ Să-i ceri iubirea lui de crai/ Şi să-l iubeşti rebotezată…” (A mărului ispită)

>>>>>>>>>>>>>-

De CLB

Ligia-Gabriela JANIK – ROTTWEIL, CEL MAI VECHI ORAŞ DIN BADEN-WÜRTTEMBERG

Oraşul Rottweil, cel mai vechi oraş din Baden Württemberg, se află situat între munţii Pădurea Neagră şi Alpii Svăbeşti, la jumătatea drumului dintre Stuttgart şi Bodensee, la o distanţă de 90 de kilometri de Stuttgart, capitala regiunii Baden-Württemberg, pe autostrada A 81.JANIK-L-Gabriela

Oraşului Rottweil i se cuvine pe drept titlul de „cel mai vechi oraş din Baden – Württemberg“ fiind sub dominaţia împaratului roman Vespasian încă din anii 73 d.Ch.
Renumit prin de rasa de câini „rottweiller“ şi prin carnavalul anual alemanic, cu o istorie de secole, acesta a devenit un mare centru cultural, economic şi industrial între Stuttgart şi Konstanz, împletind astfel o lume medievală cu cea modernă.

Prin arta modernă şi cultura istorică, oraşul ne surprinde printr-un contrast cât mai frumos şi emoţional, aducând în atenţia vizitatorilor o lume în care vechiul este frumos armonizat cu noul, medievalul cu modernismul. Oraşul este străbătut de râul Neckar, ce oferă un peisaj deosebit pe fundalul Alpilor Şvăbeşti, atrăgând turiştii din toate colţurile lumii.

Centru de legătură între oraşele: Horb, Tübingen, Schaffhausen (Elveţia), Freudenstadt, Rottweil se învecinează cu oraşe de mare importanţă industrială, devenit el însuşi un mare centru economic şi cultural din sudul Germaniei. Cu cei peste 24.372 locuitori, este poziţionat la o altitudine de 507 până la 740 de metri deasupra mării, pe ridicătura unei stânci pe râul Neckar. Printre localităţile învecinate cu oraşul Rottweil, amintim Oberndorf am Neckar, la 20 km nord, Balingen, 24 km nord-est, Schramberg în Pădurea Neagră, la 27 km nord-vest, Villingen-Schwenningen, la 24 de kilometri spre sud-vest, Donaueschinken- oraşul de unde izvorăşte Dunărea, Bad-Dürrheim oraş balneoclimatic recunoscut prin apele sale termale.

Trebuie menţionat Tuttlingen, la 27 de kilometri sud-est, oraş care este unul dintre cei mai mari producători industriali de instrumente chirurgicale din lume, oraşul Singen este recunoscut prin condimentele alimentare „Maggi”. Iar Trossingen se află la doar 18 kilometri, fiind recunoscut ca „Oraşul Muzicii”, oraş de unde au luat naştere muzicuţele şi acordeoanele marca „Hohner“.

Aşezarea geografică şi împrejurimile oraşului

Prin structura şi poziţionarea geografică, Rottweil este un oraş de dimensiuni medii în regiunea Schwarzwald-Baar-Heuberg al cărui centrul principal este oraşul universitar Villingen-Schwenningen. Localităţile care se află în jurul oraşului, sunt aşezate aidoma acelor de ceasornic: Zimmern unter der Burg, Schömberg, Wellendingen, Frittlingen, Aldingen, precum şi: Deißlingen, Zimmern ob Rottweil, Dunningen, Bösingen, Villingerdorf şi Dietingen.

Datorită creşterii demografice, în 1970 Rottweil a depăşit cifra de 20.000 de locuitori, fiind declarat reşedinţă de judeţ şi reprezentând o baza puternică de legătură între localnicii urbani şi cei din mediul rural. Deoarece locuitorii din împrejurimi şi-au câştigat existenţa din marea industrie dezvoltată în oraş, acesta a devenit foarte repede un nucleu industrial, odată cu incorporarea cartierului Bühlingen, în anul 1939.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Alice Nicolae – Prin cârciumile de altădată

„La trei sarmale”, „Leul și cârnatul”, „La trei chiftele”, „La trei lulele”, „La doi lei”, „Ochiul lui Dumnezeu”, „Groapa Dulce”, „Bodega Boilor”, „Falcă de Măgar”, „Marița Borțoasa”, „La trei ochi sub plapumă”.2014-03-24_223403
Am străbătut bulevardul din centrul orașului aburit de căldură și m-am oprit la intrarea în bloc, așa cum ne-am înțeles. Maestrul coboară, îmi deschide și mă conduce, cu gentilețe, în apartamentul ticsit de lucruri. Biografii, portrete, povești din vremuri trecute, cu parfumul și farmecul lor. Ne oprim în birou. O încăpere mică, cu geamurile acoperite de jaluzele, o floare, un fotoliu și micul taburet pe care maestrul mă invită să îl trag mai aproape: „Așază-te lângă mine! Îți arăt și fotografii și așa putem să vorbim amândoi. Vezi?” – îmi arată maestrul spre bulevardul umbrit de copaci și sufocat de automobile – „primul tramvai cu cai din București mergea de la Gara de Nord până aici, la mine, la Pache Protopopescu. Al dolea tramvai mergea de la Obor la Gara de Nord”. Privirea se întoarce din bulevardul de-acum spre fotografiile, cărțile și tăieturile din ziare de altădată, împrăștiate pe birou. De-aici încep amintirile, mai vechi sau mai noi.
Maestrul Viorel Cosma este cel alături de care am pornit prin lumea boemă a Bucureștiului anilor ’30, prin cârciumioare, hanuri și bodegi.
În această primăvară, Viorel Cosma a împlinit 90 de ani. Este unul dintre cei mai importanți muzicologi, lexicografi si critici muzicali din România. La începutul lunii iulie, a primit Ordinul Na- țional „Steaua României” în grad de Cavaler, pentru toată activitatea lui. Aceasta este doar o ultimă recunoaștere a muncii de o viață.
„Ultima oară am intrat într-o cârciumioară la o aniversare. De curând! Am fost cu colegii de la Conservator și am ascultat un taraf de lăutari. Dar trebuie să vă spun că am o listă, din 1942, a tuturor restaurantelor din București. Erau peste 62. Toate cu muzică! În listă era trecut patronul restaurantului și cel care conducea orchestra. Vă dați seama! Astăzi în câte mai cântă o orchestră?”
La începutul secolului al XIX-lea, Bucureștiul era renumit pentru două lucruri: avea cele mai multe biserici și mănăstiri din Europa, dar – pentru că era înconjurat de vii – avea și cele mai multe cârciumi, restaurante și hanuri cu muzică.
Restaurantele și cârciumile Bucureștiului se deschideau, de-obicei, în zone ușor accesibile, la capetele tramvaielor sau în zona centrală. Așa că „dacă de la Ochiul lui Dumnezeu si Groapa Dulce puteai ajunge ușor, cu tramvaiul ajungeai și la bodega „Boilor” sau la bodega „Falcă de Măgar”. La cotitură de drum, puteai face o haltă la „Marița Borțoasa”. Iar la miezul nopții ajungeai, cu siguranță, la cârciumioara „La trei ochi sub plapumă”. Săracii se pricopseau cu un zaibăr și-o zmeurică la cele mai ieftine localuri: La trei sarmale, Leul și cârnatul, La trei chiftele, La trei lulele, La doi lei. Marii lăutari, de fapt aparțineau marilor dinastii. Erau Ochialbi, Dinicu, Ciolac, Buică, Iordăchescu, Moțoi, Busuioc. Sunt doar câțiva dintre cei care cântau și încântau serile Bucureștiului”. Pe toți, de la 1930 încoace, i-a cunoscut maestrul Viorel Cosma. Și despre toți a vorbit în lucrările pe care le-a scris despre lăutarii Bucureștiului de-a lungul anilor.>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Lia Ruse – LUCIRI DE REVERIE

; ruseAscult în vremea asta doar tăcerea…
Respiră înserarea prea liniştit, egal
Se-aude ora curgând în adierea
Aerului ce se-mbracă-ntr-un albastru pal.
Viclean măreşte visul distanţa şi-o reduce,
Apar frânturi de viaţă şi iarăşi se ascund,
E moale seara! Şi… nostalgia dulce
Se luminează în vârtejul în care mă afund.
Dezvelind clipa sărită-atunci din ornic
Cum se perindă imagini ce s-au dus!
Căci gândul scormone, mereu, atât de dornic
S-aducă umbra din trecutul ce-a apus:
O umbră cam brunetă de atâta vară,
De-atâta dragoste era uşor uimită
Şi, în parfum de chiparos şi tămâioară,
Candoarea-i fu cu zâmbete acoperită…
.……………………………………….
Seara, peste vise,lasă aşteptat ecou
Mă simt lângă umbra radiind lumină
Din lumină se desprinde un miracol nou
(E-un fel de bucurie cu plângere divină).

De CLB

Adrian Erbiceanu: EUGEN ENEA CARAGHIAUR “ZBOR DE CUVINTE”- POEME

EUGEN ENEA CARAGHIAUR
„ZBOR DE CUVINTE”- POEME
(Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni și Editura Semne, 2013)2014-03-25_222314

Cuvântul, această asocierea a unui sens și a unui complex sonor, atunci când este folosit cu iscusință, poate să producă reverberații, să răscolească, prin semnificațiile și valorile sale multiple, sufletul cititorului, să trezească și să reactiveze amintiri de mult marginalizate.
Este exact ceea ce simțim atunci când ne apucăm să citim Zbor de cuvinte, ultima carte de versuri a scriitorului Eugen Enea Caraghiaur.
Prin natura lui, cuvântul sfătuiește, cuvântul îndrumă, cuvântul învață și toate aceste caracteristici ale cuvântului vin normal către noi, ca un corolar al unei experiențe de o viață.
Aflat la cea de a șaizecea apariție editorială, autorul s-a întors din țară după un turneu în care lansarea ultimelor sale două cărți s-au suprapus, providențial, peste anul în care autorul a împlinit 90 de primăveri.
Scriitorul Mihai Maxim, participant la acest eveniment literar, ne informează: „Liga Cultura-lă pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni l-a sărbătorit, cu ocazia împlinirii venerabilei vârste de 90 de ani, pe unul din cei treisprezece milioane de români răspândiți de soartă și de vicisitudinile istoriei pe meridianele globului… Neobișnuită este personalitatea sărbătoritului. …Eugen Enea Caraghiaur, român stabilit de aproape șase decenii în Canada, este un reprezentant de marcă al spiritualității românești peste hotare, militant pentru menținerea conștiinței naționale a românilor aflați departe de țară, un mare patriot, un prolific și talentat scriitor, care și-a pus pana și inima în slujba românității”.
Ca un rezultat al implicării directe sau sufletești a autorului în mai toate evenimentele vremii, scrierile sale, extrem de variate, sunt adevărate lecții de istorie. Iar cu acest volum, neconvențional, de poeme, combativitatea atinge cote înalte: „La-ncrucișare de vremi / La istovire de ani / Între ponoase și-ntre vulcani / piticul maestru este un bard / nici gălăgios dar nici prea bavard. / Este un fluviu total nevăzut / Din care bea apă tot ce-i văzut. / Trec caravanele de tuaregi. / Se-opresc la oaze vedenii și regi. / Tot picul de apă închis în pământ / piticul îl ține sub jurământ. / Caii luminii ies la pășune / Sub ochii timizi ai prietenei lune. / Piticul cel mare din crugul astral / Cerne în lume urgii magistral / În cânt de ghitare sau de caval. / Dar melodia se schimbă abrupt / Când reapare drumul cel scurt / Cu viață dulce, trai din belșug, / Scăpate-n mirare dintr-un belciug. / Pe calea asta neînțeleasă / Cu logica prinsă ca într-o plasă / Omul se-nvârte în al său joc / prins în destinul fără noroc.” (Piticul)
Încărcătura poetică se amplifică cu fiecare pagină, cu fiecare poezie. Evenimentele par file desprinse din viața poetului. Este greu, este foarte greu să te desprinzi de gândurile tale, de trecutul tău, să pui trotil la baza trecutului și să-l faci să explodeze. Profesorul dr. Victor Crăciun, în postfața volumului, cu referire la evenimentele care au dus la tragica rupere a Basarabiei de țara mamă, scrie: „Din păcate, dezastrul celui de-al Doilea Război Mondial s-a încheiat cu pierderea acestei părți a României, întărind drama colectivă a românilor basarabeni și schimbând astfel și destinul individual al lui Eugen Caraghiaur”. În 1942, Eugen Caraghiaur devine voluntar la Cotul Donului. Decizia, punct de cotitură în tot ceea ce avea să urmeze, semn de marcă în evoluția sa spirituală, este prinsă magistral: „M-am înscris ca voluntar, / Fără semne nici amnar. / Donul se vedea acum / Prin cilindrul unui tun. // Un strigoi s-a invitat / În Palatu-mi de soldat. / Am ajuns și consilier / Gol de bani dar plin de fier. ” (Poveste)

>>>>>>>>>>>>

De CLB

CRISTINA ŞTEFAN – MAMA

Când mama face focul

Soba din cahle maronii
Împrăştie o molcomă căldură
Şi pe pereţi, în umbre aurii,
Dansează degete de-arsură.

Trosneşte câte-un vreasc uscat
Când îl cuprinde flama
Cu-n geamăt înfundat
În jar îşi frige teama.

Mama cu cleştele-aşază
Lemnele iar, să ardă bine,
Mai pune unul, ca o vrajă,
E-atât de cald în mine…

Mă simt aşa…în siguranţă
Cu mama şi zâmbetu-i drag,
Când viscolul trage de clanţă
Şi-omătul pătrunde prin prag.

Mă rog cu gândul la foc
Să facă ursirea de mâine
Fixând acest timp într-un loc
Şi viaţa să-l poarte cu mine.

Scrisă în anul 1970- la 12 ani, volum Andante

De CLB

Octavian Lupu – Diversitate şi Armonie în Peisajul Urbanistic al Municipiului Cluj-Napoca

2014-03-24_201224Priveam de la fereastra hotelului imensa panoramă oferită prin desfăşurarea multicoloră de case şi blocuri ale Clujului. Încercam să discern cu privirea detalii care să îmi descopere sufletului unui oraş cu rezonanţă din istoria Transilvaniei. Undeva, către stânga puteam distinge turla bisericii romano-catolice din Piaţa Unirii. Mai la dreapta observam cupola catedralei ortodoxe din Piaţa Avram Iancu. Iar la mică distanţă de aceasta remarcam structura de construcţie a unei catedrale greco-catolice, un fel de replică destinată să aducă simetrie în peisajul urbanistic al oraşului.

Căutam centrul oraşului, dar îmi era dificil să poziţionez acea zonă în jurul căreia s-a constituit şi a evoluat orice gen de aşezare umană. În schimb, aceste trei repere de arhitectură păreau să indice o tripolaritate confesională şi o relativă tensiune între trei tendinţe aflate în competiţie pentru identitatea proprie. De fapt, chiar şi numele renumitei Universităţi „Babeş-Bolyai” indica o bipolaritate etnică aflată într-un echilibru relativ ce trebuia continuu menţinut printr-un efort constant depus de toate părţile implicate.

Mai departe, compoziţia imaginii dezvăluia o mulţime de case medievale relativ bine conservate, alături de construcţii din perioada Imperiului Austro-Ungar, continuate cu imobile de epocă interbelică, cumva similare celor din Braşov, oraşul meu natal. La acestea se adăugau oarecum haotic blocurile turn şi de patru etaje ale perioadei comuniste, care stânjeneau privirea cu arhitectonica „baroc stalinistă” lipsită de gust şi cu aspect de şantier, ca peste tot în restul României. Spre deosebire de alte locuri, totuşi curăţenia stradală şi îngrijirea spaţiilor verzi recomanda spiritul de gospodar al primăriei, care se pare că ştia mai bine decât în alte părţi să se ocupe de administrarea marii urbe.

Al treilea „strat” de locuinţe, de data aceasta de factură post-decembristă, se răspândea în neorânduială pe dealurile din vecinătatea oraşului cu o mulţime de vile şi blocuri scumpe la cumpărat, însă dificil de estimat în privinţa rezistenţei construcţiei. În mare parte, ele ofereau acel sentiment fantomatic, specific clădirilor parţial locuite, dar ridicate în grabă de o lăcomie imobiliară alimentată de credite ieftine oferite în urmă cu câţiva ani clienţilor creduli. Ca să ajungi în această zonă trebuia să iei obligatoriu un taxi, care costa dublu faţă de Bucureşti, adică era foarte scump. Sau puteai să îţi propui un exerciţiu de drumeţie montană, panta de urcare sau coborâre solicitând la maximum, ceea ce putea fi o alternativă la sala de gimnastică.

>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Ion PACHIA-TATOMIRESCU: EMISFERELE ANDROGINULUI, BISTURIUL ZEUS-CHIRURGULUI ŞI „CÂNTAREA CÂNTĂRILOR”

GIFU-Daniela-COP-PN-wbCu privire la versurile aflate sub lupa noastră, cu „dendrite“ pe rifturile „continentului“ (macrotemei) Iubirii/Erosului ca dintr-o antic-sacră poemă, Cântarea Cântărilor, reţinem pentru Distinsul Receptor de Poezie, fie acesta şi dintre „cei mai grăbiţi“ prin cosmicele noastre dienocuri, câteva fraze – veritabilă „radiografie“ de mare fineţe / fidelitate – din prefaţa semnată de cel mai autorizat şi valoros-înrăzărit poet contemporan al Creştinismului, newyorkez-valahul pr. prof. dr. Th. Damian, Scriind cu sufletul în vis/ Ecrire le rêve à l’âme, prefaţă ce, călduros-colegial întru aleasă liră, recomandă volumul bilingv de poeme, Păcatul neliniştii/ Le péché de l’inquiétude (2012)*, de Daniela Gifu (pseudonim de „eurocircuit“ al numelui de familie, Gîfu, poetă-doctor-în-filosofie, născută în oraşul Bârlad, în Zodia Capricornului, la 10 ianuarie 1973): «Cartea Danielei Gifu poate fi citită şi ca fiind un singur poem (dialogal) scris dintr-o răsuflare în momentul îndrăgostirii. Aşadar, poezia din aceste file este un dialog intim între Ea şi El (fiecăruia venindu-i rândul de a deschide luna), deci un discurs cu accente de filosofie existenţialistă, o declaraţie de iubire ce aminteşte atât de un anumit mod de expresie al dramei antice, cât şi, mai ales, de celebra Cântare a cântărilor, poem biblic de asemenea dialogal, unde iubirea este sublimată şi celebrată în acelaşi timp. Precum cartea biblică, şi poemul Danielei Gifu este scris ca o expresie a sublimului ca stare interioară ce denotă că poezia e-n suflet şi sufletul e-n poezie, sau, mai mult, că poemul e suflet şi sufletul e poem. Poate că numai în contextul acesta al sublimării iubirii, dar, în condiţia umană prezentă, trebuie înţeles cel puţin unul dintre sensurile acestui titlu, „Păcatul neliniştii“, ce trimite la asceza părinţilor pustiei. Că marele poem al acestui volum este o „cântare a cântărilor“ o spune însăşi poeta: „Am scris primul cânt…“ (p. 40). Neliniştea iubirii, apropos de titlu, este prezentă şi în Cântarea cântărilor, şi nu în sensul de păcat, ci de bucurie […] În volumul Danielei Gifu iubirea dintre El şi Ea e percepută ca un fel de ireversibilă predestinaţie: „De m-ar înrobi înnorarea / tot te-aş chema“ (p. 68). E aici dovada unirii totale asemănătoare cu unirea ca încununare a treptelor desăvârşirii din mistica patristică, implicând purificarea şi iluminarea ca trepte precedente. Aceasta e de parcă poeta ar identifica iubirea cu unitatea indestructibilă […] În acest context iubirea e atât de mare că e mai puternică decât moartea […] În iubire, dăruirea totală are fazele ei după cum ea implică şi o anumită necesară pregătire. […] În dăruirea totală erotismul nu mai are înţeles de păcat, ci de virtute; cuplul – unitatea desăvârşirii – este generator al acestei iubiri, chiar fizice, virtuoase. În Cântarea cântărilor el o vede pe ea femeie şi înger totodată… » (p. 10 sqq.).

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Georgeta RESTEMAN – PAULA DIANA HANDRA, PAŞI DIAFANI PE GÂNDURI DE MĂTASE

HANDRA-PD---AUTOGRAF-wb„AUTOGRAF”! Nici că se putea găsi un titlu mai potrivit volumului tinerei poete Paula Diana Handra care, după opinia mea, cu cele 68 de poezii cuprinse în el îşi face adevăratul debut poetic. Diana, făptură gingaşă şi extrem de sensibilă, aş putea spune că s-a născut cu poemele pe umeri, întrupate în îngeri, zburând împreună întreaga copilărie petrecută în satul bunicilor materni, Călăţele, judeţul Cluj. Acolo a vibrat pentru prima dată sufletul ei, sub ochii blânzi ai „măicuţei”(bunica), învăluită în dragostea mamei pe care o adoră, în cântul gureşelor rândunele atunci când liliacul e potop de floare, în unduirea ierbii-n miez de vară pe dealuri vălurate de dogoare – făclii de maci de doruri grele,-aprinse, dar şi în ruginiul toamnelor sublime şi în splendoarea cetinilor ninse. Însă tremurul ingenuu al sufletului de copil s-a preschimbat în poezie şi mai târziu, pe când era elevă a Şcolii Generale nr. 18 din Timişoara, atunci când a început să publice în diverse reviste, ba să şi editeze şi să tipărească poezioare adecvate vârstei celei neatinse de trufia vremurilor şi-a oamenilor lor (cam pe la 10 ani…) Iat-o acum, tânără adolescentă, elevă în clasa a IX-a a Liceului Pedagogic „Carmen Sylva” din Timişoara, păşind cu sfiiciune şi curăţime pe drumul scrisului, mai închegat, mai profund, uneori chiar tulburător prin tematica socială abordată, dar fidelă versului rimat de început.

Ne dăruieşte astăzi o carte în care adună poezie scrisă cu gingăşia şi puritatea lacrimii călduţe de copil când sufletu-i se îmbată cu miresmele amintirilor copilăriei şi, mai nou, a adolescenţei timpurii, semnând cu toată încărcătura de sentimente ce-i stăpâneşte fiinţa plăpândă patru capitole, elemete care amprentează vizibil viaţa şi creaţia ei: „Nostalgice chemări, copilărie”, „Mamei dăruite”, „Primăvara amintirilor” şi „Suflet de colindător”, în care a aşternut cu migală, cu strădanie, dăruire şi har trăiri inedite…

Dar să facem o incursiune în creaţia tinerei autoare pentru a-i desluşi, puţin câte puţin, taina din forfota cuvintelor. Desfăcând filele calendarului “din timp de mângâieri”, amintiri dragi din copilăria nu prea îndepărtată „năvălesc” în mintea şi sufletul Dianei, „Ce-mbracă-n armonie momente inedite/ E-o stranie chemare de doruri prăfuite / Rămase la răscruce de vremuri, neclintite,/ Trăiri sublime-ascunse în unduiri şoptite.// Printre miresme tari, păstrate cu iubire,/ Privesc spre-acel luceafăr plăsmuitor de vise/ Mă risipesc prin timpuri cu aripile-ntinse/ În pas cu nostalgia drapată cu-amintire/ Când mă inundă-n linişti, ca taina din psaltire.” („Mai răsfoiesc o filă…”). Cu ionocenţă şi sensibilitate, în primul grupaj de poezie din „Autograf” tinerei poete i se derulează (bineînţeles, prin magia cuvintelor frumos încondeiate), momente trăite în copilărie, centrul de greutate constituindu-l „căsuţa” de la poalele Carpaţilor de Apus în care a crescut legănată de zâmbetul şi bunătatea bunicii şi sub aripa ocrotitoare a mamei dragi, alături de frăţiorul mai mare, Paul, şi, nu în ultimul rând, plaiul ardelean pe care micuţa Diana făcuse primii paşi…

Cât de frumos curg trăirile poetei când e vorba de căsuţa copilăriei: „Căsuţa mea,/ pictată-ntr-o singură culoare/ ce naşte-un curcubeu sublim în univers/ păstrează vie, încă, mirabila-i candoare/ locul în care doruri se unduiesc în vers.// […] Căsuţa mea,/ comoară de vis şi nestemate/ ea, dulce sărutare la pragul nemuririi/ un leagăn fermecat, parfum de bunătate/ fiinţa mi-o îmbracă în straiele iubirii.” („Căsuţa mea”)>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Al Florin ŢENE – PETRU BIRĂU SAU POLICROMIA CA MOD AL EXPRESIVITĂŢII IDEILOR

Abordarea personalităţii artistice a pictorului Petru Birău, pictor şi scriitor, de către Dumitru Velea, un excelent eseist, a făcut ca albumul „PETRU BIRĂU arta ca reînceput şi adăpost”, apărut la Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu“, Petroşani, 2012, să fie o îmbinare între cercetarea fenomenului cultural, din unghiul original al pictorului, cu speculaţia filosofică a fondului spiritual pe care aceasta îl presupune.

Albumul având următoarele capitole: VELEA-D---PETRU-BIRAU-cop1-wb
I – Cumpăna muntenului
II – „Firul vieţii“
III – Locuri privilegiate istoric
IV – Cimitirul Vesel de la Săpânţa şi „Ţapul isăşitor“
V – Peisajul ca reînceput al lumii
VI – Portretul auroral
VII – Natura statică
VIII – Cartea ca început şi oglindă
1 – Linie şi cuvânt
2 – Culoare şi poveste
3 – „Eclaboussures de soleil” şi oglinda
IX – Mama şi matricea arhaică
X – Fişă biografică Petru Birău, cuprinde un întreg evantai despre viaţa şi opera artistului.

În acest frumos Album, cuprinzând toate datele biobibliografice necesare pentru a evidenţia portretul unui artist ajuns la maturitate, Dumitru Velea glisează între critica de artă şi hermeneutica filologică, fiindcă ambiţiile eseistului ţintesc către o viziune coerentă şi globală asupra dinamicii spirituale prefigurate în opera pictorului abordat.

Autorul abordează pictura lui Petru Birău din punctual de vedere al rădăcinii sale, exprimată, ”prin întreaga sa familie, în această matrice stilistică, restrânsă genetic la omul de munte, geographic la Cimpa, aşezare pe partea de nord a Jiului Estic, din Munţii Dacilor.“ (p. 8).

Dumitru Velea ştie să se ridice uşor deasupra operei lui Petru Birău, investigând-o şi analizând-o în şiruri de conexiuni care iluminează o personalitate în conexiunile ei; având înzestrarea analogiei rapide şi a scenariului de idei, plonjează uşor în mitologie şi religie, iubind coerenţa şi armonia teoretică. Toate acestea datorită picturilor studiate.

Opera plastică a lui Petru Birău îi dă posibilitatea autorului să se exprime în concepte, astfel că precizia formulării, plasticitatea stilului, proprietatea expresiei îl ajută să contureze cu precizie lucrările de pictură ale celui care semnează expresivul tablou Nunta momârlească (executat în 1992, ulei pe carton, 70/100 cm). Erudiţia intră în discursul său numai în măsura în care serveşte precis şi eficient argumentaţia şi, atunci când o face, Dumitru Velea are grijă să meargă cu argumente la rădăcinile operei lui Petru Birău, la semnificaţia originară a acesteia.

Având zece expoziţii personale, 15 de grup, şi alte câteva în străinătate, precum şi şapte cărţi publicate, prezent în mai multe Dicţionare, Petru Birău este o personalitate ce stă sub semnul plastic al arhaităţii şi al zodiei intelectului.

Albumul sugerează efortul sintetic şi totalitar al artistului plastic, criticul făcând o lucrare de ordonare şi consolidare raţională pe o operă inefabilă, subtilă prin chiar esenţa ei misterioasă. Preocuparea pictorului este de a nu lăsa „actele” artistice într-un tipar încremenit, întrucât simţul său artistic se exprimă cu claritate în limbajul culorilor rupte din mediul în care creează. Iar dicţiunea ideilor din eseul lui Dumitru Velea e un mod de expresivitate a intelectului. Inteligenţa sa critică se consumă în nenumărate ceremonii ale investigaţiei şi interpretării, în formulări eseistice care prind memorabil esenţa evoluţiei artistului. Cercetând picturile lui Petru Birău, Dumitru Velea face, în acelaşi timp, şi un efort spiritual de a sesiza subtextul filosofic al practicii artistice. Distincţiile au subtilitate, disocierile dau la iveală un simţ foarte fin al nuanţei, iar siguranţa tonului conturează cu precizie portretul artistului abordat. Studiul despre Petru Birău luminează o „tradiţie” prinsă în actul metamorfozei spirituale. Efortul cristalizării de la origini până la artist, prin trecerea de la psihologia înaintaşilor la pictorul Petru Birău, coagularea sacral-filosofică prin consolidarea ecclesiocratică, formă de explorare a totalităţii prin pictură şi text, ne conduc spre un portret al artistului plastic cât mai valid şi coerent în fundamente.

Prin acest Album, ne comunică despre temeiurile noastre româneşti doi artişti, ai condeiului şi penelului, deosebiţi, personalităţi ce ne-au dat prilejul de încântare şi de iluminare culturală, comunică despre temeiurile noastre româneşti.

Al. Florin ŢENE
Cluj-Napoca
10 martie 2014

De CLB

Veronica IVANOV – 9 MARTIE : PĂSTRAREA TRADIŢIILOR ROMÂNEŞTI ÎN CIPRU

Ceea ce ne leagă pe noi, românii, unii de alţii sunt tradiţiile. Primăvara este cea care ne reaminteşte că româncele poartă Mărţişor, că pe 8 martie sărbătorim Ziua Femeii, iar pe 9 martie în România se mănâncă Mucenici.2014-03-24_222917

Mamă, Martie, Mărţişor, Mucenici sunt cuvinte pe care le-am învăţat acasă… şi pe care le luăm cu noi, oriunde ne-am afla. Mama… chipul ei drag ne urmăreşte oricât de tineri sau de maturi am fi, este cel mai de preţ dar pe care Dumnezeu ni l-a făcut. Noroc cu tehnica modernă, cu internetul, care face ca dorul să ne fie alinat, aproape instantaneu.
Luna Martie a venit şi parcă de fiecare dată ne umple sufletul de culoare şi voie bună. Reîntinerim. Mărţişorul ne apropie pe unii de alţii, chiar prin simplu fapt că ne este oferit. Ziua femeii, 8 Martie aduce în prim – plan femeia, mama… cea care este unul din stâlpii societăţii. Ziua de 9 martie vine ca o încununare a acestor evenimente şi, cu siguranţă pe parcursul celor 9 zile dinainte (Babele) a reuşit să ne facă mai buni.

Copiii noştri învaţă la Şcoala Românească din Cipru (Nicosia, Limassol, Larnaca, Dali, Pafos şi Paralimni) despre tradiţia purtării mărţişorului la români, dar şi cântece şi poezii dedicate mamei. La orele de limbă şi literatura română se predau ore întregi despre tradiţiile care ne leagă pe noi românii, chiar dacă suntem la 2000 de kilometri depărtare de casă.

Astăzi, drag mi-a fost să văd cum româncele au mâncat atât mucenici moldoveneşti cât şi munteneşti (în zeamă), unii copii chiar pentru prima dată. Atmosferă a fost destinsă, agreabilă, s-au făcut multe cunoştinţe… dar eu aveam totuşi o apăsare pe suflet… moartea tragică a unui român, de numai 28 de ani cu o seară înainte, datorită excesului de viteză. Am reuşit să vorbesc astăzi cu prietena băiatului, care este în momentul de faţă la Spitalul General din Larnaca şi care a scăpat cu viaţă. Am întrebat-o unde se grăbeau atât de tare şi de ce nu au oprit la controlul radar de pe autostrada Nicosia – Larnaca… sau măcar să micşoreze viteza. Mi-a spus că vroiau să meargă la mare… unde avea probabil să urmeze o declaraţie de dragoste. Nu face parte dintr-o tradiţie conducerea cu viteza excesivă şi fără centură de siguranţă și aș vrea să atrag atenţia că este foarte important să respectăm regulile de circulaţie, care sunt spre binele nostru. Am prezentat pe scurt participanţilor la evenimentul organizat de Alianţa Românilor din Cipru, la Restaurantul Estiades din Nicosia (MARTIE, MĂRŢIŞOR, MUCENICI) povestea tragică a tânărului originar din Iaşi şi am iniţiat o chetă ad-hoc pentru ajutorarea repatrierii corpului neînsufleţit în România, strângând suma totală de 135 euro.

Doamna Christina Christodoulou – Todea, preşedinta Alianţei şi Directoarea Şcolii Româneşti din Cipru a mulţumit doamnelor care au făcut cei mai gustoşi mucenici, Elena Pintiliescu şi Celina Leonidou. Evenimentul a fost un fel de 3 în 1, poate şi datorită crizei economice care a pus din ce în ce mai mult stăpânire pe Cipru.

„Martie, Mărţişor, Mucenici!” a dorit să marcheze începutul primăverii, toate doamnele şi domnişoarele prezente primind tradiţionalul Mărţişor şi gustând din atracţia culinară a serii – MUCENICI.

O PRIMĂVARĂ CU SĂNĂTATE ŞI TOT CE VĂ DORIŢI, DIN PARTEA ALIANŢEI ROMÂNILOR DIN CIPRU!
–––––––––––
Veronica IVANOV
9 martie 2014
Cipru

De CLB

EVENIMENT CULTURAL AUSTRALIAN: SCRIITORI ROMÂNI LA SYDNEY

Biblioteca statului australian, Noua Galie de Sud (New South Wales),
organizează un eveniment literar-muzical:

SCRIITORI ROMÂNI LA SYDNEY2014-03-24_201627

Patru poeţi bilingvi:
– Loredana TUDOR-TOMESCU
– Mihaela CRISTESCU
– Daniel IONIŢĂ
– George ROCA

Spectacol de muzică si poezie.

Cu participarea actorilor Clara şi Bogdan VODĂ
(recital de poezie bilingvă)
şi
a cantautorului australian Daniel REYNAUD
care va performa melodii personale
cu texte de poezie românească tradusă în limba engleză

Muzica de fond şi de ambianţă:
Ionuţ DOLĂNESCU reprezentat prin
CompactDiscul „YANNIS DOLAN”
Melodii inedite cântate la nai de către talentatul muzician şi
înregistrate la „PowerHouse Studios” din Sydney – Australia, 1999

***

Sunt invitaţi toţi iubitorii de literatură românescă din Sydney:

Data evenimentului:
18 martie 2014
între orele 18:00 – 20:00

Adresa:
Metcalfe Auditorium
State Library of NSW
Macquarie Street, Sydney
(în vecinătatea Parlamentului Statului New South Wales)

Intrarea liberă.

De CLB

-DAN LUPESCU – Septentrional, Binomul magic: Constantin ZĂRNESCU-George VULTURESCU

PreaBunul Dumnezeu îmi dă ghes să-i înfrăţesc, sub aceeaşi acoladă de lumină cu grăunţe încă de la începuturile lumii, pe doi dintre gemenii întru Spirit Românesc. Unul este prozator şi autor dramatic, celălalt – poet. Amândoi sunt, concomitent, critici literari şi de artă. Născuţi în Martie. Primul, în prag de Bunavestire, la 24.III.1949; al doilea, chiar în zi de Mărţişor: 1.III.1951, tradiţie numinoasă atestată încă de pe vremea dacilor, adică de acum două-trei mii de ani. Pe amândoi îi străluminează aceeaşi chemare: vocaţia Golgotei, izbăvirea prin răstignirea pe crucea Cuvântului, mântuirea prin Logos, adică prin Dumnezeu –, spre deosebire de cei mulţi, care au uitat că, la început, era Cuvântul. Iar Cuvântul era Dumnezeu.
Acelaşi Dumnezeu le-a dăruit câte o maladie cu străfulgerări metafizice. Maladie care le-a sigilat destinul cu nelinişti şi întrebări existenţiale – în anii adolescenţei, mai ales, pentru ca apoi, pe măsura decantării orizonturilor fiinţiale, să-i tămăduiască, aproape miraculos, botezându-i în cristelniţa cu apă domoală, apă neîncepută, apă vie a cerebralităţii, armoniei şi ascuţirii până la extreme a tuturor celorlalte simţuri rămase pe deplin valide.
Omului de munte, născut în judeţul Vâlcea (cătun Zărneşti, comuna Lăpuşata): Constantin Zărnescu, Cel de Sus i-a luat, la un moment dat, auzul de la una dintre urechi. Celui ce a văzut lumina zilei mai aproape de Septentrion, în judeţul Satu Mare (în lumea viforoasă, lume pe muchie de cuţit, dar blândă în străfunduri, a satului Tireac/ Tătăreşti): George Vulturescu, i-a luat vederea unuia dintre ochi.
Viaţa, experienţa şi înţelepciunea, consolidate copăcel-copăcel, i-au învăţat să depăşească momentele de cumpănă şi să-şi asume ,,pedeapsa divină’’ ca pe o comoară, ca pe o virtute, ce se impune a fi neapărat valorificată – metamorfozată în fapt literar-artistic, în valoare estetică oferită de ei cu bucurie iubitorilor de frumos, călătorilor pe tărâmul cuvintelor magice, iniţiaţilor întru arta operelor scrise.
Personalităţi plenare ale literelor româneşti de la cumpăna mileniilor, oameni de cultură cu temeinice aprofundări şi deschideri de zări ale cunoaşterii -, Constantin Zărnescu şi George Vulturescu mai au ceva în comun. Amândoi sunt licenţiaţi ai Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca. Munteanul din Vâlcea a făcut parte din primul val al studenţilor care, sub coordonarea tânărului, pe atunci, asistent universitar Ion Pop, realizau revista studenţească ,,Echinox’’, al cărei impact era, cel mai adesea, peste acela al celor editate de Uniunea Scriitorilor, la Bucureşti: ,,România literară’’ şi ,,Luceafărul’’. Ion Mircea, Dinu Flămând, Marian Papahagi, Adrian Popescu, Marcel Constantin Runcanu, Ion Cristoiu au făcut parte din prima promoţie de echinoxişti.
De pe băncile facultăţii şi din redacţia revistei studenţeşti ,,Echinox’’, Constantin Zărnescu a trecut direct ca redactor la revista ,,Tribuna’’, graţie flerului şi inspiraţiei marelui Dumitru Radu Popescu, redactorul şef care i-a angajat pe toţi licenţiaţii în litere de la Cluj din 1971-’72 ce se anunţau ca viitori scriitori adevăraţi. Olteanul din Vâlcea nu a mai revenit acasă, din 1972 şi până în prezent – aşadar, de 42 de ani – slujind cu devoţiune exigenţele redacţionale de la ,,Tribuna’’.
Nu acelaşi fapt s-a petrecut cu George Vulturescu. Deşi provenea dintr-o zonă învecinată Clujului, el a revenit acasă, în Satu Mare, unde profesează de patru decenii, iar de vreo 15-20 de ani este directorul instituţiei care reprezintă Ministerul Culturii în judeţul sătmărean: Direcţia al cărei prim obiectiv este respectarea legislaţiei privind patrimoniul cultural naţional. Pe de altă parte, cel ce avea să devină Poetul exponenţial al Nordului nu s-a prea ,,lipit’’ (nu ştim din ce pricini) de revista ,,Echinox’’.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elisabeta IOSIF – MĂRŢIŞOR – SIMBOL ŞI SĂRBĂTOARE

În fărâmiturile rămase dintr-un foarte îndepărtat  *banchet al zeilor,* sărbătoarea era definită ca o  punte, o buclă dar şi vârtej”         Constantin Noica

2014-03-03_225810Vârtejul lunii martie, am spune –parafrazându-l pe Noica –este acel vârtej pe care îl face planeta ce o patronează – Marte. În astrologie ea înseamnă energie, voinţă, ardoare. Dar cred că puntea făcută de la iarnă la primăvară i-a dat acea agresivitate  pentru a depăşi vremea rea şi de aici, tensiunea sub care veghează asupra renaşterii primăvăratice a naturii, considerându-se astfel  Marte  şi în mitologie, un zeu al războiului.

Luna martie însă este legată de la început, de şnurul roşu-alb al Mărţişorului, motiv ornamental, de fapt o „funie a anului” cum l-a numit cercetătorul Ion Ghinoiu, fiindcă împleteşte cele două anotimpuri de bază: iarna şi vara. Mărţişorul rămâne pentru totdeauna tradiţional   la 1 Martie iar şnurul din cele două fire colorate, răsucite, simbolizează iarna şi vara, mărţişorul la noi ţinând de tradiţia Dochiei. Tot atât de adevărat e obiceiul, ca el să se sărbătorească în unele zone la apariţia pe cer a Lunii noi în timpul lunii Martie. Toate tradiţiile despre Dochia întăresc ideea că românii au avut întotdeauna un an structurat pe eterna opoziţie a contrariilor:  lumină – întuneric, iarnă-vară, cald – frig, fertilitate-sterilitate, viaţă-moarte. mărţişor cu ghiocei

Şi revenind la Mărţişor el este o sărbătoare şi un obicei care simbolizează belşugul şi păstrarea frumuseţii de-a lungul anului, considerându-se un cadou dăruit pentru asigurarea sănătăţii. Tradiţiile arhaice ne furnizează, de altfel, repere în ceea ce priveşte capacitatea purtării mărţişorului, în funcţie de zona geografică , mai multe sau mai puţine zile, având o capacitate magică şi asupra naturii.  Ca  şi el, Echinocţiul este o sărbătoare, un moment magic al anului, constituind şi un fenomen important al naturii, marcând clipa când ziua este egală cu noaptea, în jur de 21 martie. Momentul echinocţiului este celebrat şi cu un ritual al focului. De  MĂRŢIŞOR FLORAL  LA MULŢI ANI!fapt, incendierea pământului înainte de a fi însămânţat perpetuează acest mit.  La alte popoare, de pildă în Irlanda simbolismul este solar. Este Paştele păgânilor. Hinduşii consideră ritualul focului fundamental, simbolizând, după Pierre Grison, focurile lumilor: terestră, intermediară şi  cerească, adică, focul obişnuit, trăsnetul şi soarele.  Buddha –  spunea acelaşi specialist în civilizaţiile Extremului Orient, P. Grison în Dicţionarul de simboluri, îl considera cunoaştere şi iluminare „aţâţ în mine o flacără…inima mea e vatra, flacăra este sângele meu îmblânzit. ” Bachelard  priveşte simbolistica focului ca o prelungire prin ardere a luminii.  De fapt o sărbătoare a Luminii.            

Este acea lumină care scurtează noaptea hibernală şi  prevesteşte durerea de mugur din anticamera primăverii: Un Vers se-agaţă-n… lună/Şi îl trimit ecou în emisfera ta./Icoană iluzorie pe pânza vremii…/Cuprins în foc de har, /Răsare în oglindă. /Fereastră între pământ şi cer,/Cuvintele se-ntorc /Lumină şi iconostas…/Zeiţa lui Homer trece /Prin degete trandafirii/Dimineţi grăbite de Venus. /Tresare un Luceafăr,/Prin versul meu, fecioară! /O stea se-mbujorează-n Primăvară, /Căzând în …Echinocțiu. Martie,/ Aprinde-n zori cununa Poetului din vers…

Elisabeta IOSIF

 

De CLB

Corina Diamanta Lupu – MĂRŢIŞOR

Cu mărţişoare, echinocţiu, cocori şi rândunele, cu aer cald şi îmbătător, cu lumină crudă şi nopţi înstelate, cu poezie şi culori, soseşte primăvara! Capricioasă şi zburdalnică, aducându-ţi după o zi cu soare alta cu zăpadă, primăvara îţi oferă în dar, pe lângă muguri, flori şi soare şi câteva astenii pentru suflet. Pe care, îţi place sau nu, n-ai încotro şi trebuie să le primeşti cu braţele deschise, tot de dragul ei. ghiocei-vestitorii primaverii 1

Şi uite aşa, pentru că este primăvară, ajungi să ţi se facă dor de reavănul pădurii, de iedera veşnic verde şi întunecată, de muşchiul jilav ce creşte pe copaci, de potecile pe care încă mai băltesc ochiuri de zăpadă, de puzderia de ghiocei, toporaşi, brânduşe şi viorele ce se iţesc din pământul nezbicit, făcându-şi loc printre frunzele uscate căzute astă-toamnă. Chiar dacă mulţi sceptici îţi vor povesti despre Dochia şi cojoacele ei şi îţi vor spune că eşti un visător, că nu se face primăvară cu o floare, nu te lăsa descurajat de acest verdict. O dată cu prima zi din mărţişor, s-a schimbat anotimpul! Uitată este vremea imortelelor, în parcuri şi grădini încep deja să îmbobocească tufele de forsitia, luminând totul cu cântecul lor galben, iar florăresele te îmbie cu noutăţi de sezon.

Un mărţişor, un pom înflorit şi o dorinţă

De sezon este şi mărţişorul! El face parte din canonul primăverii, anunţând  miniatural şi vesel, vremea înnoirii. Mărţişorul simbolizează dragostea şi fericirea şi dă de veste că iarna a fost îmblânzită, că tot ce este ostil şi neprielnic poate fi înfrânt prin lumina şi căldura anotimpului aducător de viaţă şi speranţă.

Doamnele şi domnişoarele poartă mărţişorul din prima până în ultima zi a lunii martie, când vor lega şnurul alb-roşu în ramurile unui copac înflorit, rostind în gând o dorinţă şi păstrând în suflet nădejdea împlinirii ei.

Mărţişor lângă mărţişor Martisor-mail.google.com

În buricul Bucureştiului, în Piaţa Romană şi în Piaţa Unirii, începând de la jumătatea lui februarie, se dă startul la mărţişoare. Trotuarul este înţesat de mese şi tarabe pe care se tolănesc, prinse de şnurul alb şi roşu, potcoave, coşari, trifoi cu patru foi, animăluţe, flori ori semne zodiacale. Confecţionate din aur şi argint sau din metale comune, plastic, sticlă, lemn, mărgele ori materiale textile, produse în serie sau hand made, mărţişoarele îşi aşteaptă cumpărătorii. Unele sunt personalizate şi ambalate minuţios, decorate cu panglici, fundiţe şi autocolante în roşu şi alb, altele sunt aşezate mai simplu, în cutiuţe de catifea, punguţe şi plăsuţe. Toate te îmbie să le admiri, să le iei cu tine, să le oferi. Lângă mărţişoare stau aliniate armate întregi de ursuleţi şi inimioare de pluş, podoabe, zorzoane, jucării, statuete din ipsos, cristale, flori din mătase, chinezării, felicitări. Cine poate să treacă indiferent pe lângă ele?

Copii, adolescenţi, tineri, oameni de toate vârstele se opresc preţ de o clipă la mesele cu mărţişoare şi nimicuri preţioase. Cântăresc din priviri marfa, aleg, întreabă de cost. Unii se tocmesc cu vânzătorul, alţii scot banii şi cumpără pe loc. Iar alţii pleacă mai departe, în căutare de ceva mai bun, mai atrăgător. Şi poate, mai convenabil. Zi de zi, alte şi alte persoane se perindă prin faţa mărţişoarelor, admirând, cumpănind, căutând, într-un du-te vino continuu. În jurul tuturor, larmă, claxoane de maşini, pietoni grăbiţi, vuietul străzii.

          1 Martie

În ajun de 1 Martie începe frenezia de dinaintea sărbătorii, de aceea cei care au amânat până în ultimul moment să cumpere un mărţişor vor trebui să facă faţă aglomeraţiei. Forfota, nerăbdarea, bucuria clipei anunţă evenimentul de a doua zi. La venirea serii, îmbulzeala din preajma meselor cu mărţişoare este şi mai mare. Lumina oraşului străluceşte peste belşugul de marfă, dându-i irizări delicate şi un aer ireal, ca şi cum o lume din basme ar fi răsărit pe troturar, îmbrăcând zările în alb şi roşu.

Cu alb şi roşu, cu prospeţime şi prefacere, şi anul acesta pe 1 Martie dăruim şi primim în dar mărţişoare. Ele vorbesc cu simplitate şi gingăşie despre puritatea oricărui început, depănând în dezmierdarea şi alintul florilor mătasea apelor ce au pornit dezgheţul, unduirea focurilor cu limbi de flăcări roşii topind albul zăpezii, zâmbetul blând al stelelor sărutând lumina.

Păstrează tot anul în suflet sărbătoarea Mărţişorului şi ia primăvara de la început în fiecare zi: cu dorinţe împlinite şi mărţişoare multe!  

De CLB

Victor Gh. STAN – Floare cu parfum de meridiane

O antologie este o carte. O carte muncită. Meritul prim, după ce apare o antologie, este al 2014-03-06_170414antologului. Autorii sunt prinşi la mijlocul cercului dintre antolog şi editor. După cum antologul acestei cărţi este cunoscutul om de cultură, doamna Elisabeta Iosif, rezultă că meritul i se cuvine pe măsură. Această antologie este ca o pasăre cu aripile de lumină. O aripă este din gânduri de vers, cea de-a doua din drumul lung al frazelor. Pasărea aceasta, în zborul său lin, duce de pe un meridian pe altul  legătura cuvântului de lumină al Limbii Române între ziditorii de literatură.

În Călător în visare, prefaţa volumului de versuri Spiralele Adolescenţei, spuneam:,,Bun scormonitor în carnea visului/gândului, poeta Elisabeta Iosif a strâns într-un fagure de miere pentru buzele de lumină ale cititorului”…

Iată, acum, aş putea spune că: Doamna Elisabeta Iosif a parcurs globul pământesc imaginar şi acolo unde a găsit un poet sau prozator de stirpe românească, a pus ca semn, o petală. Adunând toate petalele a realizat o floare cu parfum de meridiane şi pentru că trebuia să aibă un nume, i-a dat un titlu gravat în Timp: Antologia scriitorilor români contemporani de pe toate continentele, editată la Editura Cetatea Cărţii, 2014.

Din această lucrare densă şi bogată în conţinut, reiese că aproape toţi antologaţii de pretutindeni, care îşi au volume proprii sunt editaţi în România, ceea ce concluzionează că oriunde ne-am afla în această lume, cordonul ombilical ne ţine binelegat de rădăcina Limbii Române.

Selecţia lucrărilor introduse în antologie, atât a celor de pe ochiul genului liric, cât şi a celor de sub sprânceana genului epic s-a făcut riguros de către antolog.

O carte de valoare şi mai voluminoasă, fiind vorba de  270 de pagini, format mare, cum este cea de faţă, implică şi trecerea în revistă a numelor celor antologaţi, zeci de poeţi şi prozatori, cu toţii cunoscuţi de cititorul român şi nu numai.

Conform structurii antologiei, să începem cu poeţii: Adrian Botez, Adrian Erbiceanu (Montreal, Canada), Al. Florin Ţene, Anca Florentina Popescu, Camelia Ioniţă Mikesch (Elveţia), Cristina Ştefan, Elena Angheluţă Buzatu (SUA), Elena Trifan, Elisabeta Iosif, Emil Bucureşteanu, George Ioniţă, George Roca (Australia), Ioan Adrian Tufan, Lia Ruse, (Montreal, Canada), Liliana Petcu, Livia Ciupercă, Melania Cuc, Mihaela Oancea, Mihai Niculiţă, Nicoleta Milea, Titina Nica, Raveca Vlasin, Sebastian Golomoz, Theodor Răpan,  Victor Gh. Stan, Victoriţa Duţu şi Virgil Ciucă (N. Zork, USA).

Partea de proza e semnată de: Berthold Aberman, (Nazaret, Israel), Camelia Păun, Dumitru K. Negoiţă, Elena Buică, (Toronto, Canada), Elena Adriana Răducan, Elisabeta Iosif, Eliza Roha, Emil Bucureşteanu, Gabriela Căluţiu Sonnenberg (Spania), George Roca (Australia), Ion Adrian Trifan, Madeleine Davidsohn (Haifa, Israel), Magdalena Albu, Muguraş Maria Petrescu, Petru Ilie Birău, Tudor Petcu şi Veronica Balaj.

Am avut onoarea şi plăcerea ca unora dintre aceşti poeţi şi prozatori, în diverse locuri şi momente, să le vorbesc sau să scriu despre volumele domniilor lor.

Dacă în poezie găsim structuri de formă fixă:sonet, haiku, ritm şi rimă sau vers liber, proza are în conţinut de la nararea amintirilor la povestiri şi până la compoziţia eseului filozofic. Toate acestea sunt îmbrăcate în haina creatorului matur, a profesionistului în modelarea cuvântului liric sau epic pentru lectorul de azi şi de mâine.

Totdeauna o antologie colectivă este liantul care uneşte timpul, spaţiul şi creatorul   printr-o muncă de migală pentru trăinicie. Din această  ecuaţie de succes nu lipsesc: editorul Constantin Vlaicu şi graficianul, cel ce a gândit coperta, scriitorul George Roca.

Prin această lucrare cu parfum de meridiane ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI  DE PE TOATE CONTINENTELE, doamna Elisabeta Iosif  reliefează încă o dată că limba noastră românească ajută la păstrarea identităţii naţionale, fapt ce mă determină în a-i mulţumi şi a o felicita pentru ce a strâns în  lada de zestre pentru cei care vin în urma noastră.

 

De CLB