O cunosc de mai mulţi ani pe autoarea acestor versuri, dar niciodată nu poţi să cunoşti pe cineva aşa cum o poţi cunoaşte din propriile sale creaţii. De formaţie inginer, cu evidentă aplecare spre latura practică a vieţii, evoluând de-a lungul anilor conform firii sale dinamice, despre Domnica Vărzaru multe pot să spun, dar n-am putut întrezări în ea şi clocotul poetic. Dar ea, parcă intuind, a pregătit o replică: „Dacă nu m-aţi cunoscut/ Nu-i pentru că am fost departe/ În mari adâncuri, sfere-nalte./ E pentru că n-aţi cercetat/ Trăirea gândului, din care/ Au răsărit şi munţi şi mare.// Şi dacă nu m-aţi cunoscut/ Când din cuvântul cu licoare/ Din fructe dulci sau fructe-amare/ Pluteau miresme ca-n priviri/ Ce-nconjurau dumnezeiri/ Nu-i vina mea. E-a celor care/ N-au vrut din câmpul vieţii mele/ Să ia buchet de floricele” (NU-I VINA MEA).
Foarte sugestivă este şi poezia „EU VĂD”. Este concepută tot ca un răspuns alcătuit cu înţelepciune pentru cei care o îndeamnă să renunţe la poezie, sunt şi din acestia, nu-i aşa!? care se scaldă în apa negării şi a demolării: „Eu văd un Creator în orişicare EU/ Ce-şi poartă-n cale crucea ce-n gând a construit./ Că-n fiecare este un strop de Dumnezeu/ Ce naşte forţă mare de om nebiruit.// Şi dacă unii caută să-ngenuncheze des/ Speranţa ta hrănită cu dragoste şi dor/ Să ştii că întotdeauna mai ai încă de-ales/ O renunţare oarbă şi-un crez biruitor”.
Poeziile sale au ieşit la lumină din prea plinul trăirilor de-a lungul anilor şi poate şi din dorinţa de a lăsa pentru posteritate picături de amintiri, dar nu le-a făcut cunoscute decât târziu. Acum s-a hotărât să publice cel de al doilea volum, după ce primul intitulat “Ora năucă”a fost bine primit de cititori. Ce e important şi ce ne interesează acum, este modul său de a simţi şi de a se „dezvălui” prin mijlocirea versurilor sale. Sunt poezii născute din urzeala viselor, din orizonturile aşteptării împlinirilor.
Născută, crescută şi multi ani trăind în zonele de frumuseţi ale localităţii Pietroşiţa, a făcut ca din poeziile sale să se revarse un miros de fân proaspăt cosit, de flori de măr, de adieri proaspete, să simţi stropii izvorului prăvălindu-se din munte. Poeziile sale au lumina limpede a cerului, au ecoul care se întoarce în noi, au sunetul murmurând în fântână, mirosul brazilor şi ecoul cântecului păsărelelor. Ele se citesc cu plăcere de la prima aruncătură a privirii, fiindcă în ele există un suflet transpus în cuvinte, frumoaseţi domestice, într-o tonalitate calmă, caldă, uneori şi cu accente patetice, sau dureroase, căci viaţă ne aduce în cale de toate, fără să facă excepţie pentru nimeni.
Tematica poeziilor largă are un complex întreg de sentimente. Întâlnim, fie câte o lacrimă neplansă, fie un fior adus de nelinişte, un zâmbet stins, ori tulburarea în faţa trecerii în eternitate, dar cele mai frumoase poeezii sunt cele care răspândesc o binecuvântată şi tămăduitoare linişte, sau acelea în care sună ca o “Odă a Bucuriei” în surdină, specifică firilor pozitive şi stăpânite de setea de frumos.
In tot ce spune, Domnica Varzaru nu îşi deversează frustrările în stradă. Ea întoarce spatele poeziilor încarcate de false valori, cu pretenţie de modernitate, scrise în stil alambicat, ori folosind obscenitatea.
Poeziile ei au în ele mugurii luminii, ai vieţii vibrând de emoţie şi de frumos, sunt poezii în care autoarea trăieşte într-o osmoză spirituală cu natura înconjurătoare. Adesea, spiritualizarea naturii facută într-o manieră impresionantă, formează un tablou mirific: „La ceas de vecernii se sting trandafirii./ Petalele curg vânturate./ Mă bucur de crezul a noi zămisliri/ Din apele tulburi de multe păcate.// La ceas de vecernii un dangăt dulceag/ Mă cheamă s-aprind lumânări pentru vise/ Se strâng ne-mpliniri şi trec peste prag/ În casa luminii cu geamuri deschise.// La ceas de vecernii cuvântul şoptit/ Se-ntoarce-ncarcat de miresme alpine./În casă sunt îngeri şi sfinţii-au sosit,/E noapte, e cald şi e bine”. (LA CEAS DE VECERNII)
Viaţa sa, una din cele mai împlinite, devine un inepuizabil izvor de bucurie, proiectând în lumină sensul superior al existenţei, într-un lirism tonifiant, chiar dacă vreun “plâns-adânc” îşi face şi el loc uneori: „În petale picurânde/ Am pus viaţă deseori/ Şi oricând de orişiunde/ Am strâns coarde de viori/ Am făcut arcuş din suflet/ Am cântat până în zori/ Plânsu-adânc şi largul zâmbet,/Mari speranţe cu fiori.// Înălţat-am câteodată/ Capul prin văzduhuri rare./Am sperat să iau de-acolo/ Boabe de mărgăritare./ Şi în noapte peste gândul/ Ce m-apasă, să le cern/ Să trimit grăbit suspinul/ Nesfârşitului etern…// Când privirea mi se-ntinse/ În adâncuri şi pe culmi/ Am văzut făclii aprinse/ Ce separă două lumi”. (AM VĂZUT FĂCLII APRINSE)
Adesea, poeziile sale sunt ţesăturile unei confesiuni: „Acasă au crescut cuvinte-n rânduri/ Ce-au mers cu mine în necunoscut./Acasă e fiinţă mea, în luturi/ Şi în frunzişul, toamnei, ce-a căzut”. (ACASĂ)
Iată o destăinuire sinceră prin care poeta Domnica Vărzaru ne invită în universul său lăuntric, reliefând coordonatele care-l definesc. Şi pentru că poezia i-a cucerit pe deplin simţurile, în ea vibrează sentimente puternice, sculptate în tablouri simbolice: „Eu nu scriu cu creionul,/ Ci cu fugarul suflet/ Ce într-o zi de toamnă/ În mine s-a născut./ Eu nu scriu pe hârtie/ Ci scriu pe lumea vie,/ Ce este cum s-a vrut.// Eu nu rostesc cuvinte./ Eu doar silabisesc/ Noian de sentimente/ Ce s-au oprit şi cresc/ În mine, mai departe./ Şi uneori în noapte/Le-mbrac în ritm şi rime,/ Când muza cea cuminte/ Mai bate-n geam la mine.” (EU NU SCRIU CU CREIONUL)
Ca într-o mărturisire de credinţă, vedem că dragostea pentru poezie dă suflu condeiului care desenează în intimitatea existenţei diurne farmecul inefabil al trăirilor profunde: „Am pus în cuvinte şi-n multe culori// IUBIREA-mbrăcată în rochie pură/ Şi-adânci rădăcini din ceea ce sunt/ Stau bine înfipte în cer şi-n pământ,/Când crengile vieţii se-nvârt ca o dură.// Am pus în cuvinte şi-n mii de culori/ DUREREA din lacrimi fără măsură,/Tulpină-mi în zbuciumul vieţii curgând/ Rezistă prin anii ce-n grabă-şi dau rând,/ Când crengile vieţii se-nvârt că o dura.// Am pus în cuvinte şi-n mii de culori/ NĂDEJDEA din ceruri aflată-n Scriptură./ Azi, frunze-arămii din ceea ce sunt/ Compun simfonii cu-al toamnei cuvânt,/ Când crengile vieţii se-nvârt că o dura.// Am pus în cuvinte şi-n multe culori/ Chiar URA-nvelita-n poeme de zgură./Din vârfuri de ramuri se scutură flori/ Şi-mi picură-n suflet parfum şi candori,/ Când crengile vieţii se-nvârt ca o dură”. (AM PUS ÎN CUVINTE CE-AM PUS ŞI-N CULORI)…
In inginera-poetă, Domnica Vărzaru, işi dau mana in bună înţelegere două aspect care par opuse: ancorarea în realitate şi trăirea în emoţie şi frumos. Poezia sa, deşi este învăluită într-o înfiorare mergând în profunzime, atingând sensul intim al vieţii, totuşi, în general vorbind, este o poezie care dezvăluie o fire echilibrată. Deşi este o persoană puternică, dinamică, neobosită, este în acelaşi timp sensibilă ă şi în lumea poeziei se mişcă cu uşurinţă. Pentru ea poezia înseamnă eufonie, ritm, muzicalitate, folosind cel mai adesea versul classic, dar rămâne ancorată în realitate.
Dimensiunea patriotică pulsează şi ea în versurile sale. Privind cu luciditate si cernând cu discernamant faptele, în acelaşi timp, se simte o stare de exasperare, de revoltă, durere, suspin pentru nedreptăţile sociale, pentru situaţia devastatoare în care se află uneori neamul nostru românesc: „Privesc la ţine, Ţară! Năframa ţi-e cernită./ Poporul printre lacrimi te vede vestejită./Pierdut-ai comori mândre ascunse-n măruntaie;/ Trecutul te-a-nălţat, prezentul te îndoaie…// Privesc la ţine, Ţară, şi ţi-aş lua năframa./ Cu multă prisosinţă plătit-ai vieţii vama./ Aş vrea ca viitorul să-ţi pună flori în păr/ Ce poartă în petale iubire şi-adevăr”. (PRIVESC LA ŢINE, ŢARĂ!)
Un loc important îl au poeziile închinate celor dragi din familie, dar şi unor personalităţi. Împreună cu soţul formează imaginea unui rotund, a unei împliniri ideatice şi nu de puţine ori, trimiterile la cele sfinte dau măsură din plin a spiritualităţii autoarei.
Poeziile Domnicăi Vărzaru vor dăinui în timp prin mesajele care reuşesc să atingă inimile noastre, prin frumuseţe, fineţe şi seninătate, fiindcă sunt limpezi, curate, fiindcă fac inima să vibreze şi sufletul să se încălzească. Lejeritatea conexiunii ideilor, uşurinţa de a surprinde instantanee sunt motive în plus de a aprecia arta poeziilor sale. De admirat libertatea cugetului, evaziunea lirică, zborul spre vis, de care avem atâta nevoie pentru a putea trăi.
––––––––––
Elena BUICĂ
Honolulu, Oahu, Hawaii
Început de august 2016
CETATEA LUI BUCUR * literatură , arte , cărţi 