Octavian Lupu – Parcul Înverzit din Mijlocul Cenușiu al Orașului

„Nicio floare nu poate înflori fără lumină. Și niciun om nu poate trăi cu adevărat fiind lipsit de iubire.” ― Max Muller

Mergea pe stradă privind abătut în jurul ei. Trecătorii nu o băgau în seamă. Era o simplă anonimă pe o stradă fără nume. Mașinile huruiau zgomotos pe șosea pe măsură ce soarele se târa leneș către miezul zilei. Și nimic nu se întâmpla. Doar banalul cotidian se așternea cenușiu peste oraș înglobând la grămadă clădiri și oameni într-un instantaneu încremenit în marele ocean al timpului.

Dar ea mergea mai departe și privea absentă la fețele oamenilor, la fel de inexpresive ca și a sa. Nu observa nicio diferență. Aceleași riduri, aceleași griji, se așterneau asemenea frunzelor îngălbenite în miez de toamnă. Șanțurile trecutului se citeau pe fiecare fragment de spațiu ce îi placau trecerea către clipa următoare. Și ea călca peste dalele materiei prefăcute în cenușă de împlinirea vremii.

Intră într-un parc. La acea oră matinală, fiindcă după-amiaza încă se lăsa așteptată, doar puțini vizitatori populau aleile proaspăt înverzite ale acelei oaze de viață din mijlocul plumburiului citadin. Pășea fără grabă. Nici nu avea de ce să mărească ritmul. Nu avea nicio țintă.

După câteva sute de metri, se opri și se așeză pe o bancă. Amintiri venite de demult,  de peste zeci de ani, începură să se materializeze în imaginația sa. Acel loc fusese martorul tăcut al multor etape din viața sa. Dar toate acele realități dispăruseră în negura unor timpuri ce nu se vor mai întoarce niciodată. Ele se topiseră asemenea unor năluci și numai ea mai știa că ele existaseră vreodată.

În față se distingea suprafața albăstrie a lacului din interiorul acelui parc. Privi luciul apei. Observă cum se reflectau formele clădirilor din jur. Un pod se afla la o sută de metri de locul unde stătea. Își aminti de bărcile care pluteau vara pe acel lac. Zări amprenta trecerii lor pe sub pod. Își aminti de zidul dens al umbrei întunecoase pe care îl traversai când lăsai ca barca să își urmeze cursul pe sub acea punte de traversare, de pe care spectatori curioși priveau către cei care manevrau ambarcațiunea.

Zâmbi. Trecuse prea mult timp. Emoțiile acelei epoci dispăruseră împreună cu persoanele ce o populau. Fără să vrea, ea se surprinse vorbind:

― Unde se duce trecutul? Care este drumul către el?

― Acolo unde se va duce și viitorul, îi răspunse neîntrebată vocea unei persoane ce se așezase neobservată pe aceeași bancă cu doar câteva minute înainte.

Se încruntă. O surprinsese neplăcut intervenția acelei persoane necunoscute, care îndrăznise să îi vorbească. Dar prinsă în jocul dialogului continuă:

― Viitorul nu izvorăște din trecut! Cele două sunt separate de suprafața dură și impenetrabilă a prezentului!

― Da și nu, îi răspunse provocator aceeași persoană. S-ar putea ca viitorul să nu fie altceva decât un trecut care se întoarce ca să trăiască din nou în prezentul clipei de față!

Reflectă la cele spuse. Nu aveau noimă. Erau doar un amestec de cuvinte lipsite de relevanță. Dar nu renunță la ideea inițială:

― Nu are logică! Prezentul nu este important decât în măsura în care izvorăște dintr-un trecut notabil și se îndreaptă către un viitor luminos.

Tăcerea se așternu preț de câteva clipe, după care dialogul se reluă.

― Basme! Vorbești din cărți și nu din experiență, îi răspunse provocator acea persoană. Prezentul reprezintă totul, crede-mă!

Enervant! Nu suporta mai mult și se gândi să îi dea o replică de netăgăduit, dar, fără voia ei, îi puse o întrebare:

― De ce este atât de important prezentul? De obicei, noi trăim marcați de amintirile trecutului și de visele viitorului. Prin urmare, prezentul reprezintă doar o punte de legătură pe care pășim doar pentru a traversa către una dintre cele două mari secțiuni ale timpului.

Dar acea persoană, la rândul ei, nu se lăsă bătută:

― Fiindcă prezentul este singurul în care exiști cu adevărat! În trecut ai fost. În viitor nu ai ajuns încă. Dar în prezent te afli mereu acasă!

Argumentul părea pertinent. Brusc, realiză că toată viața și-o petrecuse în cele două sfere ale neființei și doar trecuse grăbită prin secțiunea timpului de care se lega existența ei nemijlocită. Merse mai departe pe firul logic și întrebă:

― Ce sens are prezentul? La ce bun o fâșie atât de îngustă de timp?

Persoana necunoscută nu se grăbi să răspundă, ci doar își ridică privirile către un strat de flori, de curând plantat, în care lumina se răspândea cu generozitate. Însă, la doar zece metri distanță, alte plante creșteau în umbra întunecoasă a unei clădiri înalte. Pentru ele primăvara nu venise încă. Nicio floare nu se deschisese. Doar un verde veștejit și închis la culoare încerca să se profileze timid pe frunze.

― Vezi cele două grupuri de plante din fața noastră? întrebă acea persoană. Unele au înflorit, pe când celelalte se luptă măcar să înverzească, cât despre flori, nici vorbă! De unde provine diferența?

Nu era greu ca ea să-i răspundă:

― Lumina face diferența! Plantele care se bucură de acest soare puternic de primăvară înverzesc imediat și în scurt timp înfloresc. Dar cele aflate în întuneric, nici măcar nu știu că a venit primăvara.

― Bine ai răspuns! spuse persoana necunoscută. Lumina face diferența între cele două categorii. Ca să mă înțelegi mai bine, lumina are forța prezentului când este vorba de timp. El nu poate să aibă impact asupra trecutului, care inevitabil rămâne în umbră, dar poate zămisli frumusețea viitorului!

Asocierea dintre lumină și timpul prezent o bulversă. Reveni la discuția de la început:

― De ce dorește trecutul să revină în viitor?

― Simplu. Fiindcă el nu poate trăi cât timp rămâne în umbră. Pentru a se materializa și înflori, el are nevoie de puterea luminii prezentului. Printr-o filtrare adecvată, el încearcă, și de multe ori reușește, să își mute domeniile în viitor!

Nu reușea să înțeleagă exact la ce anume făcea referință, fapt pentru care o întrebă:

― Ce să înțeleg din toate acestea?

― Nimic complicat: uită de trecut, trăiește prezentul și privește cu bucurie către viitor! spuse persoana necunoscută, după care se ridică și plecă mai departe pe aleea ce ducea către podul de peste lac.

Ea rămase singură pe bancă împreună cu gândurile sale, neștiind ce să creadă, când, deodată, se auzi o melodie venită de pe terasa unui restaurant. Involuntar, își aduse aminte de una dintre cele mai frumoase momente din viața sa pe măsură ce acele cuvinte se depănau armonios și lacrimile îi umezeau ochii:

 

„Nu trebuie să plângi

Fiindcă totul va fi bine.

Doar prinde-te de mâna mea

Și ține-te bine strâns!

 

Te voi ocroti mereu,

Te voi înconjura cu prezența mea.

Voi fi cu tine mereu

Nu trebuie să mai plângi!

 

Deși pari neajutorată,

Ești mai puternică decât simți.

Brațele mele te vor îmbrățișa

Și te vor ține în siguranță!

 

Legătura dintre noi

Nu poate fi ruptă.

Voi fi cu tine mereu

Și nu trebuie să mai plângi!

 

Fiindcă tu ești în inima mea

Și vei rămâne acolo mereu

Din ziua de față,

De acum, și pentru totdeauna!

 

Vei rămâne în inima mea

Indiferent ce vor spune alții!

Vei fi în inima mea

Pentru totdeauna!

 

Ceilalți nu înțeleg ceea ce noi simțim;

Ei nu au încredere în ce le spunem.

Știu că noi doi părem diferiți

Dar inimile noastre sunt aceleași!

 

Nu asculta de ceilalți

Fiindcă ei nu te pot sfătui.

Avem nevoie unul de altul

Așa cum timpul o va dovedi!

 

Trebuie să fim puternici

Ca să ne urmăm destinul.

Vom merge împreună

Și timpul va fi alături de noi!

 

Privește acum lângă tine

Și îmi vei zări chipul.

Doar întinde-ți brațul, atinge-mă,

Și vei vedea că am rămas cu tine mereu!

 

Când ultimul acord al melodiei se stinse, observă că lumina cădea cu putere pe fața ei. Lacrimile se uscaseră pe fața asprită de vreme, dar în suflet simțea aceeași putere a iubirii ca în urmă cu zeci de ani. Prezentul strălucea cu putere asupra amintirilor venite de peste timp și prin forța iubirii, trecutul prindea din nou chip pe cărarea viitorului. Știa că destinul nu poate fi înfrânt și că inimile legate prin forța iubirii, într-o zi din nou se vor întâlni.

― Fiindcă puterea iubirii constă în acea capacitate extraordinară de a pune în mișcare mecanismele tainice ale destinului, care prin lumina prezentului descoperă calea viitorului renăscut din cenușa trecutului, își spuse ea ca prin vis pe măsură ce se îndrepta către ieșirea din parcul înverzit din mijlocul întunecat al orașului. Iar versurile melodiei „Vei fi mereu în inima mea” o urmară cu vocea inconfundabilă a solistului trupei Genesis, exact ca la început!

 

Octavian Lupu

București

8 martie 2016

Anunțuri