Adrian Botez: „PASĂREA DODO”, „IARBA REALĂ” A LUI DUMNEZEU şi EXISTENŢIALISMUL CONTEMPORAN: ROMANUL „VADUL ARS”, de CONSTANTIN STANCU[1]

Încă din 2011, când îşi editase romanul Pe masa de operaţie (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011, carte premiată la concursul internaţional „Titel Constantinescu”), remarcasem calităţile de excepţional prozator „creator de profunzimi abisale, parabolico-metaforice” (în linia lui Jorge Luis Borges), ale lui CONSTANTIN STANCU – într-o vreme în care proza românească a intrat „în colaps” – … parcă scriitorii  de azi ar fi uitat şi să povestească, şi să facă introspecţie/analiză introspectivă, şi să construiască dialoguri credibile, şi să construiască o naraţiune metaforico-parabolică – şi, mai ales, să dea un mesaj fundamental (prin importanţă şi urgenţă existenţială) unui text.

Noul său roman, Vadul Ars (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2016), dovedeşte, din plin, că subsemnatul nu s-a înşelat asupra excepţiei, întru ale prozei româneşti contemporane – excepţie numită CONSTANTIN STANCU.

Cartea este structurată pe XXXII de „paliere narative”/capitole, adăugând sau reluând mesajele unor personaje  (aflate, majoritatea, în plin vârtej involutiv moral-spiritual!) – capitole prin care tema capătă variaţiuni, schimbări ale unghiului de viziune – reuşindu-se o adevărată frescă interioară a mentalului unei ţări, al unui spaţiu (în speţă, România…dar aceasta numai pentru credibilitatea unei demonstraţii extrem de minuţioase şi curajoase, făcută în zona „descinderii spre infernalitate”!), aflate/aflat în plină implozie moral-spirituală, din pricina doborârii tuturor reperelor existenţiale interioare: omenie, credinţă, loialitate, stabilitate armonios-creatoare etc.

Romanul pare, la prima vedere, un roman social, realist – despre lumea/”faună” românească postdecembristă. În realitate, pe măsură ce este citit şi, apoi, recitit – romanul lui CONSTANTIN STANCU devine o parabolă a convertirii cosmosului în haos, prin prăbuşirea sistemului axiologic interior-uman.

Localitatea „Vadul Ars” este un topos metaforic, ca şi „pasărea Dodo”:

1-„Vadu Arslocalitate monoindustrială, modelată de industrializarea forţată şi rigidă, practicată în anii 1947-1989, în România. Oamenii dependenţi de o singură intreprindere, de resursele ei ” – cf. p. 6;

2-„În oceanul Indian, pe insula Mauritius, a trăit o pasăre ciudată: pasărea dodo, personajul Dodo.  Era cam mare, nu zbura, grea, cam la 20-25 kg, se trăgea din lumea porumbeilor. Aşa era firul ei. Prin anul 1507, nişte portughezi au ajuns la ţărm, erau multe păsări, era frăţia Dodo, ca să zic aşa. Frăţia a dispărut fără soluţie, pasărea nu mai există. S-au făcut defrişări, câinii şi alte animale de casă au dat năvală în zonă, vânătoarea păsării, cuiburile ei deranjau pe oamenii de bine, apoi totul s-a topit, lanţul nu s-a putut susţine. Prin anii 1690 mai era pomenită, apoi, nimic! În 150 de ani, în contactul cu omul, pasărea a dispărut. Ce atinge omul neinstruit, omul flămând, cuceritorul, ca să zic aşa, se duce pe apa sâmbetei…Apoi alte istorii, cu animale…Dacă în natură, şi natura este o forţă, se petrec dispariţii, cu atât mai mult în lumea noastră, a oamenilor moderni…” (fragment din roman) – cf. p. 5.

Se sugerează, în mod subtil, că „omul flămând, cuceritorul” („omul modern”) a ajuns la stadiul ultim, acela de epuizare creativă şi de apogeu distructiv…şi, deci, că omul ar putea să nu fie unica specie (biblică), prin care lumea să se împlinească în…lumi: pot apărea, mereu, noi specii „conducătoare-cuceritoare”, care să-şi transforme „foamea” în…autofagie! „Pasărea Dodo” devine, din topos mental umanmithos universal, etern reiterativ, atât în „greutate”-echilibru relativ, cât şi în …sinucidere.

Dar această parabolă despre „arderea” şanselor de umanitate şi de recosmicizare ale omului (metafora „şansei” este „vadul”, locul de trecere/salvare/depăşire a unui obstacol, interior sau exterior: „Vremea investiţiei s-a dus, a ars” – cf. p. 135, sau: „trece timpul şi noi ne ardem” – cf. p. 190) demonstrează şi altceva:

1-„a schimba” nu este, legic, niciodată, garanţia binelui, a restaurării paradisului uman. Dimpotrivă, „a schimba” poate, foarte uşor, să devină sinonimul îmbolnăvirii grave a organismului socio-spiritual („În lume apăreau boli, alte mişcări de oameni dintr-un loc în altul; cu alte motive, alţi învingători” – cf. p. 90 – de fapt, alţi Cavaleri ai Apocalipsei…) – sinonimul cancerului, al proliferării haotice şi fatale/letale, a unor celule bolnave:

-„Cancerul este o boală caracterizată printr-o diviziune necontrolată a unui grup de celule, care au capacitatea de a invada alte ţesuturi din organism, fie prin creştere directă în ţesuturi adiacente, prin invazie, sau prin migraţia celulelor spre locuri mai îndepărtate în organism, se ajunge la metastază. (…) Bătrânii îi zic RAC” (s.n.) – cf. p. 206. „Rac”, adică involuţie fatală/letală a moral-spiritualităţii umano-divine. Este simptomatic că fascinanta frivolă, Bianca Drăguţ, moare de cancer/RAC: Bianca Drăguţ este tocmai personajul care, la restaurantul „Macarena” („buricul neo-infernalităţiiVadului Ars…), deţine, ca-ntr-un seif uman (pentru eternitate rămas misterios, prin moartea ei…) secretele sufletelor tuturor personajelor din Vadul Ars („Împreună cu Bianca murea o lume…multe secrete se duceau împreună cu ea…Nu se va şti niciodată ce era în sufletul ei…” – cf. pp. 205-207) – dar şi face legătura între diversele paliere social-umane, între diversele caractere umane  – de la proteiformele şi, până la urmă, informele personaje Sorin Militaru, comisarul de poliţie, ajuns primar…sau Ion Ardelean, directorul subminativ al propriei uzine…sau Ion Jude, ziaristul-scriitor, care are cel mai sinuos parcurs, dintre personajele cărţii… – şi până la tragicul Ilie Talan, iubitorul de dreptate şi de raţionalitate cosmică, sfârşind zdrobit de pământul-Mamă Geea, în pântecul căreia a intrat toată UZINA-MAMELĂ VITALĂ A LUMII, de unde se „alăptează” şi „drepţii”-antecesorii „revoluţionari”, care vor/voiau să păstreze un echilibru cosmic, fie şi relativ, prin retehnologizarea/reorientarea existenţială a uzinei-lume… – dar şi „ne-drepţii”, adică aceia care fură tot fierul uzinei, pentru a-l preface în bani rapid câştigaţi…ucigând SURSA VIEŢII-UZINA! – …neţinând cont, fireşte, că, de fapt, prin „fierul vechi” (în care au lăsat să se prăbuşească mama-uzină), adică prin fierul corupt de exerciţiul infernal milenar, se integrează, perfect, în „derdeluşul” fatal al lui Kali Yuga, Vârsta Neagră…ultima etapă involutiv-umană, extrem de scurtă, care duce la dispariţie lumea…”noua lume”, transformată într-o „pasăre-personaj Dodo”!

2-„a fi liber” presupune cea mai severă asumare existenţială, iar nu inconştienţă distructiv-haotică (de „beţiv”, ajuns să-şi „strige personalitatea în întuneric”!) – inconştienţă care duce, ireversibil, la starea de noapte/înnoptare a Duhului: „Era târziu, deja. Se înnoptase…Întunericul era destul de intens, lui Ilie (n.n.: Talan – greoi, precum „boul de jug”, dar, prin urmare, stabil şi loial umanităţii din el, chiar şi în regimul catastrofic mundan…o „pasăre Dodo” nefericită, deşi el ar dori să asigure fericirea tuturor…) i s-a părut ciudată, acea zonă era aşa de slab luminată, dar era o zonă mai puţin interesantă, era vorba de cultură, nu de politică, sau afaceri…În aerul nopţii, străbătea glasul unui beţiv: ÎŞI STRIGA PERSONALITATEA ÎN ÎNTUNERIC” (s.n.) – cf. p.  120.

3-„a schimba” poate foarte uşor deveni sinonimul lui „a corupe infernalo-plutonic”, a distruge spiritualitatea, în favoarea forţei oarbe şi brutale, care întâi aneantizează exteriorul, pentru ca, ulterior, să devină forţă suicidară (anomia nu poate duce decât, întâi, la stadiul entropic-haos şi, apoi, în final, la neant… la „smulgerea şinelor” şi dispariţia „semnelorMarelui Drum Existenţial): „Banii aduceau putere, automobile frumoase, poziţie în societate, influenţă, angajaţi care te linguşeau, care stau dependenţi de tine. Deveneau un fel de dumnezei pentru ei şi asta însemna putere. Puterea era un drog la care puţini puteau rezista, era drogul perfect atât în capitalism, cât şi în orice fel de societate (…). O parte din combinat se ducea, se rupea, oamenii erau puşi pe liber, urma un alt destin: meseriaşi de excepţie, ingineri, specialişti, erau lăsaţi ÎN CĂDERE LIBERĂ” (s.n.) – cf. pp. 121-122. În această situaţie, se atinge stadiul apocaliptic, când „se zice binelui, rău – şi răului, bine!”: „Moartea este subiectul care aduce mulţi bani!” – cf. interviul luat de Ioan Cristache, lui Bebe Apostol (bucureştenizatul care sună, mereu, din „capitala de judeţ”…pentru tot soiul de „antamări” şi aranjamente, care de care mai dubioase şi mai „cu substrat”…mafiotic!…Bebe-„GURU, mai pe scurt”[ cf. p. 189]…o imagine „modernizat-reactualizată” a dracului-Chirică!), devenit, din Hermes-ul/Arielul lumii, dezintegratorul spiritual al lumii-pasăre Dodo”…

Iată şi consecinţele anomiei: „Banul fascina, nu mai erau reguli, sau au fost amânate intenţionat. Se putea citi în ziare de accidente, de morţi, calea ferată era smulsă, semnele industriale, tot ce era metalic dispărea peste noapte, lumea era în cădere. (…) Era o prăpastie între două epoci, nu era criză, era o prăpastie. Tranziţie? Ce tranziţie? Era saltul peste epoci, golul era sub noi, cine îl umple, când va trece vremea? Oare ce va fi în Vadul Ars? – gândea Ilie” – cf. p. 157. Ce va fi, după arderea şanselor existenţiale? Dispariţia şi…Adevărata Revoluţie… – căci cuvântul „revoluţie” nu înseamnă „schimbare”, ci revenire/reîntoarcere la stadiul iniţial/ORIGINILE SACRALE. Eventual, numit/e „paradis”… dar şi „re-integrare cosmico-mioritică”!

Visătorii-vizionarii oneşti-„păsări Dodo”, precum Ilie Talan, sunt excluşi de la festinul infernalităţii entropice: „Nu contează, Ilie, eşti un visător, atât, un visător. Cei care visează vor plăti un preţ mare, aşa a fost dintotdeauna, aşa va fi, în continuare…” (afirmă Ana Nor, iubita lui Ilie Talan…care chiar se dăruieşte „norilor”-informului acestei lumi destructurate moral-spiritual…) – cf. 124. Şi, într-adevăr, amanta lui Ilie Talan, Ana Nor, are dreptate, în felul ei: fostul consilier al directorului uzinei-„pasăre Dodo” va sfârşi… – …de fapt, îşi va reîncepe existenţa, într-un nou ciclu (imposibil de vizualizat de monştrii acestui stadiu terestru degenerativ…), asimilat fiind de pământul-Mamă Geea, intrând în „unicul anotimp” al stadiului extra-mundano-paradisiac: „Trupul lui a mai stat pe pământ, inert, fără viaţă, mai multe ore – l-a încălzit soarele, păsările au zburat peste el, mineralele din pământ i-au primit sufletul…La Vadul Ars era un singur anotimp…” (cf. p. 158).

Iubirea autentică/iubita autentică nu există, în romanul lui CONSTANTIN STANCU (Bianca Drăguţ, cea misterioasă şi frivolă, Ana Nor, amanta lui Ilie Talan, Angela Pop, amanta lui Ioan Jude …sunt mai curând nişte fantoşe, care apar doar în momentele de criză spirituală şi hormonală ale bărbaţilor, conţinuţi în zona lor de proximitate…) – deci, nici măcar pentru Ilie Talan-„visătorul! – ci numai ca formă/mijloc de evadare temporară, iluzorie, dintr-o realitate absurdă şi revoltătoare, cu care personajele (cele care mai au un rest de conştiinţă, de responsabilitate şi de luciditate…dar şi o hipersensibilitate, care face din Ilie Talan un personaj teribil de vulnerabil!) nu se pot adapta, o realitate ca „lume pe dos”/lume tiranico-„ubu”-escă, de care fug, pentru că nu află, în ele, forţa de a o înfrunta, de a se lupta, până la capăt, pentru re-instaurarea nomos-ului sacru…

Ioan Jude, jurnalistul scriitor, devine, în finalul romanului, din fostul jurnalist curajoso-agresiv (de fapt, „orientat”, către senzaţionalul bine plătit!), din „afaceristul cu spirit” (scrie doar pentru bani, „gâdilând”, cu efemeride literare, stil „colecţia submarinul Dox”, „libidoul”, josnic şi penibil, al maneliştilor socialo-aculturali! – …dar „dezvoltă” şi alte afaceri, „pe picior”!), din aparent „asimilatul/adaptatul la infern” –  devine raisonneur-ul şi „judele”-judecătorul (dacă nu cu funcţie soteriologică, măcar cu funcţie alertiv-ultimativă, pe fondul unui penetrant vizionarism…de „ultimă oră!), asimilatorul adâncimilor semantice ale parabolei lumii-„pasăre Dodo” (povestită de personajul echivoco-proteic Ioan Hora) – parabolă oferită nouă, tuturor „oamenilor moderni”, ca „temă acasă” ultimativă, de către eruditul (etern meditativ, asupra temeliilor lumii şi asupra legilor cosmico-divine, precum şi a efectelor încălcării Nomos-ului Cosmico-Divin!) CONSTANTIN STANCU.

Întâlnindu-l Ioan Jude pe Ioan Hora (la prima vedere, cei doi „ioani” şi-ar fi, unul altuia, alter-ego-uri…în realitate, vom vedea, imediat, că nu este decât o nouă iluzie, creată de Marele Iluzionist-Satana, la orice final de lume…cu scopul aducerii deznădăjduirii, deci a pierzaniei spirituale, fie şi în ultima clipă existenţialo-mundană, în conştiinţa omului dezasamblat/demontat spiritual şi scindat, la modul schizofrenic…), un creştin evanghelic, trăieşte două experimente succesive:

1Ioan Hora îi oferă atât o nouă imagine, a unei alte variante posibile de stabilizare nomotică a lumii (subminată, însă, mereu, de „guvernul lumii”, care „trage cu tunul în satele-cercuri ale stabilităţii”!) – cât şi parabola „păsării Dodo”  – sfârşită prin concluzia judicioasă: „Omul trebuie să reînveţe totul. A pierdut multe…Centrul [n.n.: se sugerează, prin topica frazei şi virgulă, faptul că esenţa autodistrugerii lumii este pierderea CENTRULUI EI – DIVINUL!], ne-am implicat  pentru a ne întâlni aici. E un mod de viaţă. Oamenii au nevoie de Dumnezeu, nu o spun, dar o au…Acută nevoie. Au existat prin anii treizeci comunităţi în Brazilia, care s-au grupat şi au făcut sate. Guvernul a tras cu tunul în colibe, în şandramalele lor; şi aveau de toate, dar nu a convenit celor puternici… Se înţelegeau, se ajutau, conflictul era exclus. Cu tunul au tras, dorau să lichideze comunităţile care le stăteau în cale…”. Deci, răul este printre noi, îl purtăm cu noi, lângă noi, „îl alegem”…”democratic” pe diavol, şi el ne guvernerază cu tunul stricător de cercuri stabil-armonioase! – şi ne subminează orice încercare de re-facere a Armoniei Paradisiace, aici, pe Pământ…

Imaginea unei variante (tolstoiste[2]) de soluţionare spirituală a apocalipsei lumii este interesantă: prin centrul său evanghelic re-unificator şi restaurator nomotic (…centru care este situat extra-sanctuaric, extra-eclezial), totul pare a-şi fi redobândit locul şi rostul, Ioan Hora definind, foarte critic (dar just!), dintr-un adăpost-interior existenţial (precar încropit), exteriorul-lume pierdută în anomie şi schizofrenie a conştiinţei: „Oamenii nu prea mai au răbdare, vor totul acum! Intră în laţ (n.n: laţul CONSUMISMULUI ATOTÎNROBITOR!) şi nu mai au soluţii, nu pot ieşi din capcana personală. Îşi ipotechează viaţa pe zeci de ani! Au dreptul să ştie tinerii, oamenii se duc acolo (n.n.: la Centrul Evanghelico-tolstoist) să socializete, să se închine, deşi nu o declară, apoi dependenţa de tehnologie… Multe probleme…Copiii sunt afectaţi, se pare că o parte a creierului nu se mai dezvoltă, calculatorul le blochează voinţa, nu mai simt durerea, nu le mai au cu sentimentele curate…Ceva îi marchează”  (n.n.: Apocalipsa vorbeşte despre „marca-pecetea” Anti-Hristului!);

2-dar Ioan Jude constată că Ioan Hora (deşi emite judecata de valoare absolută, exprimată, însă, în termeni şovăielnici…puşi sub semnul particulei adverbiale „cam”: „Ce e de la om se cam topeşte, ce e de la Dumnezeu, rămâne!” – cf. p. 214)  – era, de fapt, un individ extrem de bine adaptat la lumea socială anomică: era perfect pus la punct cu birocraţia şi se „mula” uluitor de bine, pe această formă perversă de moarte spirituală („birocraţia e necesară, că aşa e pe lume, acte, aprobări, situaţii”), precum cameleonul sau paiaţa depersonalizată, mândră că devine centrul atenţiei derizorii a membrilor unei lumi derizorii…era perfect nepăsător la provenienţa banilor pentru „centru”…primea bani-donaţii „fără miros”, de la americani, „de prin toate ţările” („Am bani, vor veni din toate ţările, unii sunt curioşi, alţii, mă rog…”)  – iar culmea cameleonismului lui Ioan Horea este sesizată şi parabolizată/metaforizată de CONSTANTIN STANCU prin „iarba artificială/sintetică” a tuturor spaţiilor şi terenurilor „centrului”: „Jude…privi iarba sintetică, bobiţele de cauciuc din iarbă, totul părea la locul lui…” – cf. p. 212.

Finalul romanului restabileşte, însă, prin ochii lui Ioan Jude, autenticitatea nomos-ului cosmico-divin, cu valenţe soteriologice – şi îndepărtarea de cameleonismul tip Ioan Hora:

Jude se îndepărtă de Ioan Hora, o luă spre ieşirea din centrul acela. Mergea şi se gândea. Mintea intră într-o febră profundă, incontrolabilă. Adevărul trebuia să fie profund…Îi reveni în faţa ochilor iarba aceea sintetică, ea imita bine iarba naturală. Privi spre dealul vede din apropiere, iarba reală îi mângâia ochii. Se încărca de energie privind iarba. Învingătoare, de neoprit…” – cf. p. 215.

Da, doar Iarba Verde/REALĂ, a Lui Dumnezeu-Cel-Veşnic-Viu, mai poate salva această lume socio-umană, intrată pe calea neagră a entropizătrii finale: da, Iarba Verde/REALĂ, a Lui Dumnezeu-Cel-Veşnic-Viu, prin modelul ei de afirmare plenară, ca model al luptei pentru Adevărul-Viaţă – „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”, se autodefineşte Hristos-Dumnezeu… – …prin modelul vigorii sale auto-constructive şi reiterativ-existenţiale, cosmico-divine – după modelul arhetipal al Coloanei Brâncuşiene!) – ne poate re-aduce la originile sănătoase/însănătoşitoare de fiinţă, replasându-ne într-un „egou-fără-egoism” – NE POATE, DECI, „REVOLUŢIONA, în autenticul sens al acestei vocabule latineşti!

Această lume socio-umană, care pare, de mult, intrată în ultimii ani ai ceea ce ocultismul şi antroposofia numesc „KALY  YUGA”  – se arată ochilor noştri cumplit debilizată şi, aparent, ireversibil  destructurată, dez-energetizată, la toate nivelurile (mai ales la cel al Logos-ului: de observat cum un politician, în discursul său către alegători, foloseşte exact aceleaşi expresii degradat-golăneşti, ca şi analfabetul-„lider al romilor”, Faţă Neagră: „Votaţi-mă! I-AM RUPT!” – s.n. – cf. p. 107)!

Victoria IERBII VERZI A LUI DUMNEZEU (opusă „lumii sintetice”, artificializate prin completa debusolare şi degenerare a sistemului de valori!) este singura speranţă că „pasărea Dodo” (exterminată de suicizii oameni, infectaţi de răul-entropie, de răul anti-nomotic, de răul-trădării şi făţărniciei cvasi-infinite!) – poate re-deveni FRĂŢIE COSMICĂ!

…Toţi criticii contemporani, obedienţi, concomitent, „culturii politice” valahe şi aberant-dictatorialei formule „euro-atlantice”:  „political  correctness” … –  se pot da peste cap (ori chiar n-au decât să stea şi cu dosu-n sus…), de revoltă şi de invidie non-profesională…da, aceşti „ciocoi ai condeiului” pot striga, din fundul bojocilor: „Să se răstignească Hristosul!” – căci tot nu vor putea schimba realitatea: CONSTANTIN STANCU a realizat, prin romanul său, Vadul Ars, cea mai valoroasă şi cea mai convingătoare (prin profunzimea semantică şi prin polisemantismul, tinzând spre infinit, al „rosturilor” şi direcţiilor de interpretare ale cărţii…)  structură narativă parabolică, din epoca postdecembristă!

CONSTANTIN STANCU, cel puţin prin aceste două romane (Pe masa de operaţie şi Vadul Ars) este, deocamdată, câştigătorul cursei, pentru afirmarea romanului parabolic contemporan românesc. Depăşind, cu multe „lungimi de barcă”, fireşte, toate „postmodernismele” valahe…încă la modă!

                                                                          prof. dr. Adrian Botez

[1] -Constantin Stancu, Vadul Ars, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2016.

[2]Tolstoism – Lev Tolstoi, genialul scriitor şi gânditor rus, vedea rezolvarea problemei sociale în împăcarea dintre mujic şi moşier. După părerea lui Tolstoi, aşa cum reiese din operele scrise şi, în special, din povestirea Dimineaţa unui moşier, mujicul trebuie să dea ascultare, mai departe, boierului – iar acesta din urmă, credincios „principiului autodesăvârşirii”, trebuie să dea dovadă de generozitate faţă de fratele-mujic şi să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-i îmbunătăţi viaţa. Pentru Tolstoi, feudalismul nu constituia un rău social; era şi el de acord că trebuie înlăturat cu orice preţ, dar asta nu din motive de ordin politic sau social, ci spiritual. El nu vedea în feudalism o piedică în calea dezvoltării fireşti a Rusiei, ci izvorul chinurilor morale ale nobilimii.

Pentru înlesnirea apropierii dintre ţăran şi moşier, Tolstoi considera că pasul de început trebuie să fie făcut cu ajutorul răspândirii culturii în popor. În acest scop el înfiinţează la Iasnaia Poliana o şcoală, întemeindu-şi un sistem propriu de educaţie liberă, „ce avea la bază metoda conversaţiei libere cu şcolarii”. În scopul răspândirii principiilor sale pedagogice, Tolstoi înfiinţează revista Iasnaia Poliana, având drept colaboratori pe învăţătorii şcolilor din împrejurimi.

 

Anunțuri