Întotdeauna o carte închide în sine un secret. Cartea aceasta cuprinde în universul său suferințe, doruri și iubiri, de mult știute, izbucnite în vers, precum durerea nașterii unui mugur în primăvară.
Volumul de poeme ”Între iubire și ură” este o pledoarie a întoarcerii la origini – este harta drumului spre revenirea spre satul natal, un ghid al lumii poetului Sorin Șirineasa – este un dor permanent de prispa casei, de clipa revederii, de poteca din aduceri aminte, care: ”călăuzește poetul spre satul natal/ milioane de sori pe-un spic,/ miriștea, iată, face semn cu inima,/ sărutând cerul” (pag. 102 ”Tot cerul”), aceeași potecă din ”Flori de mac”: ”la macii dați în foc domol/ s-au răsucit potecile,/ îngenunchez în ariniște, amețit de/ mirosul alcoolic de lumină./ târziu, umbra timpului,/ lăsată peste sat,/ acoperă dâra șirului de cocori,/ stinsă în inima mea…(pag. 10). Gândurile de dor și iubire din acest volum bilingv (român-englez) sunt precum cocorii – vestitori de o nouă viață: ”Se întrevăd cocorii/ vino mai repede iubito/ și dăruiește-ne/ miracolul iubirii” (Va înflori viața mea” pag.152) dar și prevestind o „ Scurtă apocalipsă”: „cad frunze ruginite peste tot, pletele salciei sunt doar nuiele,/ pe țarină dispare lent această toamnă/ cu aripi de cocori în vele (pag. 78). Precum o călătorie inițiatică, drumul spre satul natal se face printr-o punte sau pe un pod, simbolul trecerii, unde totul se identifică mereu cu locul natal, care devine o axă a lumii poetului, el fiind constructorul și podul însuși ”ca mediator între cer și pământ”: ”primăvara a izbucnit prin ramul de vișin,/ Isus trece puntea spre moară,/ în lampă pâlpâie gândurile mele/ de sub sprânceana nopții scrutează luna” (”Cântec” pag. 6). Numai el, poetul, poate uni lumi, găsind acea cale spre satul părăsit: ”sub alungirea mâinii tale/ mă scurg, Luncavăț însorit,/ întoarce-mă/ te rog din cale, spre satul meu natal și părăsit”. (”De dor”, pag. 18) și pentru ca sinele poetului din această lume să nu se piardă există și acea ”Credință”, care duce mereu spre același loc: ”Șoapte se pierd în lung de iaz/ prearisipind o rugăciune,/ val după val, lumina năvălește/ peste scheletul nopții de tăciune” (pag. 54), călăuzind spre acel univers al copilăriei și al armoniei , care nu mai este asemănător satului coșbucian, ostentativ idealizat, ci un spațiu marcat, pe cale de dispariție. De aici apare obsesiv ideea răzbunării amintind de Octavian Goga:”Atâtea veacuri umilite/ Își gem strivita răzbunare (”În codru”) și motivată istoric precum Arghezi, în poezie acumulându-se neîmplinirile : ”Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Și izbăvește-ncet pedepsitor”(Testament). Pentru Sorin Șirineasa ea vine ca ”Noaptea judecății” : ”o să pieriți ca orice ticăloși,/ flăcări demonice vă vor încinge/ topindu-vă răul satanic – / atunci în Șirineasa mea va ninge.”(pag. 192). Și cum ”ideile evoluează sub condei”, cum spunea Arghezi, în ”Șoaptele” poemului, Sorin Șirineasa știe că: ”de-a lungul drumului/ s-au deschis toate porțile, / curțile și-au părăsit casele/ adunându-se smerite/ pe malul Luncavățului,/ ploaia se pierde în pletele sălciilor (pag. 216), scriind mereu ”versuri de împotrivire”ca în ”Poemul sfidării voastre”: dealul se ține scai de mine,/ valea mă urmează docilă,/ luceafărul e-n gaura din geam, satul mă îmbrățișează cu arinii./ măceșii au ațipit,/ amurg domol, Isus trebuie să vină…Și – ca într-o sărbătoare românescă – justificând afirmația lui Mircea Eliade, că dacii își spuneau lupi, simbolic vorbind despre semnificația sa inițiatică, presupunând înfrângerea groazei față de animalul ce trebuie îmblânzit, se sugerează și eliberarea. Mircea Eliade afirma, că poporul român pare ”născut sub semnul lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, emigrărilor”. Iar în poemul ”Istorie” (pag. 12) Sorin Șirineasa adâncește ideea: ”fiorul îndepărtatei Dacii,/ poetul Sorin,/ din colțul gurii/ își flutură curcubeul/ prin saltul lupului…”
Constantin Brâncuși , cioplind timpul cu dalta care știa ”să vorbească și fără dicționare”, dăltuind ”Sărutul” ca ” un început cosmogonic” acel sărut, care îi ” înlănțuia în veșnicie, pe îndrăgostiți”, privind îmbrățișarea monolitică, afirma ”Nu pot dușmăni mai mult de un minut”. Așa îl învăluie iubirea pe oricare creator, pe orice poet, uitând tot răul din lume – iar Sorin Șirineasa nu face excepție, iubirea având în acea ” Stare” sunet mistuitor de clopot: Iubirea: dangătul îmbrățișării noastre” , sărutul iubirii aducând ”Pacea”: ne îmbrățișăm cu pleoape/ în oglinzi de ape,/ ne îmbrățișăm cu tâmple,/ cer frumos să se întâmple…” sau se transformă într-un ”Cântec”: …zorii răsar călări pe miresme,/ strivită între noi, dragostea e năucită,/ viața, ca o sărbătoare la pândă, visează/ primirea soarelui”…(pag. 6). Și ca întotdeauna privește ca orice îndrăgostit ”Ca un vârtej, viața” (pag. 8) : ”viața mea ca un vârtej/ te-a cuprins iubito și pe tine,/ înlănțuindu-ne , tu ca un trunchi,/ eu ca o coajă care vine./ Viața mea fu un vârtej, iubito,/ care-a trecut frumos și ne-a lăsat, tu, ca un cer însărcinat cu muguri,/ boltit pe ramul meu însingurat.”
Trecând de la zorile primăverii la fascinația amiezilor de vară, de la trecerea clipei efemere la durata ei istorică, născut sub imperiul nevoii și al gustului de acțiune, Sorin Șirineasa exprimă în poemele sale bucuria de a trăi, ambiția de a crea o lume, care să-și găsească suprema rațiune a existenței, ca o notă sonoră pe cerul destinului său. Este o voce lirică inconfundabilă, cartea sa ”Între iubire și ură” având poeme care pulsează sub puterea luminii, tinzând să domnească singure pe ”Planeta Șirineasa”.
CETATEA LUI BUCUR * literatură , arte , cărţi 