Elisabeta IOSIF – CU OCHI DE TOAMNĂ

Mă uit cum pierde toamna

Din verdele-i flămând,

Agoniseala verii.

Nu o mai vede doamna

Cu ochii ei de aur. Cântând

Se pierde printre frunze,

Ascultă vraja-n gând,

Se-ascunde-n fald de muze…

De unde-atâtea zvonuri,

Că toamna plânge-ntruna?

Ea poartă numai doruri

Frumoasă-i ca niciuna!

MOMENT POETIC

CONSTANTIN STANCU – Eugen Dorcescu: Bătrânul, avatarul, arhi-amintirea, fericirea…

Doamna Mirela-Ioana Borchin, conferențiar universitar doctor, la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara, este specializată în Lingvistica generală, Limba română contemporană, Semiotică și Pragmatică, cu strălucite realizări recente în Hermeneutică. Era inevitabil ca opera lui Eugen Dorcescu, poet român, „poet timişorean şi european”, cum, inspirat, se exprimă Iulian Chivu, să-i atragă atenția. Convorbirile avute cu Eugen Dorcescu în perioada anilor 2015-2016 i-au consolidat Doamnei  Mirelei-Ioana Borchin convingerea că există un metalimbaj cu totul specific al operei cunoscutului poet. O întâlnire necesară pentru literatura română, efectele ei sunt pozitive din punctul de vedere al istoricului literar.

Interviul apare ca abordare practică în domeniul lingvisticii aplicate, o noutate în sfera literaturii contemporane din România. Dialogul are ceva viu, incitant, radiază mister şi certitudine simultan. Sunt condensate mai multe genuri: interviul, eseul, monografia, laboratorul poetului sub arcadele luminii. Cartea este structurată în mai multe capitole, sunt abordate mai multe teme, concepte literare şi, mai ales, reguli de viaţă. O viaţă specială, dedicată marii literaturi, acolo unde se declanşează miracolul. Eugen Dorcescu este un poet original, un poet care a lăsat o amprentă asupra faliei de timp impresionante, cincizeci de ani de creaţie. Punctul de plecare a fost antologia poetului, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, carte apărută la Timişoara: Editura Eurostampa, 2015 (selecţie, notă asupra ediţiei, biobiliografie şi eseu heremeneutic de Mirela-Ioana Borchin), dar şi  alte surse, menţionate în cartea prezentă, intitulată Etern, într-o eternă noapte-zi * (Timişoara, Editura Mirton, 2016). Un titlu profund, la limita spaţiu-timp-viaţă-moarte-abis, preluând un stih al poetului. Fericirea este tema din spatele demersului, acea fericire specială generată de relaţia artistului cu Dumnezeu.  Cartea are o notă explicativă din partea autoarei şi o prefaţă de Iulian Chivu. Cuprinsul lucrării indică faptul că analiza depăşeşte limitele obişnuite ale hermeneuticii. De la algoritmul avatarului la beatitudine şi spirit, de la forma poetică la asocierea cu marile religii. Firul cărţii abordează libertatea poetului (ce temă!), receptarea operei, arhi-amintirea, aspecte legate de semiotică, despre Shunyata şi, evident, despre Bătrân, personajul central al operei lui Eugen Dorcescu. Iulian Chivu, în prefaţă, explică cititorului tablourile acestei cărţi, o face sincer, cu pasiune, atent la mesaj, la fenomenul complex al poeziei. Dânsul reţine: „Aşadar, se poate spune că Mirela-Ioan Borchin, prin aceste dialoguri-interviuri, realizează cea mai bună exegeză de până acum a operei lui Eugen Dorcescu, iar, dincolo de aceste puţine adnotări pe marginea cărţii, cred că întoarcerea la opera cunoscutului poet timişorean şi european înseamnă nu numai confirmare, ci şi o înnoită bucurie estetică…” (p. 19).

Cititorul cunoscător şi serios va aprecia cartea ca un timp al bucuriei spirituale. Dialogul dintre specialist şi poet declanşează multe idei, teme, contrateme, relaţii dintre poet şi opera sa în contextul mai larg al relaţiilor cu divinitatea şi oamenii vremii sale. Eugen Dorcescu nu este un artist închis în turnul de fildeş, el te invită în „piaţa centrală”, este ghid într-o călătorie iniţiatică, te prezintă Bătrânului, îţi arată prezenţa abisului ca un moment de înfrângere a morţii.

Cine înţelege, se bucură de poetomul care vine cu lupul pe umeri… Bătrânul învingător în pustiul vremii…

Ioana-Mirela Borchin ştie să întrebe, este şi asta o artă, Eugen Dorcescu are mereu replică, explică, devoalează lucruri de la facerea lumii, din continentul poeziei sărbătoare. El acceptă jocul subtil, are la rându-i întrebări care explică, are răspunsuri care cer întrebări.  

>>>>>>>>>>>>>>>>>

DAN Dacina – ZBOR

dac-aş fi cer

aş declina cu norii

mi-aş dezbrăca speranţa

în stropii de ploaie

dac-aş dansa sub lună

cu picior de izvor

aş descânta deşertul din noi

cu livezi

dac-aş răsări dimineaţa

aş avea mireasmă de tei

toamna

aş înfrunzi în ţipăt de cocori

primăvara

m-aş ofili de gând în ghiocei

dac-aş fi ghimpe

mi-aş sfâşia noaptea

cu muguri

gata să conjuge iarăşi

 

––––––

septembrie 2016

Timişoara

Lucian Gruia: Dan Tipuriţă – să ne iubim deşertăciunile şi celulele -Prefață

Genetica studiază structura moleculară şi funcţională a genelor care transmit ereditatea.  În cuvântul înainte la volumul de versuri să ne iubim deşertăciunile (Ed. Betta, 2016) autorul, doctor veterinar, aderă la teoria că sentimentele omeneşti au un echivalent în lumea fiziologică, în ultimă instanţă a „enzimelor, hormonilor, a sistemului nervos  vegetativ (…) în adâncul cromozomilor deţinem aceste însuşiri”. Poetul crede că ne putem modela stările, fiind: „arhitecţii frumuseţii sau urâţeniei noastre”. Îndrăgostit de genetică, autorul îşi propune să scrie o poezie biogenetică originală, care „încearcă să coboare în aceste abisuri”, care să „înţeleagă limbajul stărilor fiziologice dându-le puteri magice, ca unor adevărate fiinţe”.

În consecinţă poeziile lui Dan Tipuriţă sunt ca nişte clepsidre, în cupa superioară avem lumea macroscopică, în cea inferioară lumea biogenetică, iar prin orificiul dintre aceste conţinuturile comunică. La naşterea unui nou idivid se întoarce clepsidra.

Inspiraţia însăşi îl conduce în lumea biogenetică: “deja am început / să-mi adun de prin ungherele harului/ câteva rime/ cu ele îngerii şi-au hrănit cândva/ grădinile lor biogenetice/ eu îmi doream să fiu din nou cu ele acolo/ în intimitatea cromozomilor/ pentru că numai la pieptul lor/ crengile braţelor mele rupte de îmbrăţişări/ înflorind în poezie/ vor simţi durerea de a nu durea” (durerea de a nu durea).

Poetul se închipuie un paianjen care prinde în plasa liricii cuvintele inspirate când: “pe cerul minţii se aprind neuronii/ de sub meninge se aprinde visarea” (arahnidul biped).

Coborârea în lumea celulelor constituie un refugiu reconfortant din faţa cotidianului agresiv şi decăzut. În adîncuri, poetul descoperă “planeta iubirii” dar şi “deşertăciunile”. Binele şi răul sunt înscrise genetic. Contează cui dăm voie să se manifeste.  Şi poetul alege să se deschidă spre frumuseţe (I-am ordonat sinelui să fie fericit). Sau: “pentru că eu sunt poetul tuturor cromozomilor/ îmi sprijin existenţa pe genele de profund optimism/ cred doar în ideile purtătoare de gânduri frumoase” (poetul cromozomilor).

Inima devine o catedrală pentru hematiile care sosesc prin vena cavă şi camerele ei devin neîncăpătoare. Pulsul reglează aglomeraţia.

Armonia corpului, la nivel celular, se traduce prin imaginea cavalerului care ilustrează regimul diurn al imaginarului (Gaston Bachelard) caracterizat prin cultul eroului solar, al armelor albe, al adevărului: “va trebui să-mi îmbrac şi astăzi cămaşa de zale/ să-mi arborez pe lance gândul meu cel frumos/ şi steagul de cavaler al privirii senine/ din ordinul roşu al hematiilor tinere apoi/ să-mi încalec cu pulsul armăsarul de zi/ să-mi înveşmântez mai ales cu dorul/ să-i dau sânge născător de fapte de glorie” (cavalerul).

Interesante sunt  autoportretele autorului.  Sub blazonul poetul cromozomilor, se închipuie o stalacmită vie. Important e autoportretul în care se exprimă în rime şi crezul artistic al poetului: “la stâlpul vremii încă stau legat/ bolnav de-o diviziune celulară/pe dinăuntru singur şi uitat/ stăpân peste nevoi pe dinafară// mai pescuiesc lumina prin pupile/ mai plec cu neuronii printre nori/ mai sfâşii blana nopţii de pe zile/ iubindu-le cu rimă uneori// cu dragostea bolnav sunt ca de moarte/ dar nu-mi leg frâul pulsului de cord/ şi trag de hăţuri timpul mai departe/ să-mi vadă lumea versul cum mi-l port” (să-mi vadă lumea versul cum mi-l port).

Naşterea unei celule este sărbătorită creştineşte: “ţi s-a născut o nouă celulă/ e sărbătoare în cartierul sângelui / se pune de botez într-o venă albastră” (botezul). Dar sunt şi celule care mor. Sufletul se înalţă dar trupul  nu poate  zbura: “ai zbura şi tu dar îţi e grea celula/ a rămas gravid cu un pământ nebun” (pasul cel rotund). Trecerea timpului e resimţită dureros: “şi vei continua cu migală să rostogoleşti/ pătratele secundelor pînă când/ vor fi complet rotunjite pe la colţuri/ca la adânci bătrâneţe”(pătratele secundelor). Până la urmă toate celulele mor şi rămâne numai scheletul ca un prieten apropiat.

Şi moartea este înscrisă genetic: “prin naştere mi-ai dat mamă arta de a muri/ ca pe un dar de preţ” (mă ninge epiderma). Extincţia este văzută ca o nuntă cosmică naturală, nu mioritică: “până la urmă Terra îmi va deveni soţie/ în noaptea nunţii se va îmbrăca în alb/ sigur mă va sufoca într-o îmbrăţişare rece/ (…)/ în final mă va legăna la pieptul ei matern/ ca într-un coş fără aer/ până când/ ne vom contopi ca în cea mai firească/ şi divină împreunre” (soţia mea pământul).

>>>>>>>>>>>>>>>>

Adrian Botez – ÎN FAŢA OGLINZII

sfioasă-oglinda tremură din ape

un nenufar lipseşte pentru vrăji

dar eu tot cred în marile agàpe

…că voi întineri – frumos ţesut de măji…

 

se îmbulzesc în juru-mi umbre de lumină

şoptind din anii care-au fost – şi nu-s

chiar bezna din unghere dă-n suspine

boceşte-mă ca pe-unul deja dus

 

prin ierburi de-ntuneric se strecoară

jivìne ale visului tomnatic:

nu-i soare-aici – deci nimeni nu măsoară

 

ci fâlfâie-n cămară corbul enigmatic…

…de-o fi să fie înger – de-o fi drac

când m-a călători – i-oi sta pe plac…

***

Eugen Dorcescu -Cartea lumii*

Pentru Doamna Elisabeta Iosif, scriitoare instruită, deprinsă,  de timpuriu, cu lectura marilor texte şi beneficiară a unei evidente educaţii spirituale,  Lumea  vizibilă şi cognoscibilă este o Carte, tot aşa cum o carte importantă este mai mult decât simplă şi directă oglindire a lumii, este, ea însăşi, o lume.

Pornind de la această celebră metaforă ontologică, creaţie a geniului augustinian (Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc citesc doar o pagină – Sfântul Augustin.), trebuie să precizăm, numaidecât, că o distincţie esenţială se păstrează, totuşi, între cele două lumi şi între cele două cărţi. Lumea – carte se cere decriptată: e rolul poetului. Cartea – lume se cere explorată şi interpretată: e rolul exegetului.

Poeta Elisabeta Iosif, dând curs vocaţiei sale, purcede, aşadar, cu încântare, seriozitate, şi cu o bine stăpânită energie, la drum, la descifrarea  inepuizabilului sistem de semne pe care i-l oferă atât lumea fizică (peisajul, în accepţiunea extinsă a termenului, de la teluric, la astral), precum şi lumea morală (persoana umană şi creaţia acesteia, în civilizaţie şi cultură).

Cartea lumii este, în mare măsură, asemănătoare Misterului: E deschisă tuturor, dar revelată numai unora. Celor care-o caută şi-o cercetează necontenit, celor care-o  iubesc adânc şi necondiţionat.

S-ar zice, deci, şi cu îndreptăţire, că Doamna Elisabeta Iosif se numără între călătorii fericiţi.

Argumentul ar fi că poeta identifică, treptat, pe calea intuiţiei, dar şi prin contemplare şi meditaţie, stratul cel mai profund al fenomenelor, Realitatea  de dincolo de miraj şi iluzii, sensul tuturor sensurilor – Lumina:

La infinit se naşte lumina din miezul cosmic, auriu, de nufăr.

Numai ciocănitoarea vesteşte rana copacului. Dar nu mai sufăr.

Pădurea echilibrează frecvenţele. Are note codificate de împărtăşit, Printre două bucăţi de soare. La Porţile Stelare apele s-au prăbuşit …………………………………

Doar noi, obsedaţi de lumină, ne aflăm permanent la marginea Timpului…

(La marginea timpului)

>>>>>>>>>>>>>>>

AUTORE

ŞTEFAN DUMITRESCU

Traduzione/Traducere – Teodora Stanciu

MILENA MUNTEANU LITOIU (Toronto / Canada) – PREMIUL I la Concursul Internaţional „MEMORIA SLOVELOR”, ediţia a II-a, 2016 – Secţiunea PROZĂ SCURTĂ

Crâmpeie de farmec nipon 

Cuvintele ce nu s-au rostit sunt florile liniştii. (proverb japonez) 

Ne îndreptam spre unul din templele Zen din Japonia, construit în secolul XIV, care face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Pe tren, în drum spre temple, am stat lângă niște surdomuți. Ei nu vorbeau că nu auzeau, eu auzeam dar nu înțelegeam, așa că am comunicat prin semne. Eu nu le înțelegeam pe ale lor, ei nu le înțelegeau pe ale mele! Și totuși, a fost clar pentru toată lumea că ne dădeam jos la acelasi templu Zen, iar acolo nu mai era nevoie de explicații, căci totul era comunicat cu claritate: era o frumusețe și un calm care vorbeau oricui. Acolo indiferent ce handicap ai fi avut, tot ajungea cumva frumusețea la tine. Dacă nu puteai auzi cântecul păsărelelor, puteai admira priveliștea încântătoare și te puteai lăsa îmbătat de mirosurile aromatice ale plantelor. Era o simfonie a simțurilor, o plăcere ce nu trebuia explicată, trebuia doar primită, așa cum ajungea la tine. Ea fusese distilată în așa fel încât să vorbească simțurilor, minții și sufletului. Acolo te contopeai cu divinitatea, simțeai că ești un întreg, că trecerea ta prin viață nu mai era grăbită, că te găseai exact acolo unde ți-a fost sortit să ajungi. Erai pătruns de liniștea adâncă. Lumea din jur amuțise. Mai mult, făcuseși pace cu tot ce te înconjura, ba chiar și cu tine însuți.

Fibra fină a lemnului pardoselii era rotunjită de atâția pași câți au fost făcuți de-a lungul timpului. Grădina templului este originală, așa cum a fost ea gândită de arhitectul de geniu ce a îmbinat splendoarea templului japonez cu farmecul artei grădinăritului. Pe potecă, fiecare cotitură te surprindea cu alte delicii: arțarii japonezi dădeau parcă în pârg, ruginind în lumina toamnei, copăceii păreau că sfidează gravitația cu grația lor, iar îmbinarea de frunze de toamnă cu copacii în floare făcea ca fiecare colț de grădină să-ți pară un colț de rai.

La fel cum în balet te încântă zveltețea, surpriza ușurinței cu care o balerină parcă plutește deasupra realității cunoscute, grădina japoneză te uimește cu aparenta imponderabilitate a copăceilor ce par să sfideze legile firii. Ei cresc pitic sau contorsionat, răsărind din maluri, sau aplecați deasupra apei. Aburul condensat al răcorii dimineților strălucește în lumina soarelui, picăturile părând buchete de frumusețe ce amplifică magia locului. Ce încântare!

***

Cartierul Naga-machi Buke Yashiki este pe o vale superbă, parcursă de un râu repede şi învolburat, care e traversat de poduri dese, unde se află casele samurailor. Am intrat în câteva case care erau ale unor samurai, case de dimensiuni comparabile cu cele ale zilelor noastre, care aveau chiar și o sală de oaspeţi, cu interioare extrem de simple (cu tatami mats), elegante. Pe doi pereţi exteriori erau uşi glisante, unele la intrare, altele pe peretele opus, care dădeau lumină și respiraţie casei. Grajdurile, ba chiar şi locuinţele servitorilor de pe lângă casa samuraiului se asemănau grozav cu şura caselor ardeleneşti. Din lemn, cu o poartă centrală, pe o parte grajdul, pe o parte locuinţa servitorilor. Grădina include un pârâiaş pe malul căruia sunt copăcei şi tufe, ce adaugă farmec locului. Din stradă se văd ori porţile mari, impenetrabile, ori zidurile înconjurătoare ale acestor proprietăţi, zugrăvite în galben, cu un mic acoperiş ce protejează gardul, cam la fel cum vezi în Transilvania medievală. Cred că aici vorbim mai puţin despre culoarea locală şi mai mult despre cea a perioadei în care au fost construite clădirile respective. Am văzut chiar o proprietate de samurai care e acum moştenită de un strănepot. Înţeleg aşadar că vitejiile făcute cu spada de strămoş beneficiază şi acum familia, peste generaţii. 

>>>>>>>>>>>>>

Madeleine DAVIDSOHN – PĂSĂRI CĂLĂTOARE

În ţara mea cu cer albastru

şi soare arzător

atâtea păsări migratoare

îşi caută sălaş.

Se duc… ori se întorc

pe drum de zare

îţi tulbură auzul

cu ţipetele lor

E-atâta frumuseţe

Şi-atât de mult alean

În zborul lor

Ce se repetă an de an

când trec în stoluri maestuase

scăldate de lumină: 

Cocori şi  berze,

cormorani,

ori pelicani

cu guşa plină.

>>>>>>>>>>>>>>>

 

Mirela-Ioana Borchin – ,,Pe mine mă caut”

 (fragment din romanul, în lucru, intitulat EA)

Am primit zeci de telefoane, mailuri, interpelări cu întrebarea „Cine e personajul din finalul Punctului interior, cel ce rosteşte propoziţia « Pe mine mă caut »?” Cei mai mulţi veneau cu presupuneri. „E Tudor, s-a materializat spiritul lui Tudor… I-a făcut Corinei bucuria asta…”. Sau: „E Dan Moraru, cel din tren. Nu poate fi Tudor. Ea s-a trezit la realitate. E cu picioarele pe pământ acum, nu mai visează la stele verzi”… Nu le răspundeam la fel, ci în funcţie de inspiraţia de moment. În general, le dădeam dreptate, mai cu seamă fiindcă voiau să-şi verifice ipotezele şi tăria raţionamentului lor. Eu exprimasem acolo o stare. Personajele erau fictive. Cel puţin aşa credeam la ora aceea. Nu-mi puteam imagina că ele vor ieşi din carte şi îşi vor trăi viaţa înaintea ochilor mei. Prinzându-mă în hora lor. Numai când eram foarte mică şi mă uitam printr-un geam spart, de la vreo 5 metri de televizorul alb-negru, la desenul animat „Băieţelul de pe afiş”, credeam într-adevăr că, atunci când nimeni nu-l vede, acesta se dă jos de pe stâlp şi trage-o fugă după un corn cald sau după o îngheţată, joacă tontoroiul sau bate o minge de-un zid, ori îşi ia medicamente de la farmacie, căci a răcit după ploaie…

– Muchos años después, când te-am văzut în casa scărilor, cu neverosimile pete de soare pe faţă, în lumina aceea mohorâtă, de iarnă târzie, mi-am dat seama că acela puteai fi chiar tu.

– Ai tresărit atunci. Cum, cu zeci de ani în urmă, tresărise EA. În acelaşi loc. Nu e miraculos?

– Îmi venea să ţip. Te recunoşteam într-o istorie de-a mea.

– Un  scriitor francez important spunea că, dacă şi-ar fi citit cu atenţie opera, ar fi ştiut cu precizie ce i se va întâmpla în viaţă.

Nu e vorba neapărat de un soi de premoniţie în scrierile tale. Atunci când scrii, de cele mai multe ori nu creezi o lume, ci oglindeşti, conştient sau nu, lumea ta. Protagonistul e în mediul tău, are visele, reacţiile, trăsăturile tale. Iar, dacă propria existenţă te pune în ulterior în situaţii asemănătoare, ajungi să ai senzaţia că te comporţi tu ca el, nu invers. Într-atât de puternic îşi face loc în viaţa ta. Când am terminat cartea, voiam neapărat să-i dau Corinei o şansă. Era o femeie puternică, de carieră, de caracter, foarte atentă la copiii ei. I-am proiectat o mare iubire, cu un bărbat de calitatea celui care ar afirma, strângând-o în braţe: „Pe mine mă caut”. În fapt, voiam şi aveam să-mi dau mie această şansă.

>>>>>>>>>>>>>>>

Adrian Botez – FRUNZA TOAMNEI

     foşnetul frunzelor toamnei: cărţi citite de Crist

    pădurea foşnetelor toamnei: Biblioteca Lui Dumnezeu

    vestejire de frunze: un nou Foc de Artist

    …mărturisitor asiduu al acestor taine: fratele

    mai mic al Lui Crist: eu…

 

 

resemnată frunză-stea – îţi iei zborul

galaxii de-o vară-ai scris – plinind dorul…

mii păduri ai aprins – torţe spre fire:

munţi cărunţi – închinaţi de-atâta iubire!

 

zăboveşti – lin visând sfânt lumina

e-n amurg – dar nu uiţi viu altarul

ai ars tot: fila ta-i Rădăcina

ce-o foşneşti întru Cartea şi harul…

>>>>>>>>>>>>>>

Elisabeta IOSIF: Magie, metaforă, mister în ”Mătase și cafea rece elvețiană” – Autor Veronica BALAJ

Cartea, depozit de valori și cunoaștere, are în sine diferite ipostaze ale destinului uman. Așa mi s-a dezvăluit volumul  Veronicăi Balaj  ”Mătase și cafea rece elvețiană”, care excelează prin cei trei m, care anulează timpul: magie, metaforă, mister. Văzute din acest unghi, cele opt proze scurte  se sprijină pe câteva puncte de pornire, pentru a se putea duce destinul la îndeplinire, construind revelația chiar și dincolo de mister. El, misterul, învăluie  sau  plutește în aer:  ”atmosfera străzilor primește în mod misterios o anume frenezie de la oameni. Sunt femeia la miez de zi. Sunt femeia care gustă un sâmbure străin, cu miez necunoscut” (pag. 10). Sau așa cum apare sub formă magică pentru Clara, personajul din povestirea ”Nuntă la graniță”: ”Logodnă în toată frenezia. Momentul când primi inelul a fost magic…O chema prelung iubirea. (pag.111). Un  întreg ritual construiește  autoarea pentru a ilustra metaforic, până la personificare , tangoul, acel dans care ”poate fi un fel de a respira…mai presus decât valul unei iubiri…Dansul e un ritual. O artă..frânge  în mișcări voluptoase orice tristețe” (pag. 25), așa încât:  ”irezistibil, triumfător, tandru, expresiv, complicitar e dansul acesta” (pag. 21). Întocmai unui magician, autoarea aruncă bagheta peste așteptările Clarei: ”Câteva zile pluti peste ea o neliniște suavă, îmbătătoare…deși  plana frica ”ghearele fricii să nu piardă ceea ce apăruse în viața sa…Avea încredințarea că viața-i făcuse un dar” (pag.110). Dar ceea ce mi se pare relevant, în aceste proze scurte Veronica Balaj devine o portretistă autentică.  Întocmai unui pictor, face tușe în creion. Astfel ni se dezvăluie un personaj aparte, care face din povestirea, ce dă titlul volumului, după mine cea mai relevantă proză a sa, trecând imaginea prin ficțiune și definind astfel și autoarea, care aici poartă veșmântul unui jongler. Personajul principal este ”femeia fatală, fără leac și fără margini. Doamna poartă o pălărie cu panglici multe, emană o notă de epocă veche, mătasea rochiei sale gri se unduiește sinuos. Lasă în juru-i umbre fugarnice, obosite… Doamna MH e nonagenară…Cuvintele sale sunt ființe care se-apropie perfide” (Mătase și cafea rece, elvețiană, pag. 29).

       O importanță deosebită i se dă luminii dar și diferitelor culori, care învăluie sau luminează oameni, străzi, cerul sau pământul. Lumina spunea Guenon, ”pornită din punctul primordial dă naștere spațiului. ..În numeroase cazuri, hotarele dintre lumina-simbol și lumina-metaforă rămân imprecise”. Veronica Balaj își învăluie personajele în lumină sau întuneric, în funcție de starea sufletească: ”Orice scânteie merită culeasă. Poate deveni cu timpul foc…Din clipa în care se văzu lângă umărul lui, lumea prinse a lua conturul unei mări cu valuri din lumină pag. 109).

Ceea ce este demn de reținut, este faptul, că unele personaje sunt  nevoite să traverseze un pod, simbolul trecerii, adeseori primejdios sau mediator între cer și pământ, în care se audiază ”concertul de pe pod sau se traversează, ca în povestirea ”Sentință pentru pianist”: Să treci un pod cu cineva drag e pătrunzător. Poate fi de neuitat…Adâncimea mă sperie. Orice adâncitură are ceva tenebros, lugubru, tulburător…Apa de sub podul pe care-l vezi în apropiere trebuie să fie calmă…aproape leneșă. Verde. Obosită. ..E un pod între două civilizații. Traversează o apă ca un ochi migdalat, mirat și privind cu gravitate. Oprit parcă într-o așteptare tainică.(pag.78).

      Constituind un sens al vieții  – ca loc de trecere și de încercare – ” podul” nu poate fi ocolit, fiindcă eroii povestirilor nu rezolvă nimic, dacă  nu-l traversează măcar simbolic, indicând uneori ieșirea dintr-o situație. Așadar, chiar și cu o semnificație onirică, orice punte trebuie traversată  de către personajele acestei cărți. Punându-le pe o cale strâmtă autoarea le obligă să aleagă. Este unul dintre secretele acestui volum, plin de semne și de semnificații.

Maria Filipoiu – SONET ÎN PLÂNSUL TOAMNEI

Tot ce ți-am scris din suflet, e de prisos,

Ca să-mi apreciezi cândva, iubite!

Că din priviri cad frunze putrezite 

De ploaia toamnei ce plânge dureros. 

 

Se scurge dorul în plânsu-mi fierbinte, 

Că sufletului nu mai e de folos, 

De când singurătatea din ochi mi-a stors

Jalea tristeții-n vise troienite. 

 

Din sufletul umbrit de neputință, 

Adeseori ți-am scris cu lacrimi de dor, 

Sărut să-mi dai în ultima dorință. 

 

Lacrimi pe file cad ca ploaia din nor, 

Când dorință se scurge în peniță 

Cu nostalgie din al toamnei decor.

Al. Florin ȚENE – O ALTFEL DE ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE ACTUALE, I (A – L), II (M – Z)

Ed. Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2016, 976 p.)

Inițiativa scriitoarei Voichița Pălăcean-Vereș de a strânge într-un florilegiu creațiile literare ale unor membri ai Ligii Scriitorilor, incluzând și câte un scurt curriculum vitae al acestora, dar şi câteva referinţe critice, este o întreprindere generoasă pusă în slujba literaturii române, mijloc de a ne cunoaște între noi, dar mai ales de a fi înțeleși de cititori. Demersului său generos m-am alăturat şi eu cu bucurie, alături de colegul Gavril Moisa, secretarul general al LSR, iar rodul colaborării noastre cu scriitorii şi cu cititorii este acest impresionant volum pe care îl ţineţi în mâini. Liga Scriitorilor, prin membrii săi, în cei 10 ani de activitate în slujba literaturii române, a promovat creațiile literare de bună calitate în revistele pe care le editează, în antologii și manifestările literar-artistice organizate de cele 34 de filiale din țară și străinătate.
În lumea de astăzi, pe Terra, în cele peste 6000 de limbi pe care le vorbesc, oamenii se înțeleg între ei graţie şi înțelepciunii acumulate peste veacuri. Orice limbă are la bază cuvântul, sunetul ce face legătură între gândire, spirit, percepție și înțelegere.
Lucrările publicate în această crestomație a noastră cuprind cuvinte încărcate de înțelepciune. Acestea sunt eticheta gândirii autorilor, punându-ne la dispoziția conștiinței noastre sinceritatea trăirilor eului lor. Cu scopul de a-i înțelege, dar mai ales de a ne înțelege. Truda îngrijitorilor prezentei antologii a avut scopul de a crea o breșă în zidul dogmatismului cultural, instituit ca prelungire a tristului regim de dictatură, căruia îi făceau jocul majoritatea scriitorilor ce lucrau în redacții, fiind, astfel, propagandiștii ideologiei comuniste. Scriind despre acest adevăr, mi-am adus aminte de zicerea lui Maximilien Marie Isidore de Robespierre: „Secretul libertății rezidă în educația oamenilor, pe când secretul tiraniei, în a-i menține pe oameni ignoranțiˮ.
Citind paginile cuprinse între coperțile acestei laborioase lucrări, creațiile devin o voce eternă (aeternus,cum spuneau latinii) în spațiu – acel element considerat azi o categorie filozofică care desemnează forme obiective și universale de existență a materiei în mișcare. Astfel,unitatea cu materia determină caracterul infinit al spațiului și eternitatea timpului, idei frumos desprinse din lucrările publicate.
Libertatea frumosului pe care o descoperim la scriitorii cuprinși în această antologie mă duce cu gândul la zicerea lui Voltaire: „Limbajul inimii nu cunoaște protocolul.ˮ. Autorii acestui florilegiu își iau în serios și întreprinderea de critic și istoric literar, identificând sigiliul stilistic, prin însăși selectarea lucrărilor, a modernității poeților care se mențin în sfera curentului postmodernist actual, împletit cu cel tradițional, astfel poeţii putând fi înscrişi în noul curent proglomodern, teoretizat de subsemnatul, curent ce vine după mâzga postmodernistă. Ideea centrală a postmodernismului este că problema cunoașterii se bazează pe tot ce este exterior individului.
Postmodernismul, chiar dacă este diversificat și polimorfic, începe invariabil din chestiunea cunoașterii, care este deopotrivă larg diseminată în forma sa, dar şi nelimitată în interpretare. Postmodernismul, care și-a dezvoltat rapid un vocabular cu o retorică anti-iluministă, a argumentat că raționalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susțineau raționaliștii și că însăși cunoașterea era legată de loc, timp, poziție socială sau alți factori cu ajutorul cărora un individ își construiește punctele de vedere necesare cunoașterii. În arealul cuprins în paginile rezervate poeziei, cititorul va întâlni atât personalități veritabile, care, prin scrierile lor, au însemnat o epocă, dar și mai tinerii veniți în lumea cuvântului, chiar dacă la o vârstă mai înaintată.
>>>>>>>>>>>>>>>>

Adrian Botez – O CARTE PENTRU COPII, TRĂGÂND CU OCHIUL SPRE “OAMENII MARI”: “INOROGUL ROŞU”, DE FEVRONIA SPIRESCU[1]

Doamna prof. FEVRONIA SPIRESCU dovedeşte, din nou, prin proaspăt editatul volum „Inorogul roşu”, că nu este doar o pictoriţă şi graficiană de excepţie (coperţile, precum şi toate paginile de superbă grafică, precum şi tehnoredactarea, îi aparţin!), ci şi o autoare (extrem de sensibilă şi vizionară!) de BASME – adresate copiilor, dar indicate a fi citite şi de aşa-zişii „oameni mari”. Noi zicem chiar că „musai” ca „oamenii mari” (din politica valahă, dar nu numai!) să „tragă cu ochiul” spre paginile acestui superb basm…! De fapt, „trasul cu ochiul”, între „cartea de faţă” şi „oamenii mari”, s-ar cuveni să fie reciproc…

De ce îndrăznim a face această afirmaţie, care, în contextul socio-politic actual, ar putea să pară nu doar „ciudat”, ci de-a dreptul „primejdios”?

Pentru că basmul FEVRONIEI SPIRESCU pune, în planul central ideatic, noţiunea de „SACRIFICIU”. Şi nu falsifică deloc terminologia: nu e vorba de a asasina vreo găină, ori altă biată orătanie, pentru binele (şi „sărbătoarea”!) burdihanului „propriu şi personal”… – ci este vorba de a-ţi jertfi, TU însuţi, viaţa, existenţa, condiţia sacră! –  pentru interesul sacru al unei lumi întregi, al unei comunităţi vaste, cât un cosmos!

FEVRONIA SPIRESCU imaginează două lumi, „în oglindă”, antagonice:  I- PĂDUREA FERMECATĂ (devenită, prin circumstanţe vitrege, ba chiar violente, „PĂDUREA ALBĂ”), lume condusă DOMNIŢA CURCUBEU („blândă, senină şi plină de voie bună”) –  şi II-MOŞIA ÎNTUNERICULUI, diriguită de DOMNIŢA NEAGRĂ („pe Moşia Întunericului era umbră, frig şi tristeţe”, iar DOMNIŢA NEAGRĂ era, cum altfel:  „tristă, încruntată şi rece la suflet”…ceva ce ar putea fi numit, eventual, cu un termen generic şi sintetizator: „iohannică”…).

În lumea PĂDURII FERMECATE existau „ultimii inorogi din lume”: „Erau doi inorogi albi ca spuma valurilor de mare…erau frumoşi, delicaţi şi iubiţi de toţi” – iar Mama-Inorog a adus pe lume un Prunc-Inorog. Singurul căruia DOMNIŢA NEAGRĂ i-a permis să fie „roşu”, de unde şi numele de ROŞIUŢ (de fapt, i-a „permis”… ANOMALIA! – căci inorogul este alb, în mod vizionar-creştin, precum imaginea marianică!).

„În iconografia creştină, INOROGUL reprezintă fecioara, asupra căreia pogoară Sfântul Duh. În Evul Mediu, devine chiar simbolul încarnării verbului divin, în sânul Fecioarei Maria. Alchimiştii văd în Inorog o imagine a hermafroditului care, însă, în loc să cuprindă ambele sexe, transcende sexualitatea.

„Astfel de fiinţe renunţă la dragoste, din devotament faţă de dragoste, pentru a o salva de ineluctabila stingere” – afirmă Yves Bergen. „SĂ MOARĂ DRAGOSTEA, CA SĂ POATĂ TRĂI DRAGOSTEA” – evocă ideea sublimării miraculoase a vieţii carnale şi forţa supranaturală care emană din ceea ce este bun. Mitul inorogului reprezintă fascinaţia pe care puritatea continuă să o exercite chiar şi asupra celor mai corupte inimi” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt, Dicţionar de simboluri, Artemis, Bucureşti, 1995).

[1] -Fevronia Spirescu, Inorogul roşu, Editura DOCUCENTER, Bacău, 2016.

>>>>>>>>>>>>>>>>

PAUL SPIRESCU: DOUĂ-TREI ZILE DIN ISTORIA MISTICĂ A UNUI NEAM*[1]

Cred că nu va mira pe nimeni afirmaţia că Adrian Botez este un scriitor, pe cât de profund şi de prolific, pe atât de derutant. În orice zonă s-ar afla, a prozei, poeziei, eseisticii, hermeneuticii, Adrian Botez reuşeşte, întotdeauna, performanţa de a fi el însuşi şi de a nu semăna niciodată cu alţii.

Premeditare sau destin?

Nuvela “Ofiţerul”, apărută anul acesta, la EDITURA ATENEUL SCRIITORILOR – BACĂU – şi închinată: “Tatălui meu, Ioan, ofiţer aviator şi erou al celui de-al doilea război mondial”, nu avea cum să facă excepţie, de la această paradigmă.

Cartea se focusează, de fapt, doar pe un segment de trei zile din istoria modernă a neamului românesc, perioada 22 – 24 august 1944, dar autorul are grija şi mijloacele artistice necesare pentru a absorbi, în acest scurt segment temporal, aproape întreaga noastră istorie, dar nu aceea a succesiunii unor evenimente exterioare, ci aceea a unei matrici spiritual-mistice care, în credinţa autorului, o transcende şi o predetermină pe cea dintâi.

De altfel, în toate scrierile sale, Adrian Botez nu precupeţeşte niciun efort în a demonstra această credinţă: istoria exterioară, aceea pe care o citim din manualele şi studiile de specialitate, nu este decât o umbră (în sens platonician) a unei esenţe profunde, de natură mistică. La care nu putem ajunge prin operaţiile obişnuite ale raţiunii discursive, ci prin avatarurile iluminate ale Credinţei vizionare.

Adrian Botez nu-şi pierde timpul cu “mărunţişurile” evenimenţiale ale istoriei, decât dacă acestea pot fi privite şi înţelese ca ilustrări exterioare ale unui sens ascuns şi incomprehensibil.

Cred că în această cheie pot fi descifrate şi sensurile  nuvelei de faţă. Toată lumea ştie cam care au fost evenimentele (exterioare), care au marcat perioada deja menţionată, evenimente ce au dus la întoarcerea armelor împotriva foştilor aliaţi (armata germană) şi, în cele din urmă, la comunizarea forţată a României. Opiniile cu privire la caracterul benefic sau nu al trecerii României, de cealaltă parte a baricadei – sunt pro şi contra.

Adrian Botez analizează şi tranşează problema dintr-o altă perspectivă: aceea a adevăratelor calităţi pe care trebuie să le aibă un militar adevărat, perspectivă care se evidenţiază încă din primul capitol al nuvelei care descrie o adevărată dispută pe această temă, care se poartă în popota aviatorilor de la aeroportul militar al Flotilei X, între colonelul Tudor Dealmare şi colonelul Georgescu şi la care mai participă, în tăcere,  fără a intervene, deocamdată, în niciun fel, şi căpitanul Lixandru Calomfirescu.

Relatarea disputei ne formează deja imaginea a două tipuri de om, diametral opuse: colonelul Georgescu – este tipul executantului perfect, al militarului care “nu are vise…” – nu are conştiinţă! Militarul are doar ordine, de la superiorii săi – ordine pe care trebuie să le execute, orbeşte. Trebuie! Altfel, nu e militar, “e un laş şi un trădător de civil”.

De cealaltă parte a disputei, colonelul Tudor Dealmare dezvoltă o imagine umanist – pacifistă a militarului, înţeles mai întâi ca OM şi CAVALER. “Militarul de carieră, stimabile şi dragule colonel Georgescu, este, sau cel puţin, a devenit, în aceşti ultimi ani, în războiul ăsta…în loc de om şi cavaler, a devenit…superlativul absolut al imbecilităţii – şi chiar al trădării, de mult prea multe ori!”.

>>>>>>>>>>>>>>>>>

Răducan Gheorghe – Toamna

Toamna cu ochii de struguri,

se prăvale de pe dealuri,

curge pe covor de brumă

printre-a vremurilor valuri.

 

Dau târcoale lupii toamnei.

Urlă-angelic pe câmpie,

iar roua cu buze dulci,

mă sărută pe călcâie.

 

Mai tremură frunza-n ramuri,

vinul …, coboară din vie,

fug cocorii-n veuri multe…

lupi de toamnă… brumărie…

 

Bolta cu comori tomnatici,

țâște-n spinare la struguri,

fug recoltele-n hambare,

berzele se-adună-n pâlcuri.

 

Pe covorul plin de brumă,

curge-ncet frageda toamnă,

trag o linie de humă-n,

astă viață, scumpă doamnă!

Geo Călugăru – Triplă lansare de carte

 În cadrul cunoscutului  Cenaclu Literar ,,Cetatea lui Bucur”, la Centrul cultural ,,Calderon”  s-a consumat un moment cultural de excepție, moderat de scriitoarea Elisabeta Iosif, coordonatoarea cenaclului menționat.

Este vorba despre lansarea cărților de poezie: ,,Răstigniți de anotimpuri”, ,,Vremuri”, ,,La poarta reveriei”, ale poetului Cornel Balaban, apărute la Ed. Artemis.

Opiniile exprimate de scriitorii Ioan Rațiu, Doina Bârcă, Dorel Vidrașcu, Victor Atanasiu, Elisabeta Iosif, Gheorghe Țiclete, Geo Călugăru, Nicolae Doftoreanu,  pertinente și în strânsă conexiune cu ideile și sentimentele cuprinse în acestea, m-au dus cu gândul la textul de pe coperta a IV-a  a volumului ,,La poarta reveriei”, semnat de maestrul Radu Cârneci, o inspirată sinteză a celor exprimate de cei menționați.

Îl reproduc: ,,ca și în precedentele-i cărți, zicerea colegului Cornel Balaban este simplă și înțeleaptă, deseori reușindu-i adevărate maxime care se rețin ca atare. Și, aceasta întrucât viața autorului s-a împlinit cu multe suferințe pe care le-a trăit cu stoicism…… folosind forme poetice clasice – sonetul și rondelul – într-o exprimare de o tristețe elegant-muzicală, Cornel Balaban reușește să se așeze între cei aleși, reconfirmând – întru a câta oară?- că ,,poeta nascitur”. Temeinicia acestei poezii se clădește dintr-o puternică și permanentă stare de iubire de viață, față de om, de minunile care ne înconjoară, fiind altfel un ziditor de frumuseți pe care ni le oferă cu generozitate…”.

Elena TRIFAN – SERATELE “EMINESCU, JURNALISTUL”, INSTITUTUL CULTURAL ROMÂN, BUCUREŞTI

Luni, 10 octombrie 2016, la Institutul Cultural Român, Bucureşti, a avut loc o nouă ediţie a “Seratelor Eminescu, jurnalistul”, organizată de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România în colaborare cu ICR.

            Moderatorul festivităţii a fost prof. Corina Vlad Diaconescu.     

            Participanţii au fost primiţi pe acorduri ale muzicii clasice interpretate la pian de prof. Corina Vlad Diaconescu.

Miron Manega, scriitor şi publicist, a prezentat aspecte ale publicisticii eminesciene şi şi-a exprimat dorinţa de a se da un caracter de permanenţă Seratelor “Eminescu”.

Actriţa Doina Ghiţescu a citit un fragment din cartea Liviei Ciupercă “Monumentul lui Mihai Eminescu de la Iaşi şi sculptorul Ion Schmidt – Faur” şi a recitat poezia “Copacul” de Ion Barbu.

Livia Ciupercă, poet, scriitor, publicist, cercetător literar ieşean, şi-a prezentat propria carte menţionată mai sus, rod al unor cercetări minuţioase făcute în arhive, cu pasiune, talent şi dăruire faţă de personalităţle literare româneşti şi, în mod, deosebit, faţă de Mihai Eminescu.

Livia Ciupercă îşi obişnuise deja cititorii cu studii inedite despre autori români mai mult sau mai puţin cunoscuţi, dar de data aceasta le oferă o adevărată surpriză, prin prezentarea unei statui dedicate poetului naţional.

După cum mărturiseşte autoarea, însăşi “Ideea înălţării unui monument care să-l reprezinte pe Mihai Eminescu în inima Iaşului era o datorie sfântă” sau după cum afirma G. Spina , “ridicarea unei statui are sensul ei moral superior.”  

În filele cărţii poate fi găsit un adevărat traseu al ridicării acestei statui de la iniţiativă, demersuri, colecte, concursuri, descrieri ale statuii, păreri din presa vremii şi din rândul personalităţilor cu privire la ridicarea acestui monument, asemănări cu ridicarea altor statui în ţară în acelaşi timp.

Iniţiativa înălţării unui monument dedicat lui Mihai Eminescu la Iaşi i-a aparţinut preotului Emilian Vasilovschi, paroh la Biserica “Toma Cozma” din Iaşi, preşedinte al Ateneului ridicat pe lângă această biserică.

În eforturile sale a fost ajutat, în mod deosebit, de colonelul Constantin Manolache.

A fost creat un comitet şi realizate colecte pentru strângerea de fonduri, au fost organizate concursuri de machete pentru a se stabili sculptorul.

Câştigătorul acestor concursuri a fost sculptorul Ion Schmidt – Faur, originar din Cehoslovacia, cu studii la Viena, profesor la Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti.

În carte monumentul statuar dedicat lui Eminescu beneficiază de mai multe descrieri din care o vom reproduce pe cea a colonelului Manolache: “Ea îl reprezintă pe Eminescu ca pe o fiinţă ce se desprinde din lut, căutând cu ochii în zări de dincolo de lume. Poetul e învăluit într-o mantie stând deasupra unei piramide, pe baza căreia, în basorelief, Cătălina, îndrăgostita luceafărului, la umbra copacilor stă înlănţuită de terestrul ei Cătălin, după ce râvnise la cerescul Hyperion, pe care nu-l înţelege. La dreapta şi la stânga piramidei sunt două figuri: una reprezintă poezia, şi alta – filosofia. Înălţimea totală a monumentului e de 8 metri […].”, p. 24-25

>>>>>>>>>>>>>>>

ELISABETA IOSIF – CALEA REGALĂ SAU DRUMUL DIRECT, FĂRĂ ABATERE AL ELENEI BUICĂ

 Însemnări la cartea  ”PE CĂRĂRILE VIEȚII”

Lăsând la o parte lucrurile neînsemnate, scriitoarea Elena Buică a pășit de peste un deceniu pe o cale pe care o ”împărățește cu adevărat”, evitând ocolișurile care îi pot distrage atenția de la cărările directe ale vieții. Dorul este o temă  esențială, care îi stimulează fantezia în majoritatea cărților sale iar în volumul ”Pe cărările vieții”  își creează oriunde s-ar afla un spațiu patriarhal, precum Blaga, o insulă a experiențelor sale, participând ”la misterul esențial al vieții iar emoția poetică se convertește în dor și în sărbătoare”,  așa cum afirma Doina Ruști în ”Dicționarul de teme și simboluri”, privind dorul ca un cânt religios în spiritul veacului său, cel  al pribeagului  din psalmul lui Arghezi  ca  ”un imn de comunicare cu Dumnezeu …situarea între credință și tăgadă, exprimând îndoiala ființei torturată de întrebări, conștientă de destinul ei”. Pentru autoare fiecare lucru are un semn, în acel spațiu înrămat  într-o poveste, ca  în ”Sufletul din iile românești”,  gustând din ”frumusețea și emoția clipei atât de repede trecătoare”,  acele comori de artă și de seculară tradiție, aflate la serbarea iei românești, desfășurată  în Canada, frumuseți tulburătoare pe care:  ”îți venea să le săruți cu inima și cu sufletul în dorul de acasă… e mândria, că faci parte dintr-un popor atât de înzestrat de Domnul.”(pag. 12).  Peste toate și peste tot plutește parfumul copilăriei, când se ascultă de Crăciun:  ”cu urechea sufletului toaca din slava cerului înălțându-se spre crugul veșniciei și glasurile îngerești amintindu-ne de ziua Nașterii Mântuitorului” ( pag. 28).

Elena Buică are un dar al vorbelor, știind să scrie și să povestească asemenea lui Creangă,  acel dar cu care este înzestrat dascălul dublat de rigorile asupra textului aflate în atenția  profesorului  de română. Din povestirea în care descrie un oraș bijuterie  ”Niagara Lac”, pornind de la spectacolul cascadei, un ”magnific giuvaer al naturii” ne înfățișează, ca într-un film cafenelele, magazinele și restaurantele cochete…oamenii care și-au construit case, frumos întreținute…dar și faimoase case de vinuri cu degustare, unele datând din secolul al XIX-lea” (pag. 30), recunoscând cu umoru-i caracteristic, fără a bănui că era o glumă pusă pe magneții expuși pentru vânzare sau era o realitate:  ”Am băut atâta vin, încât vrând să traversez ringul de dans, ca să mai pun vin, am primit premiul la concursul de dans” (pagina 31).

>>>>>>>>>>>>

Cristina ŞTEFAN – Ploi de istorii în septembrie

Plouă,

dar și ploile-s calme-n Apuseni,

vin drept și molcom peste brazi

învăluind pământ și cer

într-o cădere de mătase.

 

și nu auzi norul venind

doar la plecare vuiet lin

salut de tunet milenar

răscoală vârfuri adâncate

în vremuri bătrâne

uitate

 

…un geamăt prelung poartă apa

cetini spălate se pleacă

mai mult tot mai mult

reverențe veșniciei

în timp ce plânge a liniște

Un Crist răsăritean.

 

Nu șovăim!

Nu-s dileme!

De parcă-am fi străbuni

Întâmpinăm ploaia din Munții Apuseni

cu tandrețea acestui botez…

 

Geoagiu, 5 sept 2016

Victorița Duțu – Meditaţie

Culorile verii în pictură

Verde crud, grădini și flori, toate sunt într-o stare de puritate a naturii, care ne umple sufletul de liniște. Florile purității crescute pe câmpul sub formă de insulă, într-un lac… totul e un verde purificator care ne duce cu gândul la grădinile  primordiale. Totul e plin de frumusețe și ordine, prin puterea purificatoare a lacului.

Pajiștea e plină de flori și de puterea copacului de a sta drept în stare de frumusețe. Florile de câmp presară culorile sufletului peste tot. O frumusețe pură ce umple sufletul de căldură și multă lumină.

E ca o privire îndrăzneață către ceva mai departe de tine, e ca o plimbare printre copaci,  prin lumina care inundă verdele crud al ierbii,  sub paza străbună a copacilor.  Ei sunt paznicii luminii!

Copacul a înflorit în culorile vieții  și tot verdele transfigurat de lumină cuprinde pădurea și iarba în energie pură. Parcă aș călca desculță pe florile verzi din smarald.

Lumina care a curs pe pământ a semănat totul cu flori minunate  și copaci și lacul și iarba… iată că toate au înflorit cu flori mici de lumină.

E atât de liniște, ca zborul de pasăre pe deasupra apei, ca cerul care îmbrățișează lacul și salcia înflorită cu lumina sa.

Virginia Stanciu-Butescu – Filosofie

Când ontologic e să uiţi

eu aleg totuşi amintirea

şi mă leg astfel de pământ,

aici am viaţă şi Cuvânt.

 

Mă depărtez deci de arhei ?

Doar zborul îmi dă libertatea,

şi doar iubirea e liant

cu Spiritul din cer vibrant.

 

Cel ce se caută pe Sine

poate găsi divin răspuns.

Noi SUNTEM după devenire

micuţe perle-n omenire.

 

CHEIA BĂTRÂNEI de Titina Nica ŢENE

CHEIA BĂTRÂNEI de Titina Nica ŢENE.ppt

ZI DE TOAMNĂ