Elena Buică – ÎNTÂMPLĂRI CU HAZ

„Spălată e că nouă” e o zicală destul de răspândită. Se poate spăla orice, chiar şi obrazul. Apa îşi împlineşte menirea ei. Şi pentru că la bazinul de înot este multă apă, pe acolo ne-a ajuns din urmă şi pe noi această vorbă din popor.

 

Pentru că toţi ai casei ne aflăm într-o perioada de elan pentru a da jos câteva kilograme ce ne prisosesc cu destulă abundenţă, am tăbărât cu toţii pe bazinul de înot, pe aparatele de făcut gimnastică, plimbări, restricţii și regim alimentar și tot ce putem realiza din recomandările doctorilor nutriţionişti şi din puzderia celor „garantate” de pe internet. Mai împreună, mai după cum ne permite programul, nu pierdem din vedere înotul, dacă se poate de două ori pe săptămână.

 

Într-una din zile, ajungând la bazin, am văzut  că uşa de la intrarea pe holul care ducea la vestiare era larg deschisă. Mulțumită că mă pot strecura fără să mai scot cardul din fundul sacoşei, ca omul pornit pe o treaba serioasă, cu capul înainte, abia am apucat să zăresc verdele uşii de la intrarea în vestiar semnalizând libera trecere. Bucuroasă că pot să intru repede, mă avânt să intru într-o sală de vestiar. Am văzut că mai erau persoane pe acolo, dar eu îmi vedeam de treabă, călcând avântat spre direcţia ştiută. Am auzit ceva murmur în jurul meu, dar nu m-a abătut nimic din atingerea scopului. La un moment dat, cineva a pus mâna pe umărul meu şi când ridic ochii, în jur erau numai bărbaţi. Politicos, mi-au spus că aici e doar vestiar de bărbaţi şi că următoarea uşă era cea pentru femei. Am roşit, m-am bâlbâit şi am ieşit năucită. Am tras aer în piept, am zâmbit în sinea mea şi am zis:  apa o să spele bine obrazul meu puţin cam şifonat.

 

Am povestit acasă întâmplarea. Razând, fiica mea m-a întrebat: “Tu ce i-ai spus omului care ţi-a punctat greşeala?” N-am apucat să deschid gura, că rapid, Tibi, ginerele meu, ca un mucalit ce se afla, a dat răspunsul în locul meu: “Parcă ce, eu nu știam ca e vestiar de bărbaţi?” Și apoi m-a întrebat pe tonul cel mai serios: “Niciun bărbat de acolo n-a venit cu propunerea să faceţi schimb de chei?”

 

Întâmplarea asta, hazlie în felul ei, mi-a amintit de un alt amuzament stârnit de o epigramă primită de la poetul George Filip din Montreal. Fiind într-o conversaţie cu el pe internet, m-am scuzat că  întrerup findcă trebuie sa plec la înot şi o voi reveni după câteva ore. Dar m-am întors din drum, uitasem costumul de baie acasă. Reînnodând discuția, i-am spus glumind că, la bazin nu m-au acceptat în „nudul-gol”. Amuzat, el îmi răspunde: „Pentru nudu-ţi gol/ Nu dau niciun pol, /Însă dau o mie/ Pentru-autopsie”. După frumoasa tradiție din literatură, i-am răspuns și eu cu o epigramă și așa s-a născut un dialog plin de haz.

Dar întâmplările din timpul vizitelor noastre la bazin sunt numeroase şi diferite. Andaluza, fiică-mea şi Mara-Elena, nepoata, au trecut şi ele zilele acestea printr-o întâmplare, chiar ceva mai năstruşnică. Punându-şi ele lacăt pe dulapul unde și-au lăsat hainele în vestiar, au plecat să-și facă programul. Când s-au întors la haine, au găsit o femeie plângând şi altele consolând-o. „Nu îmi găsesc hainele, le caut de o ora, nu pot să înțeleg cum au putut să dispară?”. A anunțat administrația care s-a prezentat imediat şi a ajutat-o, dar în zadar. A dat telefon acasă să-i aducă haine și încălțăminte, zarvă mare, plânsete, căutări și iar căutari, dar hainele nu erau şi nici nu se întrezărea vreo şansă să mai fie găsite. Induioșate, Andaluza şi  Mara o mai consolau şi ele cum se pricepeau mai bine. De la o vreme, Mara a deschis dulapul şi… minune, acolo erau hainele femeii, iar hainele lor erau în dulapul alăturat, neîncuiat. Dulapurile nu sunt numerotate și e lesne lucru să uiţi în care ți-ai lăsat hainele. Așa s-a întâmplat că Mara a pus lacăt pe dulapul alăturat, cel în care se aflau hainele femeii care acum plângea şi tremura de frig. Cum să mai scoată ele obrazul la lumină?!!? Mara s-a prefăcut că deschide și ea dulapurile de haine luându-le la rând și de-odată a strigat ca în fața unei surprize: “Uitaţi-vă aici, sunt nişte haine”. „Sunt hainele mele, a strigat femeia, dar mă jur pe Dumnezeu că am luat la rând toate dulapurile goale, chiar  şi  toate persoanele care m-au ajutat. Este un mister sau se întâmplă ceva cu creierul meu, trebuie să mă duc la doctor”. Pe rând, celelalte femei au plecat, numai Andaluza cu Mara au rămas lângă ea. Ele nu s-au îndurat să o lase în acel hal de derută, au stat să o ajute să îşi revină, ţinând capul plecat, rușinându-se de greşeala făcută şi de neputinţa de a mărturisi adevărul. Biata femeie, îi strângea mâna Andaluzei mulţumindu-i pentru generozitatea cu care îi vorbea ca să o liniştească. „Ce persoane minunate sunteţi voi”, repeta femeia care încă nu putea să îşi vină în fire.

 

Andaluza cu Mara au rămas ca să își spele obrazul în taină, dar acasă am râs copios. Se mai întâmplă, viaţa are atâtea meandre…și amuzamentul ajută și el la ceva, dacă nu te afli pe baricada în care s-a găsit  biata femeie  făra haine.