Cronică la volumul ”În curgerea timpului” – autor Germain Droogenbroodt
Această carte-metaforă aflată sub emblema ”Meditații în Himalaya” își poartă poemele-cugetări la ”Finit” – ”Graniță/ între a vedea/ și a nu vedea/ între a fi și a nu mai fi”, (dilemă shakespeareană), ”dincolo de cer și pământ”(pag. 97), fiind un volum de maxime poetice în raport cu ireversibilul timp: ”În derivă/ prin vâltorile mândriei/ omul/ în curând/ doar amintirea mai poate consola/ declinul viitorului/ timp nerambursabil/ dincolo de vizibil” (pag. 21). În concepția autorului, omul se percepe pe sine un simbol, o sinteză a lumii, un microcosmos. Alchimiștii, de exemplu ”au semnalat analogiile și corespondențele care pot fi stabilite între elementele ce alcătuiesc omul și cele care compun universul” (Dicționarul de simboluri). Ca replică, poetul pune în ecuație oglinda – poartă magică între realitate și iluzie – cea care revelează lumea eliberată de timp, ca o ”lentilă prin care Dumnezeu privește lumea” și care ”Nu se ciobește”: oglinda speranței/ câtă vreme pulsează/ vena își află calea/ prin labirint/ sângele nu-și inversează/ sensul curgerii. (pag. 89). Ca și în ”oglinda” budismului tibetan, uneori, poetul ”propovăduiește taina supremă, anume că lumea formelor pe care o reflectă este numai un aspect al vidului, shunyata” (D.S.). Dar să nu uităm, că această temă a oglinzii este abordată des în literatură, Mircea Eliade considerând-o metaforă a spectacolului și a artei, uneori ”pătrunderea în lumea reflectată a oglinzii reprezentând o posibilă salvare din labirint”.
Aflat sub imperiul curgerii timpului, poetul Germain Droogenbroodt își hrănește poemele din ”sensuri mai profunde”, din ”cuvinte de pe vremuri” din care„ frânge pâinea liniștii/ adună firmiturile/ vreascurile de foc/ zorilor de zi.” (pag.17). În această luptă pentru veșnicia, prin perenitatea cuvântului scris se definește timpul uman – finit, în perspectiva timpului divin – infinit, nemărginit. Fiecare vers devine lumină a timpului iar în ” Poezie”: scrisul e cântărire de cuvinte/ dibuite/ cu lampa graiului/ este facerea auzită/ a liniștii/ ulei/ în curgerea timpului (pag. 35). Meditațiile sale devin adevărate maxime ce definesc poezia în raport cu timpul curgător: ”neconsolat e vulturul/ despărțit de pradă: / poezia. (pag. 67). Și cum timpul indisolubil este legat de spațiu, autorul atinge prin cuvânt stadiul iluminării, atunci, când ”Fântâna” se află într-un anume loc: ”În amonte/ departe, unde izvorăște râul/ trăiește cuvântul/ răbdător așteaptă/ retragerea nopții/ răsăritul/ fluxul crescător al luminii. (pag. 60), fiindcă ”așa de sălbatice/ se rostogolesc uneori versurile/ și se destramă/ chiar înainte de a trece proba de foc/ a timpului (pag.61 – ”Inspirație”), ”deși poezia tânjește/ după foaie/ în alb imaculat” (pag.78). Într-o ”Zi ploioasă” timpul se concentrează în clipă, cu ”ore apatice, oarbe/ văduvite de cuvinte clarificante/ efemer/ curcubeul/ – doar pentru o clipă -/ reunește clar și obscur” (pag. 79), durata reprezentând un dar divin, ca și pentru marele nostru poet Mihai Eminescu: Nu e păcat/ ca să se lepede/ clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”.
O întreagă estetică și o adevărată filozofie traversează volumul, creând universului poetic echilibrul dintre a cunoaște, a simți și a putea în trecerea de la noapte la zi, de la spațiul râului, al cosmosului sau al gândului: „Nenumit” cel fără nume/ în cripta ființei/ intersecție/ în cosmos/ explozie de lumină/ în ochiul orb/ neconceput/ rătăcești prin labirintul/ gândurilor mele” (pag.22). Întrebându-se ”Ce altceva caută cuvântul?”: Ca apa râului/ ce mâinii îi scapă/ dar în ulcior/ își știe limita/ forma i-o păstrează/ și răcorește/ precum uneori/ poemul (pag. 45), alături de „cărarea șerpuită/ ce duce la râu”, ziua și noaptea, cu semnificațiile lor în poezia cărții, autorul subliniază câteva simboluri ale timpului. Noaptea – acel cuvânt ce cuprinde litera – o – simbol alchimic, în concepția celtică este începutul zilei, după cum iarna este începutul anului. Ca și Novalis în Imnuri către noapte, Germain Droogenbroodt vede sfârșitul nopții ca pe un triumf asupra timpului, în poezia ”Trezire”, (pag. 47), de fapt, acel moment al timpului poemului: ” clopotele templului/ cu liniștea lor albă anunță/ sfârșitul nopții/ pe albastrul cerului/ traiectoria remanentă a păsărilor/ imprimă întâile versuri/ ale unui poem”.
Rar poți citi o carte atât de valoroasă, cu implicații filozofice meditative aflate pe muchia timpului, o grea povară a modelării cuvântului, care apropie poetul de poezia simbolistă, descifrarea tainei poetice, mesajele codificate cerându-se descifrate într-o anumită cheie.
Consider cartea o adevărată declarație de iubire a poetului față de timpul regăsit, curgător, la care a contribuit printr-o traducere remarcabilă, din spaniolă în română, scriitoarea Gabriela Căluțiu Sonnenberg, fiindcă traducătorul poate să folosească un limbaj poetic numai atunci, când cunoaște greaua povară a modelării cuvântului scris.
Volumul ”În curgerea timpului” *) reprezintă o comoară de gândire, care aparține nu numai unui popor, constituind și o chintesență de înțelesuri metaforice pentru viitorime, scrise la începutul acestui nou mileniu.
*)Germain Droogenbroodt ”În curgerea timpului”, Ed. Europa, 2015
CETATEA LUI BUCUR * literatură , arte , cărţi 