Împlinirea unui vis de a-ţi vedea scrierile adunate între copertele unei cărţi, e unul din cele mai tulburătoare vise. O asemenea speranţă i-a încălzit inima de-a lungul anilor profesoarei de fizică Virginia Vini Popescu. Munca la catedră şi cea în domeniul cercetării făcute cu pasiune, i-au adus, ce-i drept, înalte distincţii şi preţuirea celor care o cunosc, numind-o cu mândrie, „savanta noastră”. Cu toate astea, a simţit că nu şi-a împlinit menirea pănă nu-şi va vedea gândurile şi trăirile în emoţii adunate într-o carte.
Chemării tainice de a scrie, Virginia Vini Popescu i-a răspuns cu poezii şi proză care făceau parte din însăşi fiinţa sa împreună cu pasiunea pentru fizică. Deşi disponibilităţile sale lirice au fost remarcate şi apreciate din tinereţe, nu s-a grăbit în demersul său literar.
Unele creaţii literare au fost publicate de-a lungul anilor strecurându-se printre cele de cercetare ştiinţifică, fie la radio sau televiziune, fie în antologii, în volume colective, dar mai ales, în ultimul timp, în mediul virtual al revistelor răspândite prin toată lumea. Debutul în volum, abia acum prinde viaţă, alcătuit din acumulările în timp. Aşa cum ne spune poeta, „un ochi de Soare” i-a luminat întreaga sa fiinţă, a făcut ca „Ideea dintr-un Paradis” să se întruchipeze în poezie: „Rodeşte clipa, gândul nou,/ Cuvântul sacru iar vorbeşte,/ Produce-n jurul lui ecou,/ Inima scrie şi citeşte.// Din rafturi de dicţionar,/ Un ritm poetic reînvie/ Şi se transformă într-un dar, Prin versul dintr-o poezie”.
Dedicată profesoratului, a avut timp să privească lumea şi faptele cu ochii şi mintea omului de ştiinţă, a remarcabilului fizician, dar în acelaşi timp, a ţinut inima cu emoţiile şi vibraţiile ei în lumea de frumuseţi ale universului înconjurător. A respirat cu nesaţ fiorul binefăcător al realităţii în care a simţit aerul emoţiei calde, al dragostei pentru tot ce e curat şi înălţător, iubirea pentru tot ce alcătuieşte pământul şi cerul: „Tot privind în sus şi-n jos/ Am zărit pământ şi cer,/ Universul meu frumos/ Plin de viaţă şi mister.// Am sorbit din vin spumos/ Clipe de pământ şi stele,/ Am trăit un vis frumos,/ Adulându-le-n tăcere.” (Clipe de pământ şi stele)
Suflet transpus în cuvinte, creaţia sa are o largă paletă tematică. Cel mai bine o definesc poeziile inspirate din îndrăgitul domeniu al fizicii. Viziunea largă a acestor poezii merge de la marele Univers, la infimul Atom, vorbindu-ne despre mersul lumii. O astfel de poezie, „Între porţi de Univers” dă titlul întregului volum: „Între porţi de Univers/ Timpul este diferit,/ Mersul are doar un sens,/ Poate fi oricând sorbit.// Un triunghi apare-n faţă,/ Al Bermudelor, fireşte,/ Viaţa intră-n altă viaţă,/ Urma-ncet i se topeşte.// Alte guri înghit în grabă/ Orice formă de trecut,/ Universul are treaba,/ Pleacă în necunoscut!”
Deşi acestea sunt poezii cu tematică ştiinţifică, sunt tot atât de lirice ca oricare alte subiecte, sunt uşor de înţeles, melodioase şi curgătoare. „Din greu, sub munte la Geneva,/ Materia se descifrează,/ Se naşte iar Adam şi Eva,/ Big-Bangul se încurajează.// Hadronii se ciocnesc forţat,/ Se rup în părţi şi părţi de parte,/ Apar şi unde neîncetat/ Şi-s depistate de departe.// Munca greoaie şi cam tristă/ S-a luminat la vestea mare,/ Particula lui Dumnezeu există,/ Nimic nu este la întâmplare.// EL a făcut-o şi pe Higgs,/ Particula de mic calibru,/ Spre-a nu da Universul chix/ Şi pentru-a sta în echilibru”. (Particula lui Dumnezeu)
Supusă unui îndelung exerciţiu meditativ şi introspectiv, poezia Virginiei Vini Popescu nu se opreşte numai la învelişul lucrurilor, pătrunde în esenţă, iar în multe poezii, glasul ei nu este numai al ei. În ea sunt vocile celor mulţi care gândesc ca ea. Neliniştea ei este şi cea a omenirii: „În miezul nopţii, aparate/ Contorizează un nucleu,/ În mijloc de Pământ se zbate,/ Plasma în care-i Dumnezeu.// Un alt infarct suportă Terra/ Şi timpul dă să răscolească,/ O clipă poate-nghiţi era/ Şi toată lumea pământească!// Secunda s-a scindat în două,/ Miimile-i sunt veşnicie,/ Între ce-a fost şi-o lume nouă/ Putea să fie-o tragedie.// Am fost uniţi în a trăi/ Această clipă de trezire,/ Gândită spre a nu muri,/ Omul făcut pentru iubire”. (O clipă poate înghiţi era)
Debordanta sinceritate de poet, rodul spontaneităţii şi a naturaleţii, ne amintesc de poetul Adrian Păunescu. Ca şi în poeziile acestui îndrăgit poet, pentru Virginia Popescu, patria şi eroismul sunt concepte de adâncă spiritualitate, au prospeţime, parcă acum le auzi pentru prima dată.
Eroii ţării noastre sunt nemuritori, iar jertfa martirilor e sacră. Ei vieţuiesc în versurile sale în deplină lumină, aşa cum părinţii şi dascălii i-au aşezat în inima ei. „Eu cred în nemurirea lor!/ Le simt în mine trăinicia!/ Sufletul lor îmi e izvor/ Şi-mi dăruieşte veşnicia!// Încerc de dragul lor, de dor,/ Către urmaşi o plecăciune:/ Să facă nemurirea lor/ Icoană pentru rugăciune!// Acestui neam învingător/ Să-i fie veşnică trăirea!/ Să mor în locul tuturor,/ Spre a-şi păstra el nemurirea!” (Nemuritorii)
În paginile acestui volum este reînviată o bună parte a istoriei noastre. Simţi mândria neamului când îţi vorbeşte de Decebal, Vlad Ţepeş, Regele Carol I, Regina Elisabeta, Regina Maria, amintindu-ne că „Simbolul luptei pentru toţi,/ Pentru cei vii, pentru străbuni,/ Glasul lui Iancu dintre moţi/ Răsună-n suflet de români”. (Avram Iancu)
Pe chipul său frumos şi armonios, aşa cum se desprinde din toate fotografiile, se citesc rădăcinile acestor sentimente adânc înfipte în fiinţa sa. Se vede că există şi un suflet mare odrăslit în cununi de tradiţii străvechi, în dragoste de neam şi ţară. Chivotul său sufletesc este un lăcaş în care păstrează curăţenia, căldura şi tămâia cu care sfinţeşte aerul pe care îl respiră. Preţuind eroii şi oamenii mari ai ţării, dar şi pe omul de rând, face să răsune glasul inimii. Prin venele ei curge sânge curat de Româncă. În poezia sa simţi un suflu al renaştereii Românismului, în ultimul sfert de veac parcă pitit prin nu ştiu care unghere umbrite. „Român frumos, născut din mare,/ Din Dunăre şi din Carpaţi,/ Ridică-ţi fruntea către Soare,/ Adună-ţi mândru, ai tăi fraţi!// Să ne unim din nou, la Alba,/ De ziua României Sfinte!/ Să-i strângem de prin lume, salba,/ Să-i punem jerbe pe morminte!// Să ne cinstim înaintaşii,/ Să ridicăm spre Cer, drapel!/” (Să ne unim din nou la Alba! )
Poeta caută adevăruri şi fapte mari ale vieţii pentru a-şi potoli setea spirituală şi pentru a le împărtăşi ca o descătuşare, atingând afundul sufletului. Evocând mari personalităţi ale neamului nostru: Emil Racoviţă, Constantin Brâncuşi, Mihai Eminescu, Ion Creangă… poeta nu-i uită nici pe contemporanii săi cu grelele probleme de dus în cârcă şi nici pe românii împrăştiaţi în lumea largă purtând dorul ţării şi al celor dragi.
Întorcându-se adesea cu faţa spre origini, creaţia sa de suflet e o împărtăşire a dragostei pentru stămoşi şi pentru părinţi. Sunt poezii cu care întoarce din lumea celor morţi pe cei dragi şi preţuiţi. Bunicul, asemenea unui brad, este un model al demnităţii pe urmele căruia poeta păşeşte: „Tu eşti model de demnitate,/ Eşti brad frumos şi drept şi sfânt,/Te-ai războit pentru dreptate,/ Pentru un rost pe-acest pământ.// Unii ţi-au scris o umilinţă./ N-ai acceptat-o, ai fost brad!/ Rămas-ai în a ta credinţă,/ Că brazi-s drepţi şi ei nu cad!// Modelul tău m-a îndreptat/ Cu faţă-n sus, spre cer divin,/ Nu m-oi pleca, nu m-am plecat,/ Furtunilor ce-au fost sau vin.// Această fie-ţi mulţumirea,/ Iubit bunic, tu, bradul meu:/ Ţi-am descifrat mereu menirea/ Şi rămân brad în locul tău”. Dar şi mâinile mamei şi ale bunicii, au mirosul demnităţii: „Mâna miroase-a demnitate,/ Prin unghii rupte de pământ,/ Şi i se-ntinde din dreptate/ Şi mâna mea spre legământ!” (Mirosul demnităţii) Ochii poetei se îndreaptă şi spre viitor. Nepoatei sale, Antonia, i-a dedicat o frumoasă şi frământată poezie pe care o consideră debutul său publicistic (2009). Poezia aceasta, scrisă la persoana întâi „Când îngerii vegheau” vorbeşte despre misiunea noului născut pentru perpetuarea binelui. Atunci când va veni vremea, părinţii, ca şi strămoşii: „Spre infinit călătorind,/ Înstrăinaţi şi fără dor,/ Vor şti, doar, c-au murit iubind/ Şi că prin mine nu mai mor”.
Îmbrăcate în straiele unor inedite şi frumoase metafore, desluşim adesea şi confesiunile poetei discrete şi pline de candoare: „La fereastra unui suflet,/ Se aude, în surdină,/ Serenada unui zâmbet,/ Sub un cer cu lună plină.// Din cotloanele tăcerii,/ Se ivesc ca dintr-un nor,/ Gândurile primăverii/ Însoţite de un fior!// Pe o geană se trezeşte/ Bucuria în ochi iubit,/ Duhul minţii rătăceşte/ Printr-un colţ de infinit.” (La fereastra unui suflet)
Poezia sa tonică, aduce linişte, calm, frumuseţi în oceanul singurătăţii, al neliniştilor, şi al confuziilor care ne tulbură existenţa, dar cu toate astea, nu lipseşte şi câte o tristeţe reţinută: „Prin gara tristă-a unui suflet,/ Mai trece câte un marfar,/ Şuierul lui produce zâmbet,/ E trenul cursei în zadar.// Acceleratul de speranţă/ Este mereu întârziat,/ Poate că e în mentenanţă,/ Programul lui este schimbat.// Expressul- Orient- Luxor,/ Cel programat peste un ceas,/ Trece cu-n singur călător,/ Într-un vagon de bun-rămas”. (Orient Express)
Poeta ne spune, că-n mersul vieţii, ca într-un tren, din când în când, a poposit în gări pentru a respira poezie. „Dând prezentului un sens,/ În vagonul de safir,/ Într-un tren oprit din mers,/ Versul e un musafir.// Prin cuvântu-i fredonează/ Într-o scumpă înnobilare,/ Arta lui se conturează/ În plăcută reflectare.// În cătarea lui divină/ De material discret,/ Ideea pură şi virgină,/ Îl alege pe poet.” (Versul)
Poeziile sale scurte, mici depozite de suflet, scrise cu inimă curată, ne conferă muzicalitate şi confortul unor trăiri proprii. Ele mustesc de frumuseţi simple şi de bucurie de viaţă. Ca să le înţelegi mai bine conţinutul, trebuie să asculţi melodia lor interioară ca pe nişte lieduri. Sunt poezii ca florile, dimineaţa cu lacrimi de rouă, la amiază cu corolele deschise ca să primească lumina zilei şi seara răspândind miresme şi o desăvârşită linişte şi împăcare binecuvântată. Dintr-un asemenea univers au luat naştere multe poezii în care frumuseţile naturii au ecouri deosebite asupra trăirilor sale: „Vibrează frunza în cădere,/ Toamnei, îi cântă mandolina./ Viaţă copacilor iar piere,/ Ceaţa le stinge-ncet lumina.” (Toamnei îi cântă mandolina)
Faptul că autoarea şi-a adunat avuţiile de suflet între coperte de carte e un lucru îmbucurător, pentru că, oricât ne-am strădui şi oricât am agonisi, această mărturie este tot ceea ce rămâne. Şi asta nu e puţin.
Aceste poezii smulse din cămările inimii, purtând marca originalităţii, având multă culoare, străfulgerări poetice cu impulsuri lăuntrice, ne dau îndreptăţirea să credem că vor avea ecou în inimile cititorilor.
–––––––––––-
Elena BUICĂ
Pickering, Toronto, Canada
14 aprilie 2016
CETATEA LUI BUCUR * literatură , arte , cărţi 