Ştefan DUMITRESCU – PE CĂRĂRILE VIEŢII – CRONICĂ DE ÎNTÂMPINARE LA CARTEA SCRIITOAREI ELENA BUICĂ

Motto:

„Există oameni sărbătoare

şi cărţi care îţi vindecă sufletul”

 

Nu  mai ştiu a câta carte a doamnei Elena Buică-Buni este cea pe care o citesc  în vederea scrierii „Cronicii de întâmpinare” pe care îmi doresc s-o citesc la lansarea cărţii  „Pe cărările vieţii”, lansare care va avea loc pe 8 octombrie la  Clubul Jean Luis Calderon, unde cu doi ani în urmă mi-am lansat şi eu cele cinci cărţi apărute în anul acela. Am lecturat  fără să mă ridic din faţa ecranului  aproape jumătate din carte, şi ceea ce am trăit în timpul lecturii a fost o bucurie plenară, ca atunci când ai înspira un elixir hrănitor. De fapt stau în faţa computerului de  cinci ore şi nu aş mai pleca, deşi este trecut de miezul nopţii. Am  această senzaţie, acest sentiment că ultima carte a doamnei Buni mă îmbogăţeşte, îmi dă greutate fiinţei, îmi spune că sunt pe drumul cel bun al întoarcerii acasă… Cu siguranţă această trăire calmă, profundă, caldă o vor avea mulţi cititori în timpul lecturii cărţii şi după lectură…

 

Nu ştiu cu câţi ani în urmă  am citit un fragment dintr-un roman al doamnei Buică într-o Antologie de proză, antologie pe care am  recenzat-o elogios, editată de editorul şi omul minunat care este  doamna Rodica Elena Lupu şi în care era şi autorul acestui text… Atunci am  avut revelaţia miracolului. Aici trebuie să mă explic. Prozatoarea descria grădina casei în care a copilărit, florile, locul natal. Iar ceea ce reuşea să-mi transmită mie ca lector era un lucru  atât de rar, de mare şi de profund pe care numai marii prozatori reuşesc să îl redea: este vorba de sufletul locului… Marele prozator Thomas Mann este mare pentru că a reuşit să redea în opera lui ”spiritul germanic”.  Ei bine, doamna Elena Buică  reda  cu o acuitate, cu o prospeţime şi cu un talent înnăscut sufletul locului. Şi mai redă altceva care creşte din sufletul locului, este ceea ce eu numesc ”spiritul românesc”… La Eminescu şi la Creangă mai întâlnim acest har, şi la Sadoveanu , în povestirile lui de început.  Este mare lucru, şi numai dacă eşti dăruit de Domnul cu har, reuşeşti acest lucru, să redai spiritul românesc… Dacă m-ar ajuta Domnul eu numai spiritul românesc în toată profunzimea, căldura şi inefabilul lui aş vrea să-l prind şi să-l redau în cărţile mele.

 

Datorită percepţiei spiritului românesc, al miresmei pământului românesc, al miresmei timpului în care trăim, mă desprind cu greu, târziu, după orele două noaptea  de cartea doamnei Elena Buică-Buni. De aici sentimentul de plinătate sufletească, de securitate, de întoarcere acasă, şi de regăsire a sufletului locului în care am venit pe lume…  Doamna Cezarina Adamescu a avut o intuiţie profundă, totală, genială când a folosit sintagma de suflet românesc în titlul excelentei cărţi pe care a scris-o despre opera şi personalitatea doamnei Elena Buică-Buni, „Elena Buică, o ambasadoare a sufletului românesc”. Şi dacă şi eu şi doamna Cezarina Adamescu am simţit  plenar, inconfundabil acelaşi lucru, sufletul românesc din creaţia doamnei Elena Buică, înseamnă că foarte mulţi cititori vor simţi şi vor trăi acelaşi lucru…că se vor îmbogăţi de sufletul românesc ca noi.

 

Şi tot cu câţiva ani în urmă am citit o  carte de reportaje a doamnei Buni „Frumoasele vacanţe”. Călătorea cu maşina cu fiica, cu ginerele, cu nepoţica prin Canada şi prin Statele Unite, şi descria locurile pe care le vedea…Lecturând cartea am trăit tot timpul cu sentimentul că acolo, cu doamna Buni şi cu familia dânsei, sunt şi eu…Descria  frumuseţile şi particularităţile locului cu atâta acuitate şi plasticitate, dar şi filtrate prin sufletul românesc ca printr-o lentilă, încât vedeam şi eu uimitor de bine, de emoţionat, de încântat priveliştile pe care le vedea doamna Elena Buică. Acest lucru mi-a plăcut enorm, şi într-un mod aparte, care îmi aducea aminte de adolescenţa mea… Pe băncile liceului fiind visam să fiu scriitor, şi în mod special visam să fiu reporter ca Geo Bogza. Geo Bogza, astăzi uitat aproape total, a fost un reporter înnăscut, care ştia să însufleţească o privelişte, umplând-o de poezie şi de istorie. Ei bine, doamna Elena Buică, nu numai că descria ca un artist plastic priveliştile minunate, oamenii pe care-i întâlnea, dar toată această imagistică trecută prin lentila sufletului adăuga un plus de omenesc şi de suflet românesc scriiturii. De aceea entuziasmat după lectura cărţii i-am trimis doamnei Buni un text despre reportajul extraordinar al cărei autoare era, text care a şi apărut pe coperta a patra. Astăzi întorcându-mă în urmă, memoria mea nu numai că nu a uitat nimic din frumuseţea şi autenticitatea imaginilor, dar cred cu toată tăria că doamna Buni a scris unul dintre cele mai mari, dintre cele mai frumoase reportaje despre Canada şi despre Statele Unite.

 

Mi s-a mai întâmplat să observ acest lucru, citind pe internet scurte reportaje despre locuri, oraşe şi oameni din Cipru, aşa cum le vedea doamna Georgeta Resteman. Găsind adresa doamnei Restaman i-am sugerat şi am îndemnat-o să continue să descrie  întreaga insulă, pentru că este un reporter foarte talentat, ceea ce a şi făcut. Ei bine, sunt absolut convins că doamna Resteman a scris cel mai frumos şi cel mai complet reportaj despre frumoasa insulă din Mediterana. Tocmai de aceea o îndemn pe iubita noastră doamna Buni să reia acea aventură reportericească pentru că va ieşi una dintre cele mai mari şi mai frumoase cărţi de reportaj despre Canada. Îl rog pe bunul Dumnezeu să-i mai dea doamnei Buni ani  mulţi, plini de sănătate şi de putere ca să termine cea mai frumoasă carte de reportaj despre Canada.

 

Continuându-mi lectura cărţii vedem că, deşi doamna Elena Buică şi-a propus ca obiectiv să ne redea înţelesul evoluţiei acestei lumi: „Am stat în cumpănă, dacă să abordez sau nu acest subiect, fiindcă nu e uşor să găseşti un algoritm inedit al înţelesului evoluţiei acestei lumi, dar, ca orice „trestie gânditoare” (Pascal) ce mă aflu şi eu pe acest pământ, nu pot pune stavilă gândurilor care îşi cer dreptul la întrupare prin cuvânt, după puterea mea de înţelegere. Ceea ce se petrece în lumea de azi, chiar dacă este „cea mai bună din toate lumile posibile” (Leibniz), ne creează imense nelinişti şi ne pune pe gânduri”, fără să vrea, dusă de forţele creatoare ale subconştientului, prozatoarea nu numai că ne redă segmente grăitoare din marele spectacol al lumii, şi nu numai că ne revelează multe  din înţelesuri adânci, dar ne  aduce în  situaţia de a fi noi înşişi părtaşi demersului dumneaei de suflet şi de conştiinţă.  Resimţim cu toată fiinţa noastră înfiorarea trestiei gânditoare care este prozatoarea Elena Buică şi care suntem cu toţi în faţa avalanşei de evenimente negative cu care ne bombardează mass-media. Revenită în România ca să-şi reîncarce, ca altădată Anteu, energiile de la matca ancestrală, prozatoarea nu mai găseşte liniştea aşteptată: „Am fost şi în România pentru a-mi încărca sufletul cu cele sfinte inimii mele şi dătătoare de viaţă. Dar n-am întâlnit liniştea aşteptată. Prin fereastra numită România, venea din partea Europei un vânt neliniştitor. Europa de acum e cu totul diferită faţă de cea care îşi făcuse un alt tablou în mintea mea din anii tinereţii. Mi s-a părut o Europă slăbită în puteri, clătinându-se în luarea unor decizii. Am luat firul gândului înapoi să-mi limpezesc modul cum s-au petrecut aceste schimbări strecurate tiptil prin timp”.

 

Se întrevede apropierea unei mari prăbuşiri. Doamna Buni reuşeşte ca un pictor să creeze cu tuşe groase panorama cutremurului care a cuprins substratumul  civilizaţiei europene: „Şi tot răsucind problemele pe toate părţile mi-am zis cu regret: astăzi nu mai sunt europenii de altădată care proslăveau mitul culturii, al subtilităţilor şi rafinamentelor de tot felul, care puneau preţ pe ce era mai valoros din trecutul lor glorios. Moda, ţinuta vestimentară, pălăriile, pantofii, parfumurile, multe elemente de cochetărie din perioada interbelică atingeau culmea rafinamentului în marile oraşe europene precum Parisul, Viena, Londra… Chiar Bucureştiul nostru se bucura de o bună faimă, fiind recunoscut ca „Micul Paris”. În Europa, arta era în plină înflorire, cultura era la preţ mare, multe şcoli înalte erau celebre, spre care îşi îndreptau ochii toţi tinerii setoşi de învăţătură. Un aer de nobleţe, de aristocraţie spirituală era afişat în văzul tuturor, la teatru, la cafenele renumite, la întâlniri şi sindrofii de mare rafinament. Frumuseţile acelor vremuri dădeau naştere unei intense pofte de viaţă, ofereau oamenilor o existenţă relaxată şi nu de puţine ori cu tentă boemă. Oamenii aveau o mare siguranţă de sine, o verticalitate de invidiat, o putere economică, ceea ce le asigura o puternică influenţă asupra restului lumii. Europa, considerată leagănul culturii şi al civilizaţiei, era modelul de urmat, era visul omenirii”.

 

„Pe cărările vieţii” poate fi privit şi ca un  roman, ca şi cum autoarea ar aduce o nouă tehnică romanescă. Pe parcursul lecturii cititorul, împreună cu autoarea, evocă evenimente, scene de viaţă şi de istorie care se petrec în Canada, sau  acasă în România..  Aceste scene de viaţă, descrise admirabil, comunică între ele străbătute fiind de firul epic care este însăşi sufletul autoareei, astfel că după lectura cărţii ai sentimentul că vezi în faţa ochilor panorama largă, bogată, fastuoasă, neliniştitoare a istoriei.

 

Capitolul dedicat iei româneşti, această capodoperă de culoare, de muzicalitate şi de simţ artistic dus la apogeu al spiritului românesc, cu prilejul Festivalului Iei româneşti ţinut în Canada, descrie  de la faţa locului  peisajul, dar şi emoţia extraordinară a desfăşurării  acestei sărbători. Nu am citit demult un imn atât de frumos închinat Iei româneşti, şi creativităţii acestui neam. Haideţi să ne înfiorăm de emoţia pe care ne-o transmite autoarea şi de frumuseţea imnică a scriiturii: „Am privit iile sau chiar costumele naţionale româneşti puse pe mese, pe manechine, în diverse filmări, fotografii, dar şi îmbrăcate de multe persoane prezente la festivitate, care, prin ţinută şi mişcare, dădeau un plus de viaţă, un contur al identităţii şi spiritualităţii noastre şi un spor de frumuseţe şi de autenticitate. Îţi frământai degetele, ca să le opreşti să nu atingă exponatele, îţi venea să le săruţi cu inima şi sufletul în dorul de acasă, simţeai cum te apasă din interior, gata să dea năvală afară mândria că faci parte dintr-un popor atât de înzestrat de Domnul. Cu un glas al emoţiilor ne venea să strigăm în gură mare: „Hei, oameni buni din lumea largă, priviţi aici, această este adevărată faţă a României”! Privind exponatele, nu ştiai ce să admiri mai mult, migala cu care au fost cusute, sau frumuseţea şi imaginaţia care sparg zăgazurile timpului. Nu ştiai cum e mai bine, să-ţi potriveşti paşii pentru a sări dintr-o zonă geografică în alta, dintr-un prag al timpului la altul, alunecând în vremuri pierdute în vechime, sau să te laşi sedus de un grai interior născut din bogăţia de croieli, de culori, de motive inspirate din mediul înconjurător”.

 

„Hei, oameni buni, repetă ecoul în sufletul meu, aceasta este adevărată faţă a României” M-a emoţionat până la lacrimi  această dragoste a autoarei faţă de tezaurul de creaţii româneşti, care s-a creat de-a lungul istoriei la cele mai înalte nivele ale spiritualităţii mondiale, pe care autoarea îl strigă lumii întregi. Cu instinctul şi intuiţia esenţei doamna Cezarina Adamescu a găsit formula cea mai bună care defineşte mesajul fundamental al operei doamnei Buni: ambasador al României, ambasador al valorilor româneşti create de strămoşii noştri.

 

Capitolul  „Spiritul de solidaritate canadian”, este un reportaj  transmis de la faţa locului, cu inima îndurerată vibrând de emoţie, în care ne este descrisă reacţia impresionantă a canadienilor care a urmat asasinării caporalului Nathan Cirillo. Parcurgând acest capitol mi-am dat seama că am  ochii plini de lacrimi… talentul doamnei Elena Buică transcende limitele genului devenind un Imn înălţat marilor valori care au dus omenirea pe culmi, aşa cum ar fi  dăruirea totală, vitejia, datoria, generozitatea, conştiinţa vibrândă în faţa taifunului malefic al terorismului. Şi în acelaşi timp acest capitol, care ar merita citat în întregime, este şi o caldă lecţie pentru poporul român.  Pentru noi toţi cei care facem parte din Specia umană. Redăm pasajul  esenţial al acestui capitol, din care vedem că autoarea este nu numai ambasadoarea  spiritului românesc în lume, dar este şi ambasadoarea marilor valori ale umanităţii pe care le sfinţeşte în creaţia sa: „Am trăit în aceste zile multe momente în care spiritul civic al canadienilor m-a impresionat în mod deosebit. Cineva s-a gândit să creeze un număr de cont pentru donaţii în sprijinul copilului de cinci ani, rămas acum fără tată, sperând că în toate aceste zile de doliu să se strângă o sumă aproximativ de 10.000 de dolari. Numai în 24 de ore, s-au strâns 300.000 de dolari, un gest de solidaritate care grăieşte de la sine.

 

O impresie deosebită a fost cea la care am participat împreună cu fiica mea, aflându-ne în mijocul canadienilor ieşiţi să întâmpine convoiul, care-l conducea pe ultimul drum pe caporalul Nathan Cirillo, din capitala Ottawa la Hamilton, oraşul lui natal. Drumul cortegiului a fost lung, de aproape 600 km. Convoiul trebuia să vină de la Ottawa, trecând prin Pickering, Toronto, cu destinaţia Hamilton. Podurile care traversează autostrada 401 sunt aflate la un interval de câţiva km unele de altele. Toate erau înţesate de oameni care fluturau steagul Canadei, mulţi veniţi cu câteva ore înainte, pentru a-i da onorul şi pentru a-şi exprima spiritul de solidaritate în faţa primejdiilor. Unii stăteau şi de-a lungul traseelor, alţii se suiseră pe locuri mai înalte. Am văzut şi oameni cu copiii lângă ei, pentru a le oferi oportunitatea de a învăţa direct o lecţie de solidaritate umană, în faţa ameninţărilor teroriste. Erau prezente, ca de obicei, cele trei maşini, cea a poliţiei, a pompierilor şi ambulanţa, pe fiecare din poduri. Pompierii, poliţiştii şi paramedicii (lucrătorii medicali), stăteau în picioare pe maşini ca să dea onorul cortegiului când acesta va trece pe sub podul pe care ei se aflau. Totul se desfăşura intr-o ordine desăvârşită.

 

După ce am  terminat  lectura acestui capitol am auzit ecoul gândului înlăuntrul fiinţei: „Doamne, de ce nu este şi poporul român ca poporul canadian !”. Ce bine ar fi să învăţăm şi noi de la canadieni cum trebuie să ne comportăm în faţa marilor lovituri şi a marilor dureri. Dar tot  un imn şi o lecţie pentru  generaţiile care am venit pe pământul românesc după primul război mondial, după realizarea Marii Uniri din anul 1918 este şi capitolul dedicat eroismului soldaţilor care au căzut în satul Prunaru, în primul război mondial. Ajungând la mijlocul capitolului chiar nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile şi am izbucnit în plâns. Dragostea imensă a autoarei faţă de pământul natal şi de  moşii noştri care s-au jertfit pentru a apăra această ţară şi acest neam, exemplu extraordinar, tulburător al părintelui doamnei Elena Buică în faţa memoriei  eroilor, talentul extraordinar care o ajută să redea emoţia profundă a momentului, toate acestea se constituie în cel mai frumos monument de admiraţie, de respect şi de demnitate faţă de neamul românesc în faţa istoriei, a timpului. Haideţi să retrăim împreună cu autoarea şi cu părintele dumneaei această sfântă  şi cutremurătoare emoţie. Capitolul se numeşte „Eroii nu mor niciodată – Şarja de la Prunaru”: „Astăzi simţim că prin sufletele noaste suflă un vânt rece, născut din golurile cărţilor de istorie, sau din faptul că eroii noştri nu sunt destul de cunoscuţi şi respectaţi, că nu ne amintim cum trebuie de gloria pe care le-o datorăm. Totuşi, în adâncul nostru, e vie credinţa că EROII NU MOR NICIODATĂ.

 

Aceste gânduri le trăiesc mai intens de fiecare dată când ajung în ţară şi, în drumul meu de la Bucureşti până în comuna natală, Ţigăneşti, cu 30 de kilometri înainte de a ajunge în Alexandria, din judeţul Teleorman, trec pe lângă cimitirul militar din satul Prunaru. Aici inima şi gândul mi se îndreaptă dincolo de timpul prezent, aşa cum îmi vorbesc prin tăcerea lor, cele  300 de cruci aliniate ostăşeşte în acest cimitir. Tulburătoarea poveste, pentru care stau mărturie aceste cruci, am aflat-o prima dată de la tata, în toamna anului 1944, venind din acele vremuri când eroii se aflau la loc de mai mare cinstire decât în zilele noastre. În acea toamnă, tata mă ducea la şcoală în Bucureşti, cu căruţa încărcată cu alimente şi cele necesare pentru un an şcolar pe care urma să îl petrec la internat. Când am ajuns cu căruţa în dreptul cimitirului din localitatea Prunaru, tata a oprit calul, s-a dat jos din căruţă, şi-a descoperit capul, a luat poziţia de drepţi şi a salutat ostăşeşte, apoi, cu mâna la inimă, a păstrat un moment de reculegere.

 

Continuându-ne drumul, mi-amintesc cât de tulburată am fost când am aflat despre faptele de vitejie rămase mărturie, printre altele, şi prin acest cimitir. Înainte de toate, ceea ce m-a tulburat atunci, a fost, nu atât povestea în sine care era prea puţin pe înţelesul unui copil de 10 ani, ci ceea ce îmi spunea glasul tatălui meu, intonaţia şi vibraţia cuvintelor încărcate cu o emoţie de un anume fel, nemaiîntâlnită până atunci. Gestul tatălui, când am ajuns în dreptul cimitirului, mi s-a asociat în minte cu o imagine asemănătoare când mergeam la Alexandria , în vizită la fraţii bunicului matern.” Nu pot să nu simt o durere cumplită în  suflet. Aproape că îmi vine să urlu, văzând peisajul  dezolant al României de azi, jefuită, scuipată, trădată, batjocorită de mafioţii, de cei care s-au perindat la conducerea Ţării. Doamne,  strig în mine, pentru ce  s-au jertfit, pentru ce şi-au dat viaţa cei peste 300 de mii de români care au murit în primul răzbi mondial ? Ca să vină hoţii de azi să fure  tot ce a ridicat acest neam cu trudă de un secol încoace?

 Pentru că această cronică de întâmpinare a devenit întinsă, nu pot decât să concluzionez : vedeţi prin aceasta e mare  această carte şi întreaga creaţie a doamnei Elena Buică, de care se ocupă pe larg într-o carte importantă închinată în întregime autoarei a cărei opere o întâmpinăm şi o cinstim acum şi aici doamna Cezarina Adamescu: prin faptul că ne descrie spectacolul lumii aşa cum îl vede prin ochii dumneaei de trestie gânditoare, de fiinţă plină de omenie, crescută  pe pământ românesc. Dar şi prin faptul că  pune conştiinţei cititorilor întrebări atât de grave şi de dureroase aşa cum a fost întrebarea de mai sus: pentru cine şi pentru ce s-au jertfit bunicii şi străbunii noştri în primul război mondial…? Şi mai este importantă cartea prin aceea că, fără să ne dăm seama, noi receptăm o mare lecţie şi de istorie, dar mai ales de suflet şi de omenite.  De aceea „Pe cărările vieţii”, este o mare carte de minte de inimă şi de literatură.

 

Partea a doua a cărţii este un Jurnal de conştiinţă şi de suflet al Autoarei, şi aş intitula această  parte „Pe cărările sufletului”.  Dacă în prima parte a acestei Cronici de întâmpinare m-am  aplecat asupra momentelor şi a evenimentelor serioase, grave, tragice din viaţa  doamnei Buni şi din evenimentele care se derulează în plan mondial, nu înseamnă că sufletul autoare nu este deschis către umor, către bonomie, către privirea plină de lumină a realităţii.  Memorabile sunt povestirile-reportaj „Şansa Vieţii” şi reportajul de la lansarea  cărţii admirabilului om care este dl Herman Victorov. Este vorba de întâlnirea scriitoarei cu actorul  Florin Piersic la această lansare de carte. Povestirea „Şansa vieţii”, în care este vorba de o întâmplare revelaţie şi mesaj divin, ne relatează o excursie revenire în Munţii Apuseni a scriitoarei însoţită de  doctorul Lanu, care ţine neapărat să-l cunoască pe  omul care cu ani în urmă era sortit să moară şi pe care l-a vindecat cu moare. Am mai auzit povestită întâmplarea aceasta de către doi medici la televizor…

 

Ideea povestirii este aceasta:  că atunci când eşti pe moarte şi Domnul  vrea să te salveze te întâlneşte cu salvatorul, cu medicul care te va vindeca. La întrebarea soţiei bolnavului care urma să moară ce să-i dea bărbatului ei Medicul rosteşte cuvintele „moare, moare”, adică ce să-i mai dea dacă moare. Soţia  bolnavului înţelege că trebuie să-i de moare de varză, şi cum ajunge acasă îi dă bărbatului ei moare de varză. Ba mai mult, le spune şi vecinelor, şi acestea vin în fiecare zi la bolnav cu moare de varză proaspătă. Personajul principal în această povestire parabolă este Dumnezeu, care asemenea unui păpuşar îi întâlneşte pe bolnavul care trebuia să moară şi pe medicul salvator ca din întâmplare. Şi tot din întâmplare medicul rosteşte cuvintele moare, moare,  mesajul lui fiind că bolnavul  este sortit  să moară. Dumnezeu  pune în gura doctorului, care habar nu are că el în momentul acela este purtătorul unui mesaj şi că îl va slava pe bolnav de la moarte, cuvântul moare. Ei bine, cuvântul acesta rostit de medic în mintea soţiei bolnavului  capătă alt înţeles: şi anume înţelesul care îl va salva de la moarte pe bărbatul ei. Am putea vedea această povestire ca pe o scenetă în care Domnul îi vindecă pe oameni aparent jucându-se. În realitate Domnul chiar întoarce Omul de la moarte, şi mai mult, ne transmite nouă, oamenilor, în primul rând medicilor, reţeta, numele medicamentului care-i vindecă pe oameni de tuberculoză şi de cancer, şi acest medicament este moarea de varză. După lectura povestirii rămâi uimit şi mut un timp. Şi nu poţi să nu te gândeşti al măreţia şi puterea Domnului dar şi la manifestarea sa ludică în relaţie cu  noi, oamenii, care suntem copii Lui.

 

În povestirea reportaj de la lansarea cărţii domnului  Herman Victorov, despre care subsemnatul a scris elogios, vedem două suflete care se asemănă foarte mult, sufletele a doi oameni, care sunt pline de iubire. Sufletul doamnei Buni şi sufletul actorului mereu vesel, care ne face să râdem povestindu-ne întâmplări hazlii din viaţa lui, şi pe care o dată nu l-am auzit vorbindu-şi de rău colegii. Ci numai elogiindu-i, mulţumindu-le, punându-le în valoare calităţile. Aşa este şi sufletul doamnei Buni, un văzduh plin de dragoste şi de lumină, care vorbeşte minunat despre semenii săi, în primul rând despre cei care i-au dăruit omenia lor….

 

Spuneam că Partea a doua a cărţii poate fi numită mai exact „Pe cărările sufletului”, şi  autoarea chiar ne lasă să o însoţim, ca într-un reportaj care nu se mai termină, pe cărările luminoase ale sufletului dumneaei. După ce s-a aplecat asupra evenimentelor şi proceselor tragice care se petrec la nivelul Europei, al lumii, în istoria ţării noastre, în viaţa de toate zilele, acum autoarea Elena Buică simte nevoie să ne dăruiască din prea plinul ei sufletesc. Pentru că aici stă taina artistului, a Creatorului Elena Buică, în preaplinul sufletesc…De aceea  creaţiile  dumneaei, toate, sunt pline de poezie, de acea lumină pe care o emană binele, de dragoste. Asemenea lui Florin Piersic care îşi vorbeşte de bine colegii şi oamenii întâlniţi în cale, prozatoarea Elena Buică ni-i prezintă pe oamenii adevăraţi, pe oamenii frumoşi pe care i-a întâlnit în viaţă, şi care i-au întins sau nu o mână de ajutor.  Portretele realizate  sunt un fel de acuarele calde văzute de departe dar şi de aproape, astfel că autoarea reuşeşte să ne dea adevărata imagine a personajului. Toţi oameni nespus de frumoşi, de o generozitate ieşită din comun. Iată cât de bine îl pictează de data aceasta  doamna Buică pe omul care a creat zeci de reviste româneşti pe tot mapamondul, adunându-i în paginile lor pe foarte muţi scriitori români, fiind unul din marii ambasadori ai spiritualităţii româneşti. Este vorba despre marele român, sintagmă care îl defineşte foarte exact, stabilit în Australia, dl George Roca, omul care îmi este un prieten foarte drag: „Generozitatea sa este fără margini, aşa cum fără margini sunt scrierile celor 1768 de scriitori pe care îi publică făcându-i cunoscuţi în lumea largă. Face o muncă „fără de arginţi”, doar din prea plinul inimii sale, o muncă închinată limbii şi culturii neamului nostru şi din  dragostea ce-o poartă  semenilor noştri. Aflându-se  în deplină maturitate, acum culege succesele din activitatea de publicist, ori pe cele de grafician, colaborator al editurii ANAMAROL, dar şi ca poet şi prozator, creaţii izvorâte din resorturile harului divin. Din ele ţâşneşte o deosebită delicateţe, o aleasă nobleţe din care nu lipseşte elanul masculin. Scrisul său ne face mai bogaţi în spirit şi ne oferă echilibru şi armonie  interioară”.

 

Să ne oprim şi să mai repetăm încă o dată:  românul George Roca a publicat 1768 de români? Şi asta din dragoste, nefiind plătit. Nu pot să nu exclam, extraordinar, fantastic!  Cu ce cuvinte, Doamne, să-i mulţumim Omului acesta! Ne rugăm pentru el să-l ţină Domnul în marea lui dragoste şi să-i de putere să-şi ducă mai departe opera de truditor la marea catedrală a Culturii române..

 

Iată şi portretul doamnei Milena Munteanu, care îmi este foarte apropiată sufleteşte şi despre care am mai scris: „Referindu-mă la Milena Munteanu Liţoiu, am spus că are sertarele doldora de scrieri, că a avut multe apariţii în diverse reviste, participări la mai multe antologii ori la concursuri pentru care  i s-au oferit premii, lăsând debutul în volum să apară mai târziu. Aşa se explică faptul că primul său volum intitulat „Departe de ţara cu dor” arată o mâna sigură. Meşteşugul, răbdarea, dăruirea cu care a fost înzestrată autoarea a transformat universul comun în unul original, cu totul special, dobândind virtuţi artistice deosebite. Scrierile sale dovedesc o privire riguroasă şi profundă, apreciată de cititori. Cultura sa aleasă îi înnobilează scrisul, iar suflul cald, bine temperat, dă viaţă scriiturii”. Mult succes, doamna Milena în continuare, şi felicitări pentru că am văzut pe e-mailul meu că aţi primit un Premiu.

 

Continuându-ne lectura dăm de un personaj legendar, de domnul Victor Roşca, ale cărui dimensiuni sufleteşti, istorice şi existenţiale te impresionează şi îţi obligă sufletul şi conştiinţa să te înclini în faţa dumnealui, căci este vorba de un nonagenar, de un mare patriot şi de un mare om de cultură.  Portretul eroului Victor Roşca este construit în tuşe groase proiectat pe un ecran de mari dimensiuni (Victor Roşca la 90 de ani. Pe urmele eroismului românesc): „Pe sacrul pământ dacic, de-a lungul miilor de ani, au fost bărbaţi-eroi care au ţinut sus steagul dăinuirii noastre pe aceste meleaguri şi se nasc şi astăzi astfel de bărbaţi. Din rândul acestora face parte jurnalistul-scriitor Victor Roşca, despre care nu putem vorbi decât ca despre un erou”.

 

„Victor Roşca este un erou ca mulţi alţi români, chiar dacă vocile şi chipurile lor sunt acoperite astăzi de zgura nefericirii care ne apasă. Se nasc şi astăzi oameni care prin verticalitatea lor ţin românismul strâns legat de coloana vertebrală a Carpaţilor noştri, chiar şi atunci când trăiesc pe alte meleaguri”. Iată-i chipul domnul Victor Roşca văzut de aproape: „Înaintea mea, s-a înfăţişat un om înalt, fără vârstă, cu o ţinută dreaptă, amintind de vorba românească referitoare la frumuseţea şi măreţia statuară a românului “verde ca bradul”, cu o privire atentă, izvorâtă din ochii săi limpezi care îţi spun că în adâncul lor vieţuieşte un om deosebit. Prima impresie a fost aceea a revărsării culorilor blânde ale răsăritului de soare sau al văluritului undelor unui lac strălucind în lumina zilei. Era însoţit de frumoasa sa soţie. Acum, la anii senectuţii, în jurul său se aştern o lumină şi o linişte binecuvântate.

 

Ca să-i putem întregi imaginea, cel mai bine o putem face citindu-i cărţile sale, o frumoasă izbândă literară rezultată din experienţa sa de jurnalist şi scriitor. Citind despre suferinţele închisorilor şi ale urmăririi şi persecutării de către securitate, putem vedea cât de puternic este spiritul unui om sau, altfel spus, tăria lui”. Mă înclin în faţa eroilor acestui neam, rugându-l pe Domnul să-i ţină la pieptul lui, şi să ajute poporul acesta aflat acum pe fundul prăpastiei să se salveze.

 

În continuare îi cunosc cu emoţie aşa cum ni-i prezintă doamna Elena Buică pe  doamnele scriitoare  „Dora Alina Romanescu” şi volumul  dumneaei „Singur prin viaţa”, al cărui epic  mă impresionează profund, pe Tatiana Dabija şi cartea ei. Îmi trezesc tot respectul şi toată dragostea pentru tot ce au scris Domniţa Neaga şi doamna Daniela  Popescu, despre ale cărei cărţi vreau să scriu şi să o cunosc, să o ajut, pentru că am auzit că este născută nu departe de satul în care autorul acestor rânduri a venit pe lume. Urmează minunatul om şi talentatul Editor care este domnul George A Stroia, care este  şi un poet foarte talentat. Apoi îmi văd cu emoţia numele în carte. Mă bucur că sunt printre oamenii, care prin ce am scris, dăruind de ani de zile din darurile pe care mi le-a dăruit Domnul, am intrat în universul  existenţial al doamnei Buni. Mulţumesc Domnului, este pentru mine o onoare să fac parte din galeria de oameni minunaţi, toţi truditori pe ogorul sufletului şi al cuvântului care i-au mers doamnei Buni la suflet.

 

Sunt plăcut surprins să văd că descoperirea „Inteligenţei pozitive şi a inteligenţei negative”, cercetare la care am lucrat mai bine de două decenii, i-a atras atenţia  doamnei Buni… Citesc foarte atent întregul capitol referitor la acest Al treilea mare Tip de Inteligenţă descoperit în istoria psihologiei, după Inteligenţa generală şi „Inteligenţa Emoţională”, a lui Daniel Goleman, carte care a devenit best-seller. Despre acest al Treilea mare Tip de inteligenţă, descoperit acum câteva decenii,  a scris  frumos şi convingător domnul George Cuşnarecu, în revista Magazin (Magazinul albastru) şi a apărut un rezumat într-o revistă engleză. Din păcate noi, românii, mă refer la profesorii universitari, la cei care lucrează în mass-media, când realizează un român o descoperire, în orice domeniu, fac tot ce pot ca să tacă, să căpăcească descoperirea, să nu se afle despre ea.

 

Axiofagia este patologia foarte gravă a poporului român care ne face să ne invidiem, să ne marginalizăm valorile, descoperirile. De aceea marile Minţi creatoare, Brâncuşi, Enescu, Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, H Coandă s-au realizat în afară. Dacă ar fi rămas în ţară le-am fi terminat…Ei bine, descoperirea Inteligenţei negative, cunoaşterea ei profundă, şi descoperirea metodei, a metodelor prin care ea poate fi transformată în Inteligenţă pozitivă, ar face ca peste noapte, într-un răstimp foarte scurt faţa planetei noastre să devină un rai…Altfel spus transformarea inteligenţei  negative în inteligenţă pozitivă ar duce la salvarea Civilizaţiei umane…Pentru că dacă planeta, Societăţile umane, Civilizaţia umană arată jalnic şi suntem în preziua dispariţie noastre asta se datorează Inteligenţei negative…Să ne uităm numai la politicienii noştri, dar şi la cei din Ţările dezvoltate, ce au făcut şi ce pot să facă…Să jefuieşti tu o Economie ca a României în două decenii este un record absolut, şi el se datorează Inteligenţei negative a celor care s-au aflat la conducerea  României..

 

Despre multe alte personalităţi ne vorbeşte în cartea dumneaei  doamna Elena Buică… Autorul acestor rânduri îşi cere scuze că nu i-a putut aminti pe toţi, dar cei care vor lectura cartea pe care o recomandăm cu toată dragostea, îi vor cunoaşte foarte bine, aşa cum ni-i prezintă foarte frumos doamna Buni…Aş mai avea multe de spus, chiar am acest sentiment că nu am spus totul, dar deja Cronica mea de întâmpinare a devenit prea mare… În final, făcând un salt peste timp, şi peste raţionamentele şi sentimentele pe care le-a născut în sufletul meu această carte, voi spune că dacă doamna Buni ne-a dăruit pagini care vor rămâne şi ne vor încânta sufletul, este în primul rând pentru că sufletul dumneaei mare din prea marea iubire de oameni a dat peste margini.

 

Şi pentru că nu am insistat deloc despre valoarea pedagogică, dar şi psihoterapeutică a  operei doamnei Elena Buică, voi spune, această fiind credinţa  autorului acestor rânduri, că doamna Elena Buică este un mare dar pe care ni l-a făcut şi ni-l face Domnul. Şi o Mare lecţie pe care ne-o dăruieşte Domnul, din care avem foarte multe lucruri de învăţat. Gândul mă duce la părinţii  dumneaei şi zic din adâncul sufletului meu: Binecuvântaţi să fie părinţii care au dat un astfel de om ! Mai scote-mi Doamne în cale oameni minunaţi, pentru că ei sunt mesajul Tău, bogăţia  vieţii noastre sufleteşti, şi poate salvarea acestui neam…

 

Vă mulţumesc  din suflet iubită  doamnă Buică, că sunteţi un văzduh încărcat de lumină, de dragoste şi de bunătate, şi cunoscându-vă pe dumneavoastră şi opera dumneavoastră lumea aceasta mi s-a părut mai bună  şi mai luminoasă. Domnul să vă ţină în marea lui Iubire şi să vă ajute să ne mai dăruiţi cărţi!

–––––––––––– 

Ştefan DUMITRESCU

Membru al Uniunii Scriitorilor din România

Membru al Ligii Naţionale a Scriitorilor Români

Membru al Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova

Galaţi, 3 ianuarie 2017