nr 82 decembrie 2015REDACTIA 22

Reclame
De CLB

Paula ROMANESCU – Culorile cuvântului

Că omului i-au fost lăsate doar cinci simţuri, trebuie să fi fost o inocentă licenţă poetică a Celui care, dintr-o infinită generozitate, i-a dat deopotrivă fragilei făpturi de lut însufleţit şi Cuvântul – măsură de Adevăr şi Iubire.2015-12-20_202530

Că din cuvânt omul va fi ales când minciuna, când ne-iubirea, păcatul lui trebuie să fi fost o altă inocentă licenţă poetică, atunci când din prea plin de iubire va fi prins să-şi cânte umbrele şi luminile din suflet ca pe un imens portativ de curcubeie sub înaltul clopot de cer cu tot albastrul lui şi orb şi mut…

În Cetatea lui Bucur de pe malurile Dâmboviţei cea cu apa cuminţită între maluri de ciment, poeta Elisabeta Iosif a adunat în juru-i un buchet de slujitori ai cuvântului cântător, grupat în cadrul cenaclului „Cetatea lui Bucur” care, lună de lună, se adună în Sala „Mircea Eliade” din incinta Bibliotecii Metropolitane „Mihail Sadoveanu”, nu doar din bucuria de a se întâlni să-şi dea de veste unii altora despre realizările lor literare, cât mai ales din setea de a adăsta împreună la vatra culorilor fără grai, preschimbate-n poveste de artişti pictori şi, care-şi aşteaptă de la poeţi tălmăcire în cuvânt, după ce aceştia îl vor fi trecut prin „filtrul” celor cinci simţuri, făcând o reverenţă fiecăruia, aşa cum se cuvine unor îngeri păzitori.

Aşa a apărut în cadrul şedinţelor de cenaclu „Atelierul de creaţie” – efervescentă clipă, menită să transforme, „selon l’âme et de vie de chacun”, povestea pictată în pictură de cânt.

Prezenta Antologie este „recolta” de peste an 2015, adunată cu grijă din creuzetul creaţiei aşa cum ea se va fi fost ivit într-o clipă de graţie sinonimă cu surâsul, lumina din gând, freamătul de suflet, lacrima, bucuria, sfâşierea, dorul, tăcerea grăitoare.

„Dialogul” pictură-poezie, pictură-proză, capătă consistenţă prin alăturarea imagine-cuvânt, invitând totodată cititorul să-şi amestece propriul gând în cântecul fără de sfârşit care este de fapt rotundul cuprins într-o creaţie colectivă de acest fel.

Ne mai rămâne mereu ceva de spus în graiul nostru, ceva de adăugat la marele, nesfârşitul cântec al lumii, până la a ajunge la perfecţiunea aceea care-l va fi îndreptăţit pe un Michelangelo să i se adreseze lui Moise al său cu porunca: „Alora parla!” Acum vorbeşte!

Timpul, acest mare mincinos, va spune poate,într-un mâine, acelora ce vor veni în lumea celor care mai cuvântă, că prin al treilea lustru al Mileniului al Treilea, undeva în Bucureşti, la un izvor de cânt numit „Cetatea lui Bucur”, se adunau lunar nişte lunateci împătimiţi de cuvânt înveşmântat în culorile curcubeului, încercând să realizeze ecouri din lumini şi umbre din chiar sufletul lor robit de prea multe ne-nţelesuri. Numele lor – Elisabeta Iosif, Elena Armenescu, Elena Trifan, Ioana Stuparu, Luminiţa Ghiur, Virginia Stanciu- Butescu, Paula Romanescu, Victorița Duțu, Ionel Grecu, Mihai Ghiur, Dan Tipuriţă, Sorin Şirineasa, Vasile Szolga. Pentru partea ilustrativă a volumului, pe lângă fotografie artistică anonimă, semnează Victoriţa Duţu, Adina Romanescu (pictură) şi Tatyana Markovtsev (grafică).

Ne mai rămâne mereu ceva de adăugat la de-a pururi perfectibila creaţie literară.

Să nu vă miraţi deci, dragi cititori contemporani şi voi, cei încă nenăscuţi, dacă acest prim număr al antologiei Cenaclului „Cetatea lui Bucur”, vesteşte în felul său că … dacă „Mâine anul se-nnoieşte” şi poeţii trebuie să lase mărturie că venirea lor pre lume nu va fi fost în zadar…      

 

9 decembrie 2015
Prefa
ță la Antologia Cenaclului ”Cetatea lui Bucur”

De CLB

Elisabeta IOSIF – POEZIA IUBIRII

Am strâns într-o eșarfă

Dealul. Și i-am șoptit

Să nu fugă de toamna iubirii

Aflată sub jarul asfințitului.

Atunci, s-a îmbăiat melancolic

în ploi de curcubeu, învăluindBUNA DIMINEATA prel 1

iubirea noastră cu focul frunzelor.

I-am înfășurat nopțile sub lună,

Ca să nu uite de coapsa verii

Și de îmbrățișarea noastră

sub lumina stranie a astrului.

 I-am acoperit în drum și cuiburile

Iar păsările mi-au cântat a iubire

Zburând cu eșarfa în țări calde

 Pentru a mi-o restitui în primăvară.

Am învelit marea în cețurile toamnei

Ca să nu mă uiți. Iar tu m-ai iubit. Apoi,

Ai fugit cu voalul înroșit în amurg.

Eu am legat la ochi iubirea. Ea,

Pipăind eșarfa, s-a lăsat prinsă,

A măsurat clipa…și-a făcut-o să ardă…

>>>>>>>>>>>>>

(din volumul ANTOLOGIA DE CENACLU CETATEA LUI BUCUR)

Noiembrie, 2015, București

De CLB

Maria Muguraș Petrescu – CRONICA

Volumul Lucian Blaga și ultima lui muză (Editura Tehno Media, Sibiu, 2015, 200 pp.)este  o carte cu un suflet aparte pentru că protagoniștii ei au fost doi oameni cu totul speciali.

Paginile acestei lucrări sunt închinate atât marelui poet și filosof român, Lucian Blaga, privit din perspectiva omului de o sensibilitate aparte, dar și ,,greierușei” versurilor lui, Elena Daniello, o doamnă de o distincție rar întâlnită, înzestrată cu un har, inteligență și cu o tenacitate ce-i străbătea prin ,,doi ochi puternici, ai unei făpturi firave, de femeie vârstnică, dar care nu-și trăda greul celor 86 de ani, pe care mai apoi aveam să aflu că îi purta”, cum afirmă Anca Sîrghie. În afirmația ,,Doamna aceasta firavă m-a surprins” (p. 13) am descoperit și acel primus movens din care avea să se nască un film documentar și apoi această carte, ce va completa exegeza blagiană cu unele date importante. Neîndoios, cu mult înainte de a scrie, autoarea avea cunoștință de cele cinci muze ale poetului, de iubirile lui.

Autoarea nu-și propune să prezinte un crâmpei de viață romanțat al Elenei Daniello și al  lui Lucian Blaga, dar nici nu adoptă un ton de obiectivism arid, caracteristic unui istoric sau critic literar. Citind cartea, suntem în permanență captivați de finețea și sensibilitatea stilului scriitoarei, care, cu o măiestrie deosebită, ne transmite informații variate, care ne impresionează prin dramatismul experienței de viață relatată în dialogul celor două prietene. Iar dacă întâlnim unele confidențe, ele sunt transpuse elegant și neinvaziv pe hârtie. Incontestabil, rafinamentul scrisului cu care universitara Anca Sîrghie ne-a obișnuit de foarte multă vreme, vine să-și spună cuvântul și de această dată. Dincolo de acuratețea informațiilor prezentate și care sunt, desigur, rezultatul unor investigații asidue, autoarea ne supune atenției două vieți încadrate în contextul general al unei epoci teribile, conducându-și firul cărții cu blândețea, dar și cu hotărârea cercetătorului care știe precis ce concluzii trebuie să tragă la final. Autoarea nu se rezumă doar la fapte sau trăiri de viață, ci le raportează pe acestea la opera poetului: ,,M-am oprit lângă tine,/ descoperind că părul tău e o flacără/ pe care vântul n-o stinge./ Și lângă minunea cea mai simplă/ am stat cum se cuvine’’ (din M-am oprit lângă tine, p. 115).

Privind-o din punctul de vedere al istoricului literar, dar și al omului Anca Sîrghie, cartea este un document inestimabil prin realitățile pe care le atestă și nu mai puțin ea se revelează ca un portret de suflet, așa cum se vede și pe coperta I, nu doar a medicului stomatolog Elena Daniello, ci și a aceleiași distinse doamne care, cu permisiunea autoarei, pare că se ridică prin acea ,,amitié amoureuse” pentru marele poet Lucian Blaga, la o nouă cotă de spiritualitate, ea încurajându-l să reia îndeletnicirea poetică, abandonată din cauze obiective, pe care cartea le evidențiază cu prisosință. Avem de a face aici cu o reînvigorare a omului de geniu, care mărturisea că dorește să fie “fratele mai mic al lui Eminescu”, aspirație împlinită deplin. Femeia aparent fragilă din spatele unui bărbat cu o personalitate copleșitoare s-a dovedit a fi deosebit de puternică în anii cei mai crânceni ai existenței poetului. Dincolo de moarte, acum în cartea aceasta se proiectează devotamentul, aprecierea, susținerea morală deosebit de sensibilă și delicată pe care Elena Daniello i le-a oferit cu o puritate inimaginabilă lui Lucian Blaga: ,,Nu era ușor să-l susții sufletește pe un poet pus pe lista neagră, pe care autoritățile comuniste doreau să-l discrediteze, să-i stârpească chiar posteritatea. El m-a verificat și a putut constata că sunt o prietenă de nădejde, căci tot ce aflam îi spuneam, prevenindu-l ca să se ferească de dușmani. De la mine el a avut numai sfaturi bune’’ (p. 75).

>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

ATELIER DE CREAȚIE – DAN TIPURIȚĂ: ÎNGERUL CONSANGVIN

Cugetul meu din glas, ești nimbul,

sau trena lunii pe covor de flori,

cel care-mi picuri în secundă timpul

dat vieții mele printre visători,

 

ești cromozomul meu din respirare,

gena credinței mele de a fiÎNGERUL CU ARIPI DE JAR - pictură de Adina Romanescu

atât de aproape, cel din depărtare,

făptura Neființei printre vii,

 

miroase iar a fruct de sărbătoare,

simt aripe de aur când le ții

deasupra, două flăcări de răcoare,

o mângâiere între morți și vii,

 

lumina mea, ca văzul de frumos,

când treci cu adierea ta prin mine

ce mă va întuneca pînă la os

și mă va lua în lumile vecine,

 

dar până atunci mai merg un infinit,

cărări se duc prin drumuri care vin.

-Vezi îngere, și praful s-a tocit

de atâta mers, frate consangvin.

(din volumul ANTOLOGIA DE CENACLU CETATEA LUI BUCUR)

De CLB

Theodor RĂPAN: NICOLAE MĂTCAŞ – MODEL AL IMPLICĂRII

FOTO THEODOR RĂPANFără îndoială, Nicolae Mătcaş este unul dintre cele mai fascinante profiluri ale culturii şi literaturii contemporane, definit prin complexitatea unei opere care îl înscrie în seria înaltelor spirite enciclopedice. Activitatea ştiinţifică, îmbinată în mod constant cu o susţinută activitate literară, incitantele probleme abordate, portretul său moral exemplar, toate fac din specialistul în „Lingvistica matematică, structuralistă şi aplicată” un nume cu o rezonanţă indubitabilă.

Personalitate marcantă în lumea ştiinţifică, în lumea social-politică şi culturală din Republica Moldova (în perioada 1990-1994 a fost Ministru al Ştiinţei şi Învăţământului al Republicii Moldova), profesor universitar, cercetător ştiinţific, doctor în filologie, poet, traducător, autor şi coautor, redactor şi coredactor a peste 30 de manuale, lucrări metodice şi didactice, publicist a peste 250 de articole şi studii pe probleme de limbă şi cultură, prezenţă notorie la radio şi televiziune, militant înflăcărat pentru renaşterea naţională a românilor basarabeni, Nicolae Mătcaş a publicat cărţi de o redutabilă valoare: „Introducere în lingvistică”, Editura Lumina, 1980, 1987 (în colab.); „Lingvistica generală”, Editura Lumina, 1984 (în colab.); „Şcoală a gândului”, Editura Lumina, 1982; „Coloana infinită a graiului matern. File din marea bătălie pentru limbă”, Editura Hyperion, 1990 (în colab.); „De la grotesc la sublim. Note de cultivarea limbii”. Biblioteca revistei „Limba română”, Chişinău, 1995.

Universul său liric îl descoperim în volumele de poezie: „Surâsul Giocondei”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997; „Trenul cu un singur pasager”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998; „Azur”, Editura Augusta, Timişoara, 2002; „Câte-s visele, multele…”, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2003; „Coloana Infinitului”, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2003; „De-a alba – neagra”, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006; „Roată de olar”. Sonete, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2008; „Vernale ploi”, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2008; „Un câmp minat, urcuşul”. Sonete. Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2010.

Citind, recitind poemele lui Nicolae Mătcaş constatăm că fiecare lectură aduce un spor de cunoaştere, întrucât valoarea creaţiei creşte cu fiecare nouă interpretare şi cu deschiderea de noi orizonturi în înţelegerea ei. Este o certitudine faptul că ne aflăm în faţa unei înalte conştiinţe creatoare şi civice.

Temerară, combativă, polemică, tranşantă, lirica sa ilustrează consonanţa dintre prozodicul declarativ şi conotaţia strict individuală, personală a elementelor care dau materialitate şi justifică cele două universuri care se suprapun (realul şi culturalul), dar şi intenţia, reuşită, de a clasiciza imediatul, de a conferi exemplaritate spaţiului interior.

Titlurile volumelor, preponderent nominale, cu dublă semnificaţie denotativă, generează valenţe interpretative în plan conotativ. Astfel, ele devin simbolul artei ca formă de transcendere de la contingent la transcendent, de la relaţionarea artistului cu cititorul, de la întâlnirea sensibilităţii cu intelectul, dar, în acelaşi timp sunt şi metafore muzicale, rezonante, expresii ale aspiraţiei către armonie, către inefabil.

Cultivă pasional majoritatea speciilor liricii literare, dar impresionează modul în care simte şi readuce în atenţia noastră poezia patriotică, o temă care după 1989 a provocat adesea prudenţe excesive sau false discuţii şi comentarii. Este creatorul contemporan care, cu o deosebită forţă expresivă, face ordine deplină în relaţia dintre literar şi ideologic.

>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

PAULA ROMANESCU – POEME în Cenaclu

Aşteaptă-mă, ajung!

 

Din pulberea de soare pe sfârşite

M-ajunge scoica amintirilor

paula romanescuCu perla ei de lacrimă fierbinte

Strivită-n cântul pescăruşilor –

Ţipăt înalt care sfâşie zarea

Din care umbra ta, ca înserarea,

Mă cheamă.

Vin, aşteaptă-mă, ajung!

Dar cui să las cântul când valuri plâng?

 

***

privire goală

pustiul depărtării

tot mai aproape

în dincolo de zare

ecoul nerostirii

***

>>>>>>>>>>>>>>

(din volumul ANTOLOGIA DE CENACLU CETATEA LUI BUCUR)

De CLB

Adrian Botez – Elogiul controversei: Volumul „Luca Piţu – Cap limpede la devălmăşiile cetăţii”[1]

Criticul şi filosoful tecucean IONEL NECULA („acoperit”, de zeci de ani, cu o operă solidă!) a dat tiparului un nou volum, care poate suscita controverse, prin modul de 2015-12-20_203830abordare a unei personalităţi controversate a culturii moldo-româneşti de limită, trăitoare şi făptuitoare, în vremuri (la rândul lor) controversate: LUCA PIŢU (14 ianuarie 1947 -14 iunie 2015-)[2]. „Aşa, ca de la cioranian la cioranian” – ar putea zice careva, neiniţiat în legătura specială, dintre autor şi obiectul cărţii sale. 

Şi, totuşi, IONEL NECULA realizează, astfel (din câte ştim), o primă schiţă monografică a vieţii şi operei fostului şi regretatului universitar şi revoltat de profesie – LUCA PIŢU (care numai „cap limpede la devălmăşiile cetăţii” n-a fost, fie vorba între noi…). Chiar dacă legătura spirirituală dintre cei doi (autor şi… „obiect monografic”) a existat, mai curând, la nivel de autografe şi de e-mail-uri, cartea dovedeşte că şi de ar fi fost o intensă legătură „faţă către faţă, Duh către Duh”, tot nu ar fi putut rezulta o lucrare mai reverenţioasă şi mai nostalgic-prietenească, între doi îndrăgostiţi de histrionismul filosofic cioranian.

Volumul (127 de pagini) este împărţit în 13 capitole (ultimul fiind intitulat, cu autentică pioşenie: Necrolog Luca Piţu) – precedate de o Prefaţă şi urmate de o Addenda – Addenda conţinând câteva scrisori ale doamnei MAGDA URSACHE, către LUCA PIŢU (scrisori în care se face, implicit, şi elogiul unui alt universitar, de data aceasta, a unui autentic, riguros şi important cărturar, PETRU URSACHE – socotit a fi fost „un Hesiod român”):

1-Amintiri dintr-un timp fără întoarcere; 2-Luca Piţu sub teroarea unei istorii ticăloşite; 3-Navetist între Iaşi şi Focşani; 4-Luca Piţu sau colocvialitatea gândului metafizic; 5-Luca Piţu şi temele sale deocheate; 6-Luca Piţu într-o partitură de subiecte rebarbative; 7-Cioran într-un exerciţiu de cioranizare târziu; 8-Luca Piţu în primeneli temeiniceşti; 9-Pehlivanul iaşiot Luca Piţu; 10-Luca Piţu într-un discurs incomod; 11-Luca Piţu – cronicar al grupului de la Iaşi; 12-Luca Piţu – un cioranofil decompozit; 13-Necrolog Luca Piţu.

Cel pe care, aproape la fiecare pagină, IONEL NECULA îl numeşte „Magistru” (când nu-i spune „polihistor”…) nu este, pentru subsemnatul, un personaj total livresc: i-am urmărit histrionismul juvenil, pe când urma liceul, la Gura Humorului – apoi, l-am urmărit în demersurile sale (neîncununate, totdeauna, de succes!), de a desfăşura o muncă decentă (cât de cât…), ca asistent, la Universitatea „Al. I. Cuza”-Iaşi.

[1] -Ionel Necula , Luca Piţu – cap limpede la devălmăşiile cetăţii, Editura Rafet, 2015.

[2]Luca Piţu (n. 14 ianuarie 1947, Cajvana, Suceava14 iunie 2015, Focşani) Eseist, publicist şi profesor. A semnat şi sub pseudonimul Magistrul din Cajvana. Fiul lui Vasile Piţu şi al Magdalinei Şoldan, ambii agricultori. După studiile liceale, a absolvit în 1970 Facultatea de Filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi. Debutează publicistic în 1975 în revista studenţească „Dialog”, cu eseul Cheia hermeneutică. Debutul editorial are loc cu un eseu scris în limba franceză despre povestirile lui Ion Creangă, Le chasseur des corbeaux, publicat în 1986 în Franţa, la Editura “À l’Écart” (Muizon). În ţară, debutul editorial se produce în 1991, cu volumul de eseuri Naveta esenţială, publicat la Editura Moldova. Colaborează cu poezie, eseuri, articole teoretice şi de opinie la revistele: „Dialog”, „Opinia studenţească”, „Echinox”, „Caiete critice”, „Cahiers roumains d’études littéraires”, „Vatra”, „Familia”, „Calende”, „România literară”, „Transilvania”, „Convorbiri literare”, „Timpul”, „Orizont”, „Viaţa Românească”, „Luceafărul”, „Contrapunct” ş.a., la cotidianul „Monitorul de Iaşi” şi la revista „Les Cahiers des Amis de Pierre Louÿs”. În 1991, Uniunea Scriitorilor din România îi decemează premiul de eseistică pentru volumul Naveta esenţială, pe care premiu, însă, autorul îl refuză. Este deţinătorul premiilor pentru eseu acordate de fundaţia „Poesis” (1995) şi de revista „Convorbiri literare” (1996). În 1990 a călătorit ca turist în Pakistan şi în India. În perioada 19921994 a fost lector de limba română la universitatea Nancy I. Profesor de teoria traducerii şi logica discursului ficţional la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, Catedra de Limba şi literatura franceză.

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Adrian Botez: DESCÂNTEC DE LUNĂ

trece-un înger prin pădure

sună îngheţat un clopot

cine pote să îndureADRIAN BOTEZ

mai aude şi un tropot

 

vin călări toţi voievozii

resfinţind pământ şi ape

diavolul – la coada cozii

două coarne dă să scape

 

sună luna din topaze

se deschid în taină fraze

sună luna din rubine

trezind Rege Mărăcine

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Eugen Dorcescu – Prefaţă la ,,10 zile din martie”

Despre iubirile ideale

Coperta 10 zile v4

 10 zile din martie este jurnalul unei iubiri. Dar nu al unei iubiri oarecare. Ci al uneia care a trecut printr-un subtil filtru conceptual şi imaginativ, fiind consemnată, apoi, pas cu pas, într-un timp determinat (zece zile), pe filele unui jurnal liric, aşa cum numai o poetă de sensibilitatea, inteligenţa si profunzimea Doamnei Cristina Ştefan putea scrie. Altfel spus, jurnalul unei iubiri ce nu are, neapărat, un referent, ce nu se sprijină, neapărat, pe contingenţă, ci îşi caută şi pretextul şi motivaţiile şi anecdotica şi tristeţile şi extazul în infinita şi miraculoasa lume lăuntrică – a închipuirii, a simţământului, a ideilor înalte şi nobile, a impalpabilului, a virtualităţii. Posibilă replică, într-un dialog intertextual, la celebrele stihuri ale lui René-François Sully Prudhomme:

“Les caresses ne sont que d’inquiets transports, Infructueux essais du pauvre amour qui tente L’impossible union des âmes par les corps…”

Fiindcă, în confesiunile (să le numim aşa?) Doamnei Cristina Ştefan avem a face, precumpănitor, dacă nu exclusiv, cu suflete, nu cu trupuri. 10 zile din martie este (sunt) jurnalul liric al unei iubiri in absentia. De aici nu doar noutatea perspectivei asupra participării individuale la Eros, ci şi frumuseţea ireală, pe alocuri absolută, a elanului afectiv, de aici puterea de seducţie, de fascinaţie a textului:

noul poem, luno,

porneşte osmoza iubirii

tu cânţi a lăuntric…

Fluente, discrete, muzicale, pline de sensuri voalate şi de sugestii fine, versurile se cer citite şi recitite, cu atenţie şi insistenţă, abia astfel lectura putând să întrezărească drumul spre miezul de reverie al întâmplării:

ce vezi

e orizontul tău din spate

în faţă merge inima

se zbate

între noi doi

orizontal

>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Dorel Vidraşcu: La ţărmul mării

Când soarele-i aşterne

O punte peste mare,

Chemări necunoscute

O-mbie-n depărtări;

Tumultul prinde-n suflet

Atâta-nvolburare,

Tălăzuind simţireamarea la rasarit

Plăpândă a fecioarei,

Sub tălpi arzând nisipul

Mereu în frământări.

Arome tăinuite-n

Adâncurile mării

O-mbată cu dezmierdul

Numai în vis trăit,

Când briza dimineţii

I-aduce-un gust amar

Pe buze-nrourate

De sărutul necules.

Ce neştiute gânduri

Te-au înstatuat, femeie,

La ţărmul nemărginitei mări?

De CLB

George ROCA: MAGISTER DURGHEU ’70 – FINIS CORONAT OPUS!

DURGHEU-Cornel3-wbFinis Coronat Opus! (Das Ende krönt das Werk) – un dicton enunţat pare-mi-se pentru prima dată de Ovidiu, după cum ne informează Deutsche Wikipedie. Adică mai pe româneşte „Finalul încoronează opera”! Eu i-aş mai zice: „Încoronarea muncii apare mai spre toamna vieţii” sau mai corect ar fi „Eveniment Durgheu ‘70”. Aşa cred că e mai bine, căci cunoscutul artist plastic orădean, Cornel Teodor Durgheu, chiar dacă a împlinit 70 de ani pe data de 16 noiembrie 2015… este încă în culmea creaţiei şi mai are multe de făcut! De aceea urbea de pe malul Crisului Repede îl sărbătoreşte cu mult respect! Oare şi oficialităţile!? Promotor cultural, inovator, dascăl, profesor universitar, iniţiatorul, mentorul şi mai apoi decan al Facultăţii de Arte vizuale a Universităţii din Oradea, preşedintele Fundaţiei Culturale „Cetate Durgheu”, vicepreşedinte al asociaţilor naţionale „Cultul Eroilor” şi „Cavalerii de Clio”, director al Departamentului de Cultură din cadrul Asociaţiei „Pro-România Europeană” şi multe alte „comiţii” şi comintete de interes naţional sau regional.

Activitate profesional-artistica, ştiinţifică şi de cercetare: Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Doctor în istoria artei (Magna cum Laude). Sculptor şi pictor talentat. Participă încă din 1977 la diferite expoziţii şi saloane de artă plastică judeţene, republicane şi internaţionale. Din 1968 până în prezent (2015) prezintă o serie de comunicări ştiinţifice la diferite sesiuni naţionale de cercetări ştiinţifice, simpozioane şi conferinţe vizând activitatea universitară, artistică, istorică şi academică. Elaborează o serie de studii şi lucrări teoretice precum: „Sculptură Monumentală din Bihor” şi „Bihor: Istorie, Evoluţie şi Civilizaţie Artistică Plastică”, ambele volume apărute la Editura Universităţii din Oradea, 2007. Coordonator şi redactor (1996-1999) al revistei Universităţii din Oradea.

Creaţii personale. Arta monumentală şi spaţială: Peste 24 de lucrări de for public. Prolific sculptor monumentalist de anvergură naţională şi internaţională, cu o bogată activitate expoziţională în ţară şi în străinătate. Preocupare permanentă – continuarea activităţii de creaţie, realizarea unor noi proiecte artistice de sculptură, pictura, grafica, ş.a.

Lucrări în colecţii de stat şi muzee: Muzeul Ţării Crişurilor – Oradea, Muzeul de Arta Modernă – Galaţi, Muzeul de Artă – Cluj-Napoca, Muzeul de Arta Modernă – Asuan, Egipt, Muzeul Pâinii – Altamura, Italia, Muzeul „Ceghi” – Roma, Italia. Lucrări în colecţii particulare: România, Ungaria, Israel, Germania, Elveţia, Italia, Egipt, Turcia, Grecia, Slovacia, Austria, Suedia, Finlanda, Statele Unite ale Americii, Canada, Chile, Ecuador…

 >>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

FLORIN GRIGORIU: UN PESCĂRUŞ ASCULTĂ MAREA

Departe e marea

Şi-aproape doar scoicile

Şi raza de soare, mângâindu-ne

Pe noi şi pescăruşul –

 marea si bijuteriile ei

Tu ai gustul tăcerii

Şi al uimirii că sunt

Aici şi acum,

În această prăbuşire de lumi.

 

Şi departe sunetul unei viori –

Sau marea aurie,

Cântând „Balada” lui Ciprian Porumbescu,

Regăsit cântec,

Ascuns în scoicile trei,

Pe care le mângâi

La toate absentă.

 

Hai, ia-mă cu ele

Ori lasă-mă-aici!

 

HAIKU

      FLORIN GRIGORIU

În zare marea –

plaja cu-n singur pescăruş

şi sute de scoici.

De CLB

SEMNAL EDITORIAL

Editura CETATEA CĂRŢII  semnalează ieşirea de sub tipar a cărţii scriitorului

Nicolae  DANCIU    PETNICEANU: ,,CEI TREI DIN PIAŢA AMZEI” Coperta CEI TREI DIN PIAŢA AMZEI

Cartea este o lucrare de istorie literară, concepută în baza unui vast suport documentaristic, ce aduce noi contribuţii la viaţa şi opera lui Ioan Slavici. În paginile cărţii cititorul va descoperi aspecte inedite, mai puţin cunoscute, ale relaţiei de prietenie dintre Ioan Slavici şi Mihai Eminescu.

 

De CLB

Ionel GRECU – DE SÂNZIENE

de Sânziene,

în splendoarea verii,

când iarba,

florile,

arbuştii

şiFata lanului de flori

toţi copacii

înfloresc,

veşnica VARĂ,

floarea rară,

răsare-n lanul

de flori

multicolor

frumoasa domnişoară

despletită,

nenuntită,

se vede

şi

se crede

cea mai fericită

şi

de aceea

de noi,

de toţi,

e mult

iubită

şi

dorită.

 (Din Volumul Antologie de Cenaclu Cetatea lui Bucur, Editura Cetatea Cărții, 2015)

De CLB

Cristina Ștefan – Moș Crăciun

A fost odată…așa începe povestea unei fetițe, Noella, pe când aveaBRAD IMPODOBIT.png vreo 11 anișori. Bucureșteancă get-beget, cu părinții foarte bine situați în protipendada capitalei, fetița nu avea nicio grijă. Se apropia Crăciunul și cumpărăturile familiei nu mai conteneau. Locuiau într-o vilă luxoasă de pe Primăverii și deja brazii impozanți din curte fuseseră împodobiți, casa căpătase un contur de beculețe strălcitoare iar la poartă trona o perdea luminoasă din acelea scumpe, folosite la malluri. Pentru Noella, Crăciunul era ziua de daruri așteptate sau, mai bine zis, comandate, din timp, doar aflase de câțiva ani că Moș Crăciun era un domn actor plătit de ai ei să se costumeze în roșu, să se deghizeze cu o barbă impozantă din vată și să aibă un râs ciudat, Ho,ho,ho…Jocurile pe calculator, filmele transmise de televiziuni, obiceiurile simandicoase ale familiei îi creaseră Noellei o imagine a Crăciunului plină de fast, de bunătăți aduse de firmele de catering și multe cadouri, foarte multe cadouri. Anul acesta, lista ei cuprindea un calculator nou, un telefon mobil, îmbrăcăminte de marcă, jucării. Era o vreme caldă, iarna nu se instalase, doar diminețile geruite prindeau promoroacă în copaci.

Pregătirile erau în toi și în ziua de Ajun, familia își planificare o vizită scurtă, la mama tatălui Noellei, undeva la țară, la vreo 30 de kilometri de București. Mergeau acolo de două ori pe an, de Crăciun și de Paște și-i duceau bătrînei câte ceva de mâncare, un batic sau un șorț, papuci sau o flanea de lână. Stăteau o oră, două cu bătrâna și apoi se întorceau acasă la bogăția și luxul lor.

Au pornit cu mașina la ora amiezii, drumul era liber și soarele călduț dădea o lumină blândă. Noella, plictisită, își întrebă mama:

De ce trebuie să mergem azi la țară?

Mergem la bunica ta! E sărbătoare și așa e frumos!

Nu poți să-i trimiți pachet cu ce i-ai cumpărat? Vreau acasă să văd ce-mi aduce Moș Crăciun!

Fii rezonabilă, copilă. Ar trebui să înveți să respecți bătrânii familiei, interveni tatăl, autoritar.

Aproape că nu o cunosc pe această bunică! De ce să merg la ea? Discuția a continuat pe tonul încăpăținat al Noellei până când tatăl a țipat:

Terminați odată! Mă distrageți de la condus! Vreți să ne izbim de un copac, sau ce?

Zis și făcut, numai că izbitura nu a fost într-un copac ci în bariera care tocmai se lăsa anunțând trecerea unui tren.

Nu pățise nimeni nimic dar mașina avea capota îndoită și fumega. Au coborât toți trei să vadă pagubele și părinții au început să țipe unul la altul acuzându-se reciproc. Cearta zdravănă, pe lângă zgomotul trenului trecând în viteză, devenise asurzitoare și Noella nu mai suporta. Voia să scape de nebunia asta, știa că va veni Poliția, măsurători, declarații, mașina urma să fie tractată. E clar, Crăciunul ei se dusese pe apa sâmbetei! Profitând de vacarmul creat, Noella se strecură prin spatele mașinii și o luă la fugă înapoi, pe șosea. Fugea spre București, se gândea că nu poate fi un drum prea lung, poate ar fi trecut vreo mașină să o ia și pe ea, cum văzuse în filme autostopiștii. Ai ei nu-i vor observa prea curând dispariția. Își făcea planul că până vor ajunge ai ei acasă, ea s-ar fi distrat cu niște prietene în vila luxoasă din Primăverii, ar fi desfăcut cîteva cadouri, ar fi comandat pizza, ar fi aprins luminile feerice și s-ar fi simțit minunat ca în fiecare an.

>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Adrian Botez – COLIND

lir delir

pe fir porfir

dimineaţă de Ofir

luminează din safir

să am înger musafir

 unnamed

lir de vis

în paradis

s-a tot scris

pe cer zapis:

 

să fim crini

pentru străini –

ardem vini

de serafimi

 

Crist cu spini

poeţi senini

sângerând lumini

pe pagini de-amini

 

curat în pridvor

iar din sfânt izvor

aripă de zbor

pravilă de nor

 

haideţi la scăldat

şi la pieptănat

raze de-mpărat

prunc fără păcat

***

De CLB

Antonia BODEA – CĂRŢILE COPILĂRIEI: TITINA NICA ŢENE -„ÎNTÂMPLĂRI HAZLII CU O NEPOŢICĂ, POVESTITE DE O BUNICĂ”

Literatura pentru copii este o zonă de creaţie mai dificil de abordat întrucât din perspectiva adultului intervine tendinţa educativă, chiar moralizatoare, ceea ce poate înăbuşi spontaneitatea, naturaleţea, firescul. Abordarea universului infantil presupune cunoaşterea psihologiei copilului, cu disponibilitatea spre informare, adptare, crearea unui mediu adecvat propriilor interese.
TENE-NICA-Titina-IHCONPDOB-copertaWB

Toate aceste aspecte iau la copil forma activităţii ca joc, fie de imitaţie fie uneori de concepţie. Din perspectiva jocului, imposibilul devine posibil, imaginarul devine realitate şi astfel se explică entuziasmul cu care copilul participă la lumea fantasticului. Pe de altă parte emoţia întâlnirii cu miraculosul poate fi inhibitivă şi de aceea acesta trebuie să adopte atributele realului.

Sub raportul creării literaturii pentru copii, conţinutul acesteia este determinat şi de alţi factori implicaţi în creaţii precum universul abordat, raportul dintre naraţiune şi narator dar şi statutul receptorului. În aceste specii mesajul nu e atât informativ sau educativ cât mai ales afectiv trădând nostalgia copilăriei cu bucuria de viaţă pur şi simplu cu receptivitatea şi setea de a trăi intens, cu asumarea realităţii ca sens al existenţei. Un asemenea mesaj se desprinde din cărticica „Întîmplări hazlii cu o nepoţică povestite de bunică” a sciitoarei Titina Nica Ţene, apărută la editura „Ecou Transilvan” 2014.

Într-o prezentare grafică excelentă, cu imagini sugestive, cu fotografii reprezentative din existenţa reală a eroinelor, cărticica încântă prin notaţia surprinzătoare, prin fineţea receptării faptului, prin sensul inedit desprins din gesturi, replici, atitudini. Un aer de tandră afecţiune şi înţelegere ocrotitoare învăluie cele câteva scene simple dar pline de farmec ce vin să dezvăluie misterul fascinaţiei cu care inocenţa deschide ochii asupra universului. Modul frust în care puiul de om încearcă să cucerească preajma, curiozitatea şi încântarea cu care participă la tot ce îl provoacă, forţa cu care vrea să-şi asume totul, umple de încântare ochiul contemplativ al maturităţii.

Dacă în cărţile de poezii pentru copii, scriitoarea Titina Nica Ţene se plasează în ipostaza de observator, narator şi interpret al faptelor de viaţă surprinse şi răstălmăcite din perspectiva unor veritabile lecţii de viaţă, în volumul de faţă, autoarea este în acelaşi timp naratoare, precum şi personaj prins în ţesătura mereu surprinzătoare a situaţiilor prin care eroinele, în inocenţa lor le provoacă ori le cercetează.

Autoarea este bunică şi din această miraculoasă postură înţelege că mai traversează o lecţie de viaţă, aceea de a avea şansa să descifreze pe planul conştiinţei misterul vârstei copilăriei. Întîlnirea cu cele două nepoţele aflate la vârste mici, Catinca şi Anastasia, îi imobilizează raţionamentele, într-un cuvânt, îi antrenează întreaga fiinţă în efortul iniţiatic de redescoperire a lumii prin ochii inocenţei. Pătrunde astfel firesc în meandrele psihicului copilăriei, descoperă paşii mici, nesiguri şi totuşi temerari în bătălia cu necunoscutul, în edificiul cunoaşterii imediate cu saltul în cunoaşterea mediată.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Min Drăghici – Dublă surpriză

De lângă bradul

Cu jocuri de lumină, 

Întreabă mama, pe cei mici:MOS CRACIUN

(Și eu doresc surpriza lor

                   Să fie dublă)

–         -Voi știți cine-o să vină,

               Diseară pe aici?

–       –   Da, mami, doi bunici,

Ascunși sub barbă

                      Și căciulă

Și Moș Crăciun și

                         Moș Gerilă!

De CLB

Octavian CURPAŞ – INTERVIU CU GEORGIA BLIDAR, O ROMÂNCĂ DIN CHILE

„În Chile absolut toţi îşi iubesc echipa naţională de fotbal”BLIDAR Georgia

Georgia Blidar s-a născut, după cum ne mărturiseşte, într-un spital din Ineu, judeţul Arad, pe 18 mai, 1991. Este al zecelea copil dintr-o familie de creştini ortodocşi cu 11 copii. A crescut în Apateu, o comună frumoasă, zonă de câmpie, din acelaşi judeţ. A studiat apoi la Arad, la Universitatea „Aurel Vlaicu”, specializarea Jurnalism. Din 11 august, 2014, tânăra locuieşte într-un oraş de trei ori mai mare, ca număr de locuitori, decât Bucureştiul, mai exact în Santiago, Chile, unde şi-a găsit sufletul pereche.

–––––––––––-

Octavian CURPAŞ: Ce ne poţi spune despre familia ta din România?

Georgia BLIDAR: Suntem trei fete şi opt băieţi, dar pentru că, până m-am născut eu, fraţii mai mari deja începeau să se mute (cel mare deja se căsătorise), eu am ajuns să locuiesc singură cu părinţii şi nu prea am simţit că fac parte dintr-o familia numeroasă, doar când ne reunim, atunci, da.

Octavian CURPAŞ: Ce ştiai despre Chile înainte să-l întâlneşti pe soţul tău, Abraham?

Georgia BLIDAR: Nu ştiam multe despre Chile înainte să vin aici, doar că e o ţară cu multe cutremure.

Octavian CURPAŞ: Când te-ai mutat în Chile, cunoşteai deja bine limba spaniolă. Cum ai reuşit să o înveţi? Ce te-a determinat să faci aceasta?

Georgia BLIDAR: Eu nu mi-am propus să învăţ această limbă, am învăţat-o prin harul Domnului fără să îmi dau seama. Eu mă uitam la telenovele cu mama mea, când eram mai mică. Într-o zi îmi făceam temele şi mami era acolo, la un moment dat un personaj a spus ceva amuzant şi eu am râs. Mama m-a întrebat de unde ştiu ce a zis, că eu eram cu ochii în caiet, eu am zis că nu ştiu, atunci mi-am dat seama că ştiu spaniolă, de fapt mama şi-a dat seama. O vorbeam fluent când am ajuns aici.

Octavian CURPAŞ: Ce te-a surprins când ai ajuns în această ţară?

Georgia BLIDAR: M-a surprins că şi aici este frig iarna, frig ca în România. Oamenii nu sunt aşa de treabă cum ne spun telenovelele şi mentalitatea noastră – că latinii sunt calzi – sunt oameni normali. Ceea ce m-a surprins, de asemenea foarte tare, este faptul că absolut toţi: bărbaţi, femei, copii, toţi îşi iubesc echipa naţională de fotbal „La roja” cum o numesc ei, pentru că echipamentul lor este de culoarea roşie. Când este un meci, toată lumea stă în casă, să îl vadă, îşi pun tricoul echipei şi cântă cu mândrie imnul naţional.

Octavian CURPAŞ: Prin ce anume se diferenţiază Chile de celelalte ţări din America de Sud?

Georgia BLIDAR: Chile este diferită pentru că are economia cea mai bună din America de Sud. Prin accent, dialectul chilian este diferit în aşa fel încât ei numesc cuvintele specifice de aici – care nu există în celelalte ţări din America Latină – „chilenismos”.

Octavian CURPAŞ: Te rog să ne spui câteva asemănări şi deosebiri dintre Chile şi România.

Georgia BLIDAR: România şi Chile se aseamănă prin faptul că şi aici nepotismul e în floare, de lucru găseşti uşor doar dacă ai pile şi relaţii, dar există şi excepţii desigur. Chile, ca şi România, a avut perioada ei de comunism cu Allende, dar nu aşa de îndelungată. Transportul în comun e mai bun ca şi la noi în ţară, acest oraş e imens, aşa că mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta.

Octavian CURPAŞ: Locuieşti în capitala ţării, Santiago. Ce ne poţi spune despre acest oraş?

Georgia BLIDAR: Santiago e un oraş mare, faci o oră cel puţin în orice direcţie te îndrepţi, e un oraş frumos, înconjurat de munţi, iar dincolo de munţi ştiu că se află Argentina. Aici nu prea plouă, dar dacă vine toamna şi tot nu vine ploaia, se declanşază stare de urgenţă ambientală şi guvernul anunţă care maşini pot circula în oraş în acele zile.

>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

Elena BUICĂ – MĂNĂSTIREA „SFÂNTUL GHEORGHE” DIN COMUNA ŢIGĂNEŞTI-TELEORMAN

MANASTIREA-SF-GHEORGHE-TIGANESTI-wbÎn vara anului 2009, un fapt deosebit a avut darul să-mi strecoare fiorii credinţei în fiecare fibră – mânăstirea care s-a înălţat la marginea satului meu natal, Ţigăneşti-Teleorman. Orice mânăstire este un dar dumnezeiesc, dar aceasta are ceva aparte. Odinioară, mânăstirile de pe întinsul ţării au fost construite, de domnitori sau boieri în semn de credinţă, de mulţumire şi de jertfa bineplăcuta lui Dumnezeu şi acestea au fost înzestrate cu o bună stare materială. Cu mâinile goale, dar cu o nestăvilită încredere în mila şi atotputernicia lui Dumnezeu, s-a abătut pe meleagurile noastre un călugăr, venit de prin părţile Maramureşului, Ieroschimonahul Prodromos Bele, cu folositoarea dorinţa de a înalţa şi în Ţigăneşti o mânăstire, după ce lăsase în zona de unde venise, o mânăstire construită „Între Sate” (între satul Ţeghea, comuna Craidorolţ, judetul Satu-Mare, sat ce se află între Satu-Mare şi Satu-Mic) şi mai trecuse şi prin comuna vecină, Brânceni, să dea o mână de ajutor şi mânăstirii ce s-a înălţat spre slava lui Dumnezeu în primii ani ai acestui mileniu.

Voia lui Dumnezeu a fost să se stabilească în Ţigăneşti, deşi comunele sunt foarte apropiate. A ales „Loc de mânăstire/ şi de pomenire” peste calea ferată, în vârf de deal, unde este mai multă linişte în duh, departe de gălăgia şi forfota localităţii. S-a aşezat pe treabă cu mare sârg şi împreună cu credincioşii, a început să se înalţe mânăstirea.

– Părinte, l-am întrebat eu, cum aţi luat hotărârea să veniţi prin locurile noastre, venind tocmai din îndepărtatul Maramureş?

– Sfânta carte zice că: „Vântul suflă, dar nu ştii de unde vine şi încotro se duce”, Dumnezeu are planurile Sale, iar noi trebuie să-L lăsăm să lucreze prin noi, numai aşa se împlineşte ceea ce cerem prin rugăciune zicând: „Vie împărăţia Ta, Facă-se voia Ta”. Se spune ca oamenii din sudul ţării sunt mai reci, mai dificili, dar dacă este cineva să-i înveţe să creadă drept în Dumnezeu cel Adevărat, să îi stârnească la faptele credinţei, ei vor da „roade vrednice de pocăinţă”, şi ei sunt oameni buni, dar sunt „ca o turmă fără păstor”.

– Şi s-a dovedit această părere?

– Sigur că da. Tot ce vedeţi că s-a construit până acum aici s-a făcut prin osteneala şi daniile acestor oameni cu dragoste de neam, de ţară şi de Dumnezeu şi cu acelaşi ajutor vom continua împreună aducând prinosul generaţiei noastre ca dar lui Dumnezeu, mi-a răspuns părintele şi din glas i-am simţit bucuria lăuntrică dată de speranţa izbânzii.

Credem în viaţa veşnică de dincolo, credem în înviere, pentru că suntem şi „altceva” decât carne şi sânge şi tocmai acel „altceva” ne defineşte ca oameni şi acest „altceva” i-a făcut pe oameni să pună umărul la construirea mânăstirii din Ţigăneşti şi cei care au avut şi un bănuţ, să-l dăruiască din toată inima spre a-l converti într-o cărămidă. Are şi ctitori – sponsori – cum se numesc acum, cu sume mari dăruite, dar părintele nu vrea să le spună numele…

– E a noastră, a tuturor, a acelor care au contribuit cu munca, cu mâncarea sau banii din sărăcia sau din prisosul lor.

Privind monumentala mânăstire încă în construcţie şi ansamblul înconjurător, o duhovniceasca înfiorare te copleşeşte în faţa lucrărilor prin care oamenii sunt chemaţi la credinţă. Părintele nostru – acum îi putem zice că este al nostru – a muncit cot la cot cu muncitorii şi zidarii veniti din Maramureş, a pus umărul la tot, de la sapă şi roabă, până la înălţarea sfintei cruci care străjuieşte mânăstirea. Totul a fost făcut cu muncă şi perseverenţă pornite din adâncul inimii şi din neclintita menire de misionar. În faţa unui astfel de model, i-au sărit în sprijin fără răgaz, punând umărul la greu, mulţi săteni, ba şi din împrejurimi, din Alexandria, din Bucureşti, din Satu-Mare, din America şi Australia, oameni cu credinţa din bătrâni nestrămutată.

>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

O revistă fără moguli, cu patroni ziariști!

În plină criză a presei, piața tipăriturilor oferă și surprize plăcute. 2015-12-06_235634

“UZP” este primul periodic independent al Uniunii Ziariștilor Profesioniști postdecembrist. Este o publicație de atitudine, de opinie, comentarii și analize a jurnaliștilor din România. Ea sporeşte transparenţa Uniunii, prezentând aspecte curente ale vieţii şi activităţii jurnaliştilor, evenimente culturale și sociale, personalităţi, cariere, idei şi probleme în dezbatere.

Oferta noastră are de toate: forţă, pasiune, echilibru, luciditate şi imaginaţie, scrie Benone Neagoe în editorialul primului număr al revistei. Ea informează şi responsabilizează. Revista publică ştiri, interviuri, reportaje, teme sociale importante din viața Uniunii realizate de membrii ei sau furnizate de structuri similare din alte state, asigură o promovare permanentă a carierei jurnalistice, a tehnologiei media, oferă spaţii necesare cunoaşterii detaliate a specificului muncii de jurnalist dar şi a raporturilor stabilite între UZPR şi societatea civilă. Revista pornește la drum cu colaboratori serioși și de nădejde, reputați jurnaliști în media care vor să facă din acest periodic un reper în media românească. Tipărită la Gutenberg S.A., revista apare în 56 de pagini full color.

De CLB

Prof. Dr. Mihai GHIUR, Dr. Luminiţa GHIUR – EDIFICII BUCUREȘTENE PIERDUTE

ÎNTEMEIEREA AŞEZĂMINTELOR BRÂNCOVENEŞTI ŞI ISTORIA EMBLEMATICĂ A EXISTENŢEI LOR SECULARE PRECUM ŞI SFÂRŞITUL LOR TRAGIC

Motto: „Cine se va atinge peste veacuri de această bolniţă, va pieri de o moarte cumplită” – Blestemul Saftei Brâncoveanu, deşi a fost un mit, a devenit adevăr în anul 1989.Spitalul Brâncovenesc, București

Aşezămintele Brâncoveneşti, ctitorie înaltă şi splendidă, instituţie de îngrijire spitalicească şi de cultură medicală a fost fondată în 1837 prin testamentul Bănesei Safta Brâncoveanu, soţia Banului Grigore Brâncoveanu, prinţul moştenitor din familia Brâncovenilor de pe timpul Domnitorului Dimitrie Ghika. El a fost ultimul descendent pe linie bărbătească din stirpea voievodului Constantin Brâncoveanu, căzut jertfă cu toată familia dragostei sale de ţară şi de legea străbună.

În 1793 Grigore Brâncoveanu Basarab s-a căsătorit cu Safta Balş, fiica unor vechi boieri moldoveni, tatăl vornicul Theodor Balş iar mama Zoiţa Rosat purtând şi numele monahal de Elisabeta la Mânăstirea Văratec, nume pe care îl va purta şi fiica sa Safta devenită Brâncoveanu.

Rămasă cu soţul, Safta a trebuit să se refugieze din Bucureşti în timpul războiului ruso-turc şi au stat în pribegie până în 1825 când s-au întors în Bucureşti. Au avut o căsnicie fără copii şi la moartea soţului Grigore Brâncoveanu Basarab în 1832, Safta numită şi Băneasa Săftica Brâncoveanu a devenit moştenitoarea unei averi imense lăsată prin testament de bărbatul ei Grigore Brâncoveanu. Fire energică şi credincioasă a reuşit să administreze bunurile materiale în folosul şi favoarea ţării sale.

În 1835 a pus în lucru un proiect – după cum consemna o inscripţie în piatră – de zidirea unui spital sub numele de „Brâncovenesc”, pe locul de lângă sfânta biserică, ctitorie a răposatei domniţe Bălaşa Brâncoveanu. Era vorba de Spitalul Aşezămintelor Brâncoveneşti, ridicat lângă biserica Domniţei Bălaşa, fiica lui Constantin Brâncoveanu.

Safta Brâncoveanu s-a îngrijit de toată construcţia spitalului cu 60 de paturi pe care l-a dăruit pentru îngrijirea bolnavilor în 1837. A deschis şi un azil pentru femeile sărace din preajma Aşezămintelor Brâncoveneşti.

Şi în timp ce spitalul funcţiona din plin cu aproape toate specialităţile de îngrijire a bolnavilor, având în componenţa sa cel mai mare Institut de Balneologie, cu cele mai moderne dotări de balneofizioterapie şi hidroterapie din ţară, fiind şi un centru renumit de învăţământ universitar, a fost supus celei mai odioase măsuri de regimul comunist, hotărând demolarea, fără să se ţină seama de valoarea istorică a acestor „Aşezăminte” ctitorite de familia princiară a Brâncovenilor. Trebuie amintit de şcolile medicale dezvoltate sub cupolele spitalului. În secolul XX-lea, Spitalul Brâncovenesc a devenit o instituţie medicală pilot în cadrul căreia s-au dezvoltat multe clinici, până în 1984, când clădirea a fost demolată, alături de celelalte aşezăminte brâncoveneşti.

>>>>>>>>>>>>>>>>>

De CLB

ORAȘUL DACILOR DE LA TURDAȘ

Cel mai vechi oraș din Transilvania, ridicat pe la anul 4.200 î.Hr

Arheologii români au făcut o descoperire de senzație în județul Hunedoara! Aici a fost descoperit un oraș imens, cel mai vechi din Transilvania, și chiar mai vechi decât piramidele egiptene (2.630-2.611 î.Hr.).

 Așezarea a fost descoperită în timp ce muncitorii săpau pentru amenajarea autostrăzii Sibiu- Nădlac. Situl aflat în Turdaș, Hunedoara, se întinde pe 100 de hectare, are fortificații, cartiere, iar printre ruine au fost găsite multe vase și statuete valoroase. „Un sistem de apărare din acea vreme, pe o așa mare suprafață, nu s-a putut cerceta în Europa: costă foarte mult. Noi am avut această șansă datorită autostrăzii”, a declarat Sabin Adrian Luca, coordonatorul cercetărilor.

Sistemul de fortificații descoperit de arheologii sibieni e oglinda celui pe care Nicolae Vlassa îl descoperise incizat pe o tăbliță. Ideea lui Vlassa că pe această tăbliță, locuitorii vechiului oraș au desenat sistemul de fortificații al așezării a fost astfel confirmată. Specialiștii cred că acest sistem de fortificații ocrotea un nucleu care avea, probabil, 100 de hectare. Delimitări existau și în interiorul așezării, mai ales că aceasta s-a extins tot extins din interior spre exterior.

De interes este și arhitectura caselor din acest oraș:  „case imense și ca înălțime și anvergură,  cu podina suspendată”. Altfel spus, din cauza deselor inundații care afectau perimetrul, oamenii și-au construit case suspendate, pe stâlpi imenși de 6-8 metri. Inundațiile afectau însă pivnițele și vetrele care se găseau la nivelul solului, așa că așezarea era refăcută după calamități ale naturii. S-au descoperit astfel șase orizonturi de arhitectură suprapuse, dar și un număr foarte mare de complexe arheologice: peste 3.000, în condițiile în care, în alte locuri, câteva situri abia totalizează împreună 2.000 de complexe arheologice.Așadar o vechime de peste 20.000 de ani!Descoperire arheologica la Turdas

Scrieri de 7.000 de ani în aceeași zonă

Civilizației Turdaș îi aparține și cea mai veche scriere din lume (aproximativ 7.000 de ani).

Este vorba despre celebrele tăblițe de lut (foto) descoperite, în anul 1961, la Tărtăria, localitate situată între Alba Iulia și Orăștie. Acestea sunt inscripționate cu semne asemănătoare cu cele ale scrierii sumeriene, dar cu cel puțin o mie de ani mai vechi decât orice alfabet. Scrierea a rămas, deocamdată, nedescifrată.

>>>>>>>>>>>>

De CLB

Masa de Crăciun

Am găsit, într-un vechi „carnet de bal” lista pentru masa de Crăciun, anul 1937, listă făcută de dom’ Pascale, negustor şi meseriaş cinstit şi stimat din Obor şi de doamna sa, Uţa, băcăniţă cu marfă bună şi ieftină dar şi proprietară a multor terenuri din jur, aflate pe foaia de zestre – de pe Maşina de Pâine, numărul 52, lângă Fabrica de Sifoane, la bariera Oborului.

Pe la ora 13, în ziua de Crăciun, se strângeau musafirii: d’alde Malaxa, Asan şi Predoleanu, boierii Şerbănescu, Florescu şi Ştefănescu, generalul Petroff, avocatul Petrovicescu, ambasadorul X şi consul Y.

Întâi se servea domnilor care se aşezau la masa uriaşă de 24 de persoane, cu farfurii de porţelan de Bavaria cu două spade, albastre, încrucişate, şi tacâmuri de argint ”Sterling”, englezeşti, alune sărate şi ţuică de Văleni.
Doamnele se învârteau pe la bucătării, „îşi pudrau nasul”, iar copiii deschideau cadourile aflate sub Pomul de Crăciun.
Apoi doamnele, vesele şi foarte bine dispuse cu mastică de Chios – începeau să umple masa cu primele feluri de mâncare.

Ouă umplute, cu o pastă al cărui secret s-a pierdut, dar cred că era pe bază de ficat de pasăre, unele poate şi cu anşoa, decorate cu frunzuliţe de pătrunjel, sau murături, roşii umplute cu brânză de vaci de la olteni, mezeluri, neapărat salam de Sibiu, ghiudem, babic, kaizer, trei-patru feluri de brânzeturi, caşcavaluri, Camembert. Totul aşezat pe platori mari de alpaca argintată! Măsline naturale marinate, nu din cele negre. Se aduceau sticlele de ţuică, neapărat de Văleni şi Piteşti.

Apoi venea marea salată de beuf, făcută din maioneză pregătită în casă cu ouă de la Săruleşti şi cu un ulei special adus din Albania, nu, nu ulei de măsline, altceva, dar nu se mai ştie calitatea în ziua de astăzi! Cu o cruce mare, roşie, din murături roşii, gogoşari, peste maioneză
strălucitoare. Pâine albă şi neagră, de pe Lizeanu.

Erau la rând, tremurând de nerăbdare, piftia de porc şi de curcan cu murături şi felii de ou în aspic. Apoi se făcea o mică pauză, domnii vorbeau de afaceri, politică şi curse de cai, iar doamnele despre modă, copii şi actori.

Iarăşi doamnele se ridicau de la masă, evacuau farfuriile şi platourile folosite, ca să apară cu alte bunătăţi: icre şi pescărie.
Icre de Manciuria şi Beluga (negre) şi autohtonele icre de ştiucă. Cu lămâi frumos tăiate, în spirale şi la icrele negre se mai adăuga unt de Sinaia şi gălbenuş tare de ou. Pâine prăjită, de la cuptorul de pe Zece Mese.
>>>>>>>>>>>>>>

De CLB