CRISTINA ŞTEFAN – CRONICA ,,ACTUALIZAREA FANTASTICULUI ROMÂNESC ÎN LITERATURĂ”, VOLUMUL ,,GLOBUL DE CRISTAL” – AUTOR – ELISABETA IOSIF

Şapte povestiri fantastice ale scriitoarei Elisabeta Iosif, cuprinse în volumul Globul de cristal- ed. Anamarol Bucureşti, readuc în atenţia cititorilor o temă literară rarefiată în ultimul deceniu în literatura română. Fantasticul este gândit de estetică, un mod particular de a percepe fapte, miraculos, inexplicabil din perspectiva logicii şi a raţiunii.
Spunea Adrian Marino:
„Pentru ca fantasticul să-şi impună regimul este nevoie de o adevărată fisură a ordinii existente, de o irupţie directă. Brutală şi invincibilă a misterului în cadrul mecanismelor şi previziunilor cotidiene ale vieţii, invazia sacrului în interiorul ordinii laice, profane, a supranaturalului în mijlocul materialului” (Dicţionar de idei literare).
Cele şapte povestiri din Globul de cristal al Elisabetei Iosif întrunesc într-un stil original caracteristicile prozei fantastice în specific românesc, dovedind atât personalitatea creatoare a autoarei cât şi perspicacitatea de a converti întâmplări cotidiene într-o alternativă a realităţii.
Aceasta este şi deosebirea dintre basm şi proză fantastică -cea din urmă rivalizează cu realul în timp ce basmul lucrează cu miraculosul- ori aprecierea că în acest volum avem de-a face cu elemente de basm, de poveste a copilăriei, ar fi cu totul nefondată sau cel puţin fără pertinenţă de teorie literară aplicată.

Globul de cristal întruneşte vizibil câteva trăsături teoretizate ale prozei fantastice şi voi argumenta cu textele în sine această afirmaţie.
Povestirea Captiv în împărăţia lui Hades, prima în volum, defineşte încadrarea corectă în specia fantasticului prin operarea cu elemente taxonomice ale imaginarului într-un spaţiu cotidian şi este aplicată decurgerii epice.
Personajele Alexandru şi Iuliana sunt dăruiţi artei iar considerentele lor balansează între real şi virtual într-un mod atât de firesc transmis cititorului prin evocări simple, prin vorbire şi întâmplări redate natural.
„Nu uitaţi domnilor, în pictura sa sunt culori care strigă, până când lumea întoarce capul, curioasă să le vadă”.
Picturii i se adaugă dansul, personaje harice (Pitihar) personaje mitice, zeiţa Cobra, Uranus, Atena, arhetipurile peşterii(mitul peşterii platoniene), a drumului către înţelepciune, toate aceste ingrediente înrămând povestirea în consemnul teoretic al fantasticului.

Şi în povestirea Globul de cristal, personajul Ion Fănuşan, conducătorul unui cenaclu literar, convoacă mai mulţi scriitori la o cafenea-ceainărie unde:
„Erau atraşi de un glob cu faţete strălucitoare, atârnat sub bolta de viţă de câteva secole”şi astfel se face transcederea spre imaginar întru- un spaţiu temporal în care mithosul rămâne prezent prin personajele legendare readuse, Pandora, Ariadna, Echo.
O altă caracteristică a prozei fantastice bine concretizată în proza Elisabetei Iosif, ţine de transpunerea în imagini simbolice a procesului conştientizării realităţii sondând în conştientul arhetipal, reconstituind legende, ritualuri, personaje sau călătorii iniţiatice. Sunt evidente aceste clasificări în povestirea Cometa cu plete, în care o expediţie şi-a stabilit tabăra într-o zonă montană înaltă, dar încă de la început te afli într-un spaţiu imaginar în care Marian, sub înrâurirea magică, îşi desfăşoară viziunile ca într-un univers paralel.
„Era ca o incinerare. Pasărea ca purpura, cu focul verii în priviri şi cu stea luminoasă în frunte, lăsa să se reflecte în aripile ei, soarele. Acum ca niciodată, astrul coborî mai aproape, până doborî măiastra sub flacăra-i prăbuşită în asfinţit.”

Motive fantastice tipice sunt relevate în limbaj lirizat dar concret întrerupător realităţii recunoscute: metamorfoza soarelui, tabloul însufleţit de pasărea Phoenix, oglindirea imaginilor transformate prin gestul prezent al fotografierii ritmice şi surprinderii detaliilor de către Marian.
O altă povestire Potopul de seară, o calific cea mai reprezentativă în şirul celor şapte povestiri pentru apartenenţa la subcategoria fantasticului românesc de data aceasta.
O narare scurtă, alcătuită din fragmente vizibile, ca un scurt metraj, trecând de la o locaţie spaţială la alta, de la un eu la alteritatea sa, într-o balansare onirică realizată cu măiestrie. Această povestire cumulează o paletă diversă de mijloace stilistice şi un inventar complet al trăsăturilor fantasticului literar.
Visul pentru Tomas, prietenul din copilărie, presupune anticipaţia, este un semn prevestitor.
Comunicarea transmentală, prin viziunea spaţiului propice întâmplării, terenul de tenis, ţine de mutaţia metafizică necesară relevării imaginarului:
„A doua zi, m-am dus din nou pe terenul de tenis. Tomas juca aşa de absorbit, fără să mă observe. Fata îi spuse iar ceva la ureche şi până să mă dezmeticesc dispăruseră.”
Urmează transfigurarea mitică a realului, o transformare infernală a ambianţei precum şi conversiunea onirică prin fuziunea visului cu realitatea:
m-am imbrăcat şi am ieşit în aşa- zisa stradă. Am început să înot până la terenul de tenis, înlăturând câte o păpuşă, ochelarii agăţaţi de câte o creangă, ajungând astfel aproape de oraşul de sus. Acolo totul era neatins.”
Intervine apariţia tanatologică, proprie spaţiului fantastic în universul paralel creat:

„Când am crezut că totul a luat sfârşit, în prag se ivi un tânăr care mă zări, fixându-mă cu privirea…Cu un zâmbet de adolescent încerca să se apropie cu vocea tremurândă…
– Domnişoară Maria? Nu vă deranjaţi! Sunt deprins să mă descurc singur.”

Timpul este anulat, oglinda realităţii devine poartă între personaj şi iluzie  iar erosul straniu concretizează o stare psihică în spaţiul edenic.

„Noaptea săgeta egal fereastra şi viaţa mea.Doar coamele dinţate ale culmilor dadeau ocol lunii, din obişnuintă…Când m-am trezit patul avea miros de cetină…(…)
Unde era strada mea!?
– Strada Florilor, vă rog, unde se află?”

Şi răspunsul vine ca un energetism atavic:
– „În secolul trecut.”
Potopul de seară este o povestire în redare epică de excepţie atât ca decurgere structurală dar mai ales ca reprezentativitate în definirea conceptului operaţional în tematica fantasticului abordată de scriitoarea Elisabeta Iosif.

Concluziv, realizarea scriitoricească a acestor povestiri se interpretează în afirmaţia esteticianului Lucian Strochi definind categoria literară a fantasticului:
„Fiu al imaginarului, fantasticul satisface nevoia noastră de mister, nevoia noastră de a reaşeza lucrurile în univers în funcţie de sensibilitatea şi subiectivitatea noastră, revolta noastră anistorică.”
Am salut apariţia volumului Globul de cristal al scriitoarei Elisabeta Iosif, cu satisfacţia unei lecturi de rafinament artistic şi acurateţe literară.

Cristina Ştefan – 25 apr 2010

Ed. Anamarol, 2009

 

Anunțuri