Arhivele lunare: august 2016
Elisabeta IOSIF – APUS MARIN
–
Secera lunii august – oglindă vie-n apă…
Iubirea verii-ncinge inelar, ne-adapă,
Viori de foc planează-n sunete armonice
Îmbrăţişări de astru poartă vibraţii cosmice
Şi grea-i mai e povara. Seara se frânge-n două
Marea-şi înfige colţii-n apus. Profil de lună nouă.
Mihai Eminescu – S-a dus amorul
Secretele Mănăstirii Curtea de Argeş
Privită în interior, pe lângă zugrăveala executată în ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard*) și de românul N. Constantinescu din Curtea de Argeș, pe lângă panourile votive, mormintele ctitorilor și tâmpla făcută din marmură, bronz aurit și onix, pe lângă icoanele ei lucrate în mozaic, atrage atenția, ca o excepțională realizare sculpturală, grupul celor 12 coloane, original ornamentate floral, reprezentând pe cei 12 Sfinți Apostoli; aceste coloane dau cu adevărat o impresie de viu și mers aievea. Din ancadramentul lor central, ținând loc de despărțire între partea de la intrare și sanctuarul bisericii, interiorul acesteia, discret înveșmântat în zugrăveala pictorilor aici amintiți, apare într-o calmă maiestate, ca un adânc îndemn la reculegere. În pronaos se află mai multe morminte acoperite cu lespezi de piatră, cea mai valoroasă din punct de vedere artistic fiind cea a lui Radu de la Afumați (1529), care îl înfățișează pe viteazul domnitor călare și cu sceptrul în mână.
*) pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard au „luat” vechile fresce şi le-au dus la… Musée du Louvre, cel mai mare muzeu de istorie și artă din Franța unde sunt în depozit şi nu la vedere. La vedere – doar la OCAZII!
Zece secrete ale Mănăstirii Curtea de Argeş
Cine a fost, de fapt, meşterul Manole şi de ce a apărut Allah pe cărămida cheii de boltă
Considerată drept una dintre minunile arhitecturale ale acestei ţări, Mânăstirea Curtea de Argeş – monument ctitorit de Neagoe Basarab – poartă, dincolo de cunoscuta legendă a Meşterului Manole, o serie de adevăruri istorice prea puţin cunoscute.
“Pe Argeş în gios, / Pe un mal frumos, / Negru-Vodă trece / Cu tovarăşi zece: /Nouă meşteri mari, / Calfe şi zidari / Şi Manoli – zece, / Care-i şi întrece…” Cine nu ştie frumoasa baladă a meşterului Manole?! Dar câţi dintre noi ştiu adevărul din spatele legendei şi cum îşi leagă Manole numele de edificiul ridicat pe locul fostei Catedrale Mitopolitane, zidită în sec al XV-lea. “În ziua de Adormirea Maicii Domnului, în anul 1439, pe locul actualei Mănăstiri, era sfinţită Catedrala Mitropolitană, în prezenţa ctitorului ei, Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti. Din nefericire, în anii 1444 şi 1446 au avut loc două cutremure care au afectat grav această catedrală, magnitudinea celui din 1446 fiind estimată de specialişti la 7,5 grade pe scara Richter (tot atunci a fost ruinată şi Cetatea lui Negru Vodă de la Căpăţâneni, cunscuta astăzi drept Poienari, refăcută mai târziu de fiul lui Vlad Dracul, Vlad Draculea -Ţepeş). Vlad Dracul nu a apucat să refacă catedrala, fiind asasinat împreună cu fiul său Mircea, în 1447, de către boierii Dăneşti sprijiniţi de Iancu de Hunedoara.”, explică istoricul Ştefan Dumitrache, directorul Muzeului Curtea de Argeş.
Cine este legendarul Manole
Construcţia Mănăstirii Curtea de Argeş a început în 1514, din dorinţa lui Neagoe Basarab de a zămisli aici un lăcaş de o frumuseţe fără seamăn. Iar contribuţia legendarului meşter Manole la ridicarea construcţiei nu e doar folclor. “În tinereţe, Neagoe Basarab a fost la studii în Italia şi la
Constantinopol. La Constantinopol, sultanul Baiazid al II-lea îi încredinţează administrarea construcţiei unei moschei, sarcină de care el s-a achitat strălucit. Constructorul-şef al moscheii este Manoli din Niaesia, care apare, astfel, alăturat de Neagoe Basarab. Se pare că Manoli era armean, astfel explicându-se anumite elemente de arhitectură armeană şi georgiană din construcţia Mănăstirii”, explică directorul Muzeului Curtea de Argeş.
Marmură adusă de la greci
Din dorinţa lui Neagoe Basarab, la construirea monumentului s-a folosit, pe lângă calcar de Albeşti, şi marmură adusă tocmai din arhipeleagul grecesc. Iar realizarea acestui lucru n-a fost tocmai simplă, mai cu seamă că Insulele se aflau sub control otoman, iar sultanul interzicea folosirea marmurei în biserici, tocmai pentru a nu permite lăcaşelor creştine să se ridice la nivelul moscheelor.“Neagoe i-a scris sultanului Selim să-i aprobe importul de marmură, minţindu-l cu privire la destinaţia marmurei. Angrenat în campanile antiişiite şi antimameluce din Orient, sultanul a aprobat importul, deşi a aflat destinaţia reală a marmurei greceşti”, mai spune directorul Ştefan Dumitrache.
(Sursa: Internet)
Virgil Ciucă – La porţile cerului
La porţile cerului de unde cad şi gânduri şi stele
Deodată, şoptit, s-a aşternut tăcerea lumii eterne
Razele trasează-n neştire potecile spre castele
Naiv şi tardiv genunea îşi cată odihna-n taverne
Se rotesc universuri în neştiută imensitate
Avide înghit găurile negre explozii solare
O altă explozie cosmică, pare fatalitate!
Anunţă ritos că umanitatea terestră dispare
Ascult, ascult tăcut la vaietul astrelor nevăzute
Stană şi sfinţii privesc absurde confruntări pământene
Exultă frenetic în veacul ce n-are pic de virtute
Puterea abjectă ce-a pus la cale conflicte obscene
New York
1 noiembrie 2015
Atunci când Dumnezeu pictează…
Andrei Pleșu în Japonia
„Trebuie să încep prin a recunoaște că băile sunt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca să ceară, odată ce te-ai instalat, câteva momente de studiu şi acomodare. Caldul şi recele, cada şi dușul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozități şi nuanțe locale țin spiritul în alertă şi produc, în faza inaugurală, accidente mai mult sau mai puțin picante: te uzi, te arzi, te sperii.
Faţă de ceea ce poți păți în Japonia, toate acestea sunt însă bagatele, mofturi.
Am avut parte, de pildă, într-un hotel hiper-modern, de o experienţă unică: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spătar reglabil, braţe late acoperite de micro-computere, beculețe albastre şi roșii, în perpetuă scintilație, şi orificii amplasate scandalos, în cele mai amenințătoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, de îndată ce am intrat în baie.
L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fără scop, terorizat totuși de ideea că scopul poate oricând să apară, ca un imperativ categoric.
Atracţia maximă o reprezentau, fireşte, numeroasele butoane de pe braţele scaunului, însoțite de inscripţii în japoneză. Am reflectat câteva clipe, am evaluat riscurile şi, în cele din urmă, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterică, ca un balaur multicefal. Odată pornit, mecanismul funcționa – ca progresul însuși – după legi fatale. Într-o clipită, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet şi lumină. Eram înconjurat de arteziene torenţiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe mișcări de revoluție si rotație. Nu doar closetul răspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încăperii, oglinzile, pereţii, pardoseala. Proporţiile odăii, eclerajul, înclinaţia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amărâte, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simţit, împietrit că mă îndrept spre un final imprevizibil. Mi se părea ca de acest closet, de electronicul său delir, depinde brusc soarta omenirii. Că pot declanșa cutremure, inundații, ploi de meteoriți, glaciațiuni. Că, poate, fără să vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pură (şi sordidă) variantă materialist-dialectică: o stângace apăsare pe butonul greşit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toată hărmălaia a încetat. Am stat un timp nemișcat, ca sa nu stârnesc vreo recidivă, şi m-am retras apoi, sfârşit, în dormitor, unde atmosfera era pașnică: numai, sub pat, o lumină spectrală, care îţi lumina papucii ori de câte ori lăsai picioarele să-ţi atârne perpendicular pe mochetă. S-ar zice ca față de acest abuz tehnologic closetele tradiţionale sunt de o paradiziacă simplitate. Nu în Japonia.
.
>>>>>>>>>>>>>>
(sursa Internet)
Adrian BOTEZ – VIZIUNE
zori de nori
în lac de flori
zori de nopţi
la crai de sorţi
nu cârti
cârtiţă gri:
spini de vini
prefac în crini
El de Sus
Domn Iisus
sânge jar
toarnă-n pahar
Elena BUICĂ – POEZIILE DOMNICĂI VĂRZARU
O cunosc de mai mulţi ani pe autoarea acestor versuri, dar niciodată nu poţi să cunoşti pe cineva aşa cum o poţi cunoaşte din propriile sale creaţii. De formaţie inginer, cu evidentă aplecare spre latura practică a vieţii, evoluând de-a lungul anilor conform firii sale dinamice, despre Domnica Vărzaru multe pot să spun, dar n-am putut întrezări în ea şi clocotul poetic. Dar ea, parcă intuind, a pregătit o replică: „Dacă nu m-aţi cunoscut/ Nu-i pentru că am fost departe/ În mari adâncuri, sfere-nalte./ E pentru că n-aţi cercetat/ Trăirea gândului, din care/ Au răsărit şi munţi şi mare.// Şi dacă nu m-aţi cunoscut/ Când din cuvântul cu licoare/ Din fructe dulci sau fructe-amare/ Pluteau miresme ca-n priviri/ Ce-nconjurau dumnezeiri/ Nu-i vina mea. E-a celor care/ N-au vrut din câmpul vieţii mele/ Să ia buchet de floricele” (NU-I VINA MEA).
Foarte sugestivă este şi poezia „EU VĂD”. Este concepută tot ca un răspuns alcătuit cu înţelepciune pentru cei care o îndeamnă să renunţe la poezie, sunt şi din acestia, nu-i aşa!? care se scaldă în apa negării şi a demolării: „Eu văd un Creator în orişicare EU/ Ce-şi poartă-n cale crucea ce-n gând a construit./ Că-n fiecare este un strop de Dumnezeu/ Ce naşte forţă mare de om nebiruit.// Şi dacă unii caută să-ngenuncheze des/ Speranţa ta hrănită cu dragoste şi dor/ Să ştii că întotdeauna mai ai încă de-ales/ O renunţare oarbă şi-un crez biruitor”.
Poeziile sale au ieşit la lumină din prea plinul trăirilor de-a lungul anilor şi poate şi din dorinţa de a lăsa pentru posteritate picături de amintiri, dar nu le-a făcut cunoscute decât târziu. Acum s-a hotărât să publice cel de al doilea volum, după ce primul intitulat “Ora năucă”a fost bine primit de cititori. Ce e important şi ce ne interesează acum, este modul său de a simţi şi de a se „dezvălui” prin mijlocirea versurilor sale. Sunt poezii născute din urzeala viselor, din orizonturile aşteptării împlinirilor.
Născută, crescută şi multi ani trăind în zonele de frumuseţi ale localităţii Pietroşiţa, a făcut ca din poeziile sale să se revarse un miros de fân proaspăt cosit, de flori de măr, de adieri proaspete, să simţi stropii izvorului prăvălindu-se din munte. Poeziile sale au lumina limpede a cerului, au ecoul care se întoarce în noi, au sunetul murmurând în fântână, mirosul brazilor şi ecoul cântecului păsărelelor. Ele se citesc cu plăcere de la prima aruncătură a privirii, fiindcă în ele există un suflet transpus în cuvinte, frumoaseţi domestice, într-o tonalitate calmă, caldă, uneori şi cu accente patetice, sau dureroase, căci viaţă ne aduce în cale de toate, fără să facă excepţie pentru nimeni.
Tematica poeziilor largă are un complex întreg de sentimente. Întâlnim, fie câte o lacrimă neplansă, fie un fior adus de nelinişte, un zâmbet stins, ori tulburarea în faţa trecerii în eternitate, dar cele mai frumoase poeezii sunt cele care răspândesc o binecuvântată şi tămăduitoare linişte, sau acelea în care sună ca o “Odă a Bucuriei” în surdină, specifică firilor pozitive şi stăpânite de setea de frumos.
In tot ce spune, Domnica Vărzaru nu îşi deversează frustrările în stradă. Ea întoarce spatele poeziilor încarcate de false valori, cu pretenţie de modernitate, scrise în stil alambicat, ori folosind obscenitatea.
Poeziile ei au în ele mugurii luminii, ai vieţii vibrând de emoţie şi de frumos, sunt poezii în care autoarea trăieşte într-o osmoză spirituală cu natura înconjurătoare. Adesea, spiritualizarea naturii facută într-o manieră impresionantă, formează un tablou mirific: „La ceas de vecernii se sting trandafirii./ Petalele curg vânturate./ Mă bucur de crezul a noi zămisliri/ Din apele tulburi de multe păcate.// La ceas de vecernii un dangăt dulceag/ Mă cheamă s-aprind lumânări pentru vise/ Se strâng ne-mpliniri şi trec peste prag/ În casa luminii cu geamuri deschise.// La ceas de vecernii cuvântul şoptit/ Se-ntoarce-ncarcat de miresme alpine./În casă sunt îngeri şi sfinţii-au sosit,/E noapte, e cald şi e bine”. (LA CEAS DE VECERNII)
Cel mai de succes om de afaceri român
Care este povestea lui Sir George Iacobescu, cel care la cererea lui Thatcher a făcut din docurile londoneze centrul financiar al lumii. Este singurul român din lume care are titlul de „sir”
LONDON, UNITED KINGDOM – FEBRUARY 14: Canary Wharf Group chief executive Sir George Iacobescu after receiving his Knighthood from the Prince of Wales, at the Investiture Ceremony at Buckingham Palace, on February 14, 2012 in London, England. (Yui Mok – WPA Pool /Getty Images)
Comunismul l-a alungat peste Ocean, dar s-a întors în Europa, la cererea celei care a intrat în istorie ca Doamna de Fier, pentru a ridica din docurile londoneze Canary Wharf, însăşi „reşedinţa” capitalismului. Este singurul român care a primit de la Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii titlul de Cavaler, iar de atunci poate să-şi pună în faţa numelui apelativul Sir. Este cel mai de succes om de afaceri născut în România, a contribuit la reforma apărării demarată de guvernul Marii Britanii, iar povestea sa de viaţă ar putea cu uşurinţă deveni un scenariu de Oscar. Acesta este George Iacobescu, Sir George Iacobescu, colecţionarul de artă, pasionatul de jazz, cel care nu poate face un lucru: planuri de retragere.
„De obicei, conduc singur către muncă şi ajung la birou în jurul orei 9. Chiar dacă am şofer, prefer să conduc singur, mai ales când mă întorc acasă, pentru că aşa am timpul necesar pentru a mai da câteva telefoane şi pentru a termina ce treburi mai am de terminat, aşa că de obicei ziua mea de lucru se termină undeva între 9 seara şi miezul nopţii”, spune Sir George Iacobescu pentru După Afaceri Premium.
Este uşor de imaginat un astfel de ritual într-un oraş al turbocapitalismului făcut printre picături de ploaie, doze de adrenalină la bursă, double-deckere roşii şi taxiuri negre.
George Iacobescu nu este însă doar un alt călător în Londra, ci un om care cu mâinile sale a contribuit cât se poate de direct la ridicarea imperiului financiar londonez, poate cele mai puternice dintre câte există.
Născut în 1945 în România, George Iacobescu este de profesie inginer. Bunicul său a fost avocat şi deţinea un ziar, iar tătal său a fost un cunoscut medic hematolog. Studiază Ingineria Civilă şi Industrială la Universitatea din Bucureşti, iar din 1969 până în 1975 lucrează ca inginer în România. Este însă determinat să părăsească ţara şi regimul de aici, iar în 1975 emigrează în Canada cu ajutorul unor contacte pe care reuşise să şi le facă în Vest. Reuşeşte într-un final să şi-o aducă aproape, cu eforturi uriaşe, şi pe logodnica sa Gabriela.
Deja în anii 1983-1987 George Iacobescu era vicepreş
edinte al Olympia & York în New York, funcţie din care era responsabil de construcţia World Financial Center, sediul central al colosului bancar Merrill Lynch.
În 1987 însă, peste Ocean, Margaret Thatcher iniţiază un proiect de reconversie şi reabilitare a fostei zone a docurilor londoneze cu numele de cod Canary Wharf. Proiectul este încredinţat chiar firmei pentru care lucra George Iacobescu.
În acel moment, românul se mută la Londra, devenind direct responsabil pentru ceea ce avea să devină unul dintre cele mai mari centre financiare ale lumii.
Zece ani mai târziu, George Iacobescu preia funcţia de director executiv al Canary Wharf Group pentru ca în 2011 să devină şi preşedinte al consiliului de administraţie. În total, George Iacobescu a fost responsabil pentru ridicarea a 35 de clădiri în Canary Wharf prin care se numără sediile pentru HSBC, Citibank, Barclays, Clifford Chance, Morgan Stanley sau Thomson Reuters.
DELTA DUNĂRII ÎN SUPERLATIVE ŞI CURIOZITĂŢI
Virgil Ciucă – Daciei nepieritoare
Nu mor popoarele când câinii latră
Chiar de-s turbaţi, trăind în altă lume
Nu cad în gol nici stâncile de piatra
Când le îneacă apele în spume
N-au reuşit nici hoardele nebune
Să ne alunge de la noi din ţară
N-a reuşit nici-o agresiune
Ca Dacia de pe pământ să piară
În vremurile care curg haotic
Popoarele de bogăţii furate
Acuză prin blestem apoteotic
Guvernele de crime vinovate
Coboară-n neguri străjile de veghe
Să-şi schimbe mohorâtele veşminte
Când osândiţii să se-mbrace-n zeghe
Se tem de judecata din morminte.
Cutremură-se oastea idolatră
Vulcanele în iad s-arunce lavă
Să-ngheţe toate focurile-n vatră
De vom goli pocalul cu otravă
Bucureşti
17 iunie 2016
Daniela GÎFU – INTERVIU CU DOMNUL PROF.DR.HAB. CONSTANTIN GAINDRIC, MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI
Daniela GÎFU: Un reper de profesionalism, o figură luminosă, un om al echilibrului, devotat, sofisticat, galant, educat, uneori însingurat… sunt doar câteva trăsături pe care le aveţi. Cât de bine v-am creionat portretul, stimate Domnule Profesor?
Constantin GAINDRIC: Din calificativele ce mi le atribuiţi consider mai apropiate de original om al echilibrului (numai în unele cazuri), devotat, uneori însingurat… Dar şi pedant (o calitate nu prea agreată de colegi).
Daniela GÎFU: V-aş propune să ne întoarcem în timp… Istorisiţi-ne câteva amintiri din copilărie. Primii ani de şcoală.
Constantin GAINDRIC: Un singur copil într-o familie de ţărani care citeau ziare, dacă vreun vecin, fiind la Bălţi, cumpăra şi ruga să i se citească, ca să ştie dacă nu se va începe iar război. Cărţi erau doar câteva şi acelea departe de interesele lor. Am fost un copil destul de bolnăvicios, retras, care a fost înscris la şcoală deoarece o sală de clasă se afla chiar în casa noastră. Când părinţii plecau, eram lăsat pe seama învăţătoarei şi răspundeam la întrebări când altcineva nu ştia răspunsul. La un control, în primăvara anului 1948, inspectorul o întrebă pe dna Obadă, învăţătoarea, de ce nu-l lasă pe micuţul din banca întâia, care tot timpul ridică mâna, să răspundă. A fost nevoită să mă ridice să răspund, iar în registru a apărut numele meu. Probabil s-a temut doamna învăţătoare să spună că încă nu eram elev.
Am citit mult. Spre regret numai ce era în biblioteca sătească şi cea a şcolii. Cine selecta acele cărţi nu ştiu. Acum îmi dau seama cât de departe era fondul de carte de ce ar fi fost necesar. Eram privilegiat: aveam acces liber la rafturi, mi se permitea să aleg 4-5 cărţi. Au fost tentative din partea unor profesori să mă înscrie la corul şcolii. Cu greu am fost scutit de aceasta, în schimbul participării la ansamblul de dansuri cu care am ajuns să evoluăm şi la Festivalul Republican în 1957, la care se făcea o selecţie pentru Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Moscova. Ansamblul nostru nu a trecut filtrul. În anul cinci al facultăţii, după sesiunea de iarnă, am fost trimişi în şcolile care nu aveau profesori de matematică. În satul Mileşti, raionul Nisporeni, unde am fost trimis, profesorul de muncă era cel ce preda matematica. După o săptămână de aşteptare în Nisporeni am ajuns la destinaţie (venise cu un tractor cineva de la gospodăria agricolă din Mileşti, deoarece drumurile erau desfundate şi alte mijloace de transport nu reuşeau să circule). Până am reuşit să găsesc o gazdă, o săptămână am dormit în cancelarie. Eram cu 2-3 ani mai în vârstă decât elevii clasei a zecea. Acum mă mir cum de am reuşit să stabilesc relaţiile ce mi-au permis să duc sarcina cu succes.
Daniela GÎFU: Practic, v-aţi născut şi v-aţi format în perioada “socialismului dezvoltat”, când grafia latină a fost interzisă. Am avut bucuria să descopăr ataşamentul faţă de valorile româneşti. Cum aţi descrie cei 47 de ani din viaţa dumneavoastră până când a apărut prima publicaţie scrisă în limba română cu grafie latină? Cât de greu a fost să vă adaptaţi?
Constantin GAINDRIC: Primele cărţi citite şi manualele au fost cu grafie chirilică, însă am avut de la un unchi al mamei vreo 4 cărţi cu grafie latină. Îmi amintesc de romanul „Ben-Hur”, o istorie a creştinismului (autorul Lew Wallace), pe care l-am recitit iarna aceasta, „Război şi pace” de L. Tolstoi, o carte despre preocupările de fenomene paranormale ale unui vestit fizician şi chimist englez William Crookes şi o nuvelă în versuri (nu ştiu nici autorii, nici denumirile, deoarece nu avea primele pagini) despre un oarecare Ion Săracul. Vă daţi seama cât de potrivită lectură era pentru un copil de 8-9 ani… Peste mulţi ani am început să-mi colectez o bibliotecă în română, din cărţi procurate de la librăria „Drujba” din Moscova, unde vânau cărţi româneşti cei ce făceau studii în metropolă. Erau foarte ieftine şi ne puteam permite chiar cu bursele noastre. În perioada 1965-1966 am abonat, fiind în Moscova, ziare editate la Bucureşti. Revenind la Chişinău, abonasem săptămânalul „Literatura şi Arta”, însă nu aveam răbdarea să ajung acasă şi făceam coadă la chioşc, să-l citim cu colegii de dimineaţă. Mi se pare că nimeni din cei ce au ţinut o carte în mână, nu au avut nevoie de o adaptare specială la grafia latină. Sper că nu greşesc.
S-a scris şi s-a vorbit mult despre perioada renaşterii naţionale. De firea mea nu sunt revoluţionar. Nu ies la tribună, considerând că dacă persoana îşi face datoria conştiincios acest fapt este un argument mai de valoare. Şi totuşi, am participat şi la mitinguri şi la Marea Adunare Naţională din 27 august la care s-a votat Declaraţia de Independenţă. Întrebaţi de ataşamentul faţă de valorile româneşti. Cred că în primul rând ar fi cazul de vorbit de valori general umane. Şi să nu vă mire afirmaţia că în Uniunea Sovietică am avut norocul să avem acces la valorile literare universale. S-au tradus în rusă cei mai mari scriitori occidentali (excepţie cei contemporani, ce în mod direct nu agreau ideologia promovată). Şi toate cărţile erau accesibile ca preţ. Se citea, se discuta. Practic, în fiecare locuinţă erau cărţi, mai ales când editurile din Chişinău au purces la editarea a câte 100-200 de mii de exemplare ale celor mai solicitaţi autori. Şi la Chişinău o perioadă mică de timp se găseau cărţi ale autorilor români, dar mai mult traduceri, însă foarte repede a dispărut această posibilitate. O cunoştinţă, şef de secţie la departamentul comerţ cu cărţi, îmi spunea cum baloturi nedespachetate erau returnate cu motivaţia „la Chişinău nu se solicită decât albumele de artă în limba română”.
CASTELE NEŞTIUTE ALE ROMÂNIEI
Paul LEIBOVICI: REPORTAJ – SARMIZEGETUSA
La Sarmizegetusa Regia, cetatea dacilor unde se găseşte celebrul Sanctuar şi discul solar se ajunge din localitatea Costeşti. Drumul judeţean este însemnat cu 705 A. E un drum forestier, destul de anevoios. Cu toate că până la Cetate sunt în jur de 20 km., am mers pe jos, urmărind să nu ne abatem de la semnul, crucea roşie.
Stelian ne conducea cu siguranţa îndrumătorului care cunoaşte fiecare drum sau cărăruie, potecă. Iar noi eram numai urechi la cele ce ne povestea despre trecutul îndepărtat al acelor meleaguri. E drept, eram după o noapte de odihnă, iar priveliştile din jur, aerul de munte şi în special interesul pentru, bătrânele meleaguri, ale căror istorioare le auzeam doar, ne dădeau aripi, uitând de greutăţile care ne făceau gropile, pietroaiele pe care le întâmpinam în drumul nostru.
De-a lungul unei perioade de mai bine de 150 de ani, Dacia a fost înzestrată cu un sistem de apărare, cuprinzând mai mult de 90 de lucrări de fortificaţie, de diferite tipuri: aşezări întărite, cetăţi şi fortificaţii de pământ. În ceea ce privesc fortificaţiile Daciei preromane, cele din regiunea de sud-vest a Transilvaniei actuale, constituiau un grup de apărare. Ridicate în partea Carpaţilor Meridionali care formează Masivul Şureanu, ele au permis menţinerea sub control al căilor de acces către capitala regatului dac Sarmizegetusa. Accesul spre Sarmizegetusa era controlat de cetăţile de la Costeşti-Cetăţuie şi Blidaru, precum şi de numeroase turnuri solitare amplasate de o parte şi alta a drumului. Toate acestea barau accesul dinspre văile Cucuişului şi Şibişelului. Dinspre vest capitală era apărată de cetatea Piatra Roşie şi de fortificaţia de la Cioclovina-Ponorici. La aceasta mai trebuie adăugat cetăţile de la Căpâlna, Baniţa şi Tilişca.
Cetatea Sarmizegetusa a fost construită pe Dealul Grădiştea. Zidurile cetăţii înconjurau vârful dealului şi erau construite în stilul clasic, miriş dacic. Fortăreaţa, un patrulater alcătuit din blocuri masive de piatră, pe o suprafaţă de aproximativ 30.000 metri pătraţi. În această regiune a capitalei regatului, vestigiile locuirii dacice formează un ansamblu unic, în care elementele civilizaţiei autohtone se conjugă în modul cel mai fericit cu cele împrumutate din lumea greco-romane. Grupul nostru făcea din când în când câte un popas, dar descrierea pe care o făcuse Stelian dădu imaginaţiei noastre o adevărată viguoare, încât greutăţile drumului nu contau pentru noi cei care o pornisem cu atâta avânt spre, recunoaşterea, Sarmizegetusei.
Eram destul de aproape de obiectivul nostru… dar din păcate nu vedeam, zidurile despre care ne-a vorbit, ci ici colo se zăreau stâlpi de piatră, garduri… Ioana, pentru a ne aţâţa şi mai mult curiozitatea, interveni căutând să ne explice din punct de vedere etimologic numele Cetăţii. Numele, după profesorul Russu, e compus din două elemente: zermi (stâncă, înălţime) şi zeget (cetate). Aşa dar, „Cetatea de stâncă”.
Deoarece, un alt etimolog, Pârvan, s-a ocupat tot de etimologia cuvântului Sarmizegetusa, acesta a propus citirea Sarmi-egetuza, în sensul, Egetuza a lui Samson” sau Zarmos (nume tracic cunoscut, care înseamnă în limba sanscrită, vatră, cămin, familie.
Iată-ne acum ajunşi în apropierea zidului, care are o suprafaţă de aproximativ 3 hectare şi unde se recunosc relicvele unor magazii de lemn, ateliere, hambar. Apoi am mers cam vreo sută metri şi am ajuns la ceea ce a fost cândva, poarta cetăţii, în apropierea căreia se pot observa sanctuarele, care au formă şi mărimi diferite. Exact, nu se ştie dacă au fost şapte sau opt. Cert este că sanctuarele circulare au fost două. Apoi se mai remarcă pavajul de andezid sub forma unui soare cu razele compuse din segmente de cerc.
Frumuseţea este în ochii celui care priveşte
Elisabeta IOSIF – CRĂIASA FLORILOR
E verde-n lan de veghe
Cu gust de fân cosit
Se-adună în pereche
Lumini s-au irosit,
În coronița lumii.
Miroase-a flori și spic
E zâmbetul cununii!
Nu-mi dăruie nimic
Din spațiul înflorit!
Aș lua cu mine-n zori
Doar macii. Las calul priponit
Veghind în lan de flori!
CETATEA LUI BUCUR * literatură , arte , cărţi 