Elisabeta IOSIF – Șueră toamna…

Toamna picură livezile, prin ochii aurii pierzători,

Copacii șueră-n brațe durerea, cu ochi arzători

Coboară și cerul, tresărind plumburiu,odată cu ele

Cad frunze …și iar le rotesc, tot mai departe de stele

 

Neputincioasă-i și ploaia, ce le strânge în ghiară

Numai noi revedem luminișul albastru din seară

Doamne, toamna asta n-a lăsat vara mai lungă

Pentru iubire. Dar o acopăr cu umbra-mi prelungă

 

Cerul e prins între iubirile noastre. Vise ne-mplinite,

Găsesc în stihurile tale, ninse, încă necitite

Șueră toamna nebună peste versul meu imaginar

Doamne, acoperă-l cu veșnicia Ta și dă-i-l în dar.

Elisabeta IOSIF

București, 8 noiembrie, 2014

Antologie poetico autumnală

Antologie poetico  autumnală pps.

Ion C. ŞTEFAN – Triumful luminii şi al talentului

Maria CALCIU, ”Dimineaţă fără noapte”, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

Cartea doamnei Maria Calciu m-a surprins prin sinceritatea şi ineditul ei, prin ingeniozitatea construcţiei lirice, într-o formă modernă de ultimă oră, prin talentul şi seriozitatea abordării unei teme cu valenţe profund existenţiale.

Este vorba de poezii, compuse în versuri albe, după modelele lui Lucian Blaga, Nichita Stănescu ori Marin Sorescu, într-o cursivitate logică, metaforică şi simbolică, cu unele imagini de o rară frumuseţe, deoarece poeta şi-a propus: ”Să ajungi mai devreme cu o zi / sau doar cu o urmă / de ultima treaptă / a scării din tine / mai aproape cu o treaptă de tine / de golul din seară”(Scara de drum, p.14).

Pentru a ajunge la reliefarea tainelor acestei lirici, a trebuit, mai întâi, să-i decodez câteva dintre direcţiile conceptuale. Atunci mi-am adus aminte de prima mea înţelegere inteligentă a unor fenomene din natură: fiecare izvor, oricât de limpede ar părea şi de răcoros, oricât de vioi ar aluneca printre pajiştile înflorite, a fost, la început, un şuvoi de apă subterană. Da: aceasta era cheia succesului de ansamblu al volumului poetei Maria Calciu: trebuia să mă îndrept spre murmurul izvorului subteran al sufletului său; apa, în continua ei mişcare, fiind prima sursă a drumului spre lumină: ”Ai vrut să mai ajungi / odată doar lângă / izvorul zării / sărutându-l”; apoi, mai departe: ”Că toată apa albă era / mai către margini…/ atât cât trebuia / însă către adânc curgeau prin ea / oglinzi / cu ochii de pământ” (Stropul plin de tine, p.76-77).

Metaforic, simbolul apei ar putea sugera curgerea neobosită a vieţii, pe drumurile complexe pe care le străbatem în existenţa noastră: ”Ştiu că n-ai vrut / că ţi-a fost greu să pleci pe drumul care / singur/ avea un singur sens cu nume nevăzut / şi singurul pe care n-ai putut vreodată / să mergi numai un pas / pentru ca mai apoi / din el să te întorci” (Dimineaţă fără noapte (p.82).

Iată că, tot căutând cuvintele simbol, ajung la singurătatea celei care îşi aşteaptă iubitul: ”Ştiai că ceea ce ar fi urmat / ar fi fost / să-mi măsori de departe doar gândul” (Gândul dinspre noapte, p 26).

Iar această singurătate îndelungată devine tăcere: ”Abia după ce te-am învăţat pe de rost / mi-am dat seama că de fapt / tu ai fost totdeauna în mine / literă cu literă / izvor / rădăcină de stele / Tăcerea – Tăcerii” (Tăcerea-tăcerii, p. 24). Îndepărtarea şi tăcerea nasc tristeţe în sufletul celei rămase singură: ”Şi mai uşor a fost ca doar tăcând să cred / că vreau să te întreb / de ce nu m-ai privit / întruna cu nesomn / din stânga către dreapta / din dreapta către stânga / spre a vedea din ce / din care nicăieri / mă tot lovea o scară” (O silabă din nume, p. 33).

Cu sufletul rănit de suferinţă, abia acum încep să înţeleg sugestia din titlu: ”Dimineaţa fără Noapte”: „Ai spus şi ai promis / că vei veni cu mine în prima dimineaţă / rămasă fără / noapte / ca astfel să mai poţi vedea măcar odată / cum curg spre norii albi / izvoarele secate”(Dimineaţa fără noapte, p. 84).

Dar rarele reîntâlniri ale celor doi îndrăgostiţi nu au mai putut şterge răceala dintre ei, prin îndepărtare: ”Simţeam că palma dreaptă îţi mirosea / a vânt / a foc / şi a tăcere. / Dar de fiecare dată când / mă întorceam în mijlocul ei / în singura mare păzită de ea / căci numai acolo puteam să visez / acelaşi vis / de cel puţin trei ori”(Vânt, fără foc şi tăcere, p. 7). Şi, în continuare, cu aceeaşi intensitate sufletească: ”Nu îndrăzneam să te întreb / iar tu păreai a uita să-mi spui / că de fapt / tot mai des / adânc şi străin / te dureau ploile”(p. 8). Ploile sugerează lacrimile aceleia căreia nu i se mai poate răspunde cu o afecţiune identică: ”Întrebând ploile / plânsuri neplânse / amintiri nenumite / despre drumul spre tine / Azi / abia am găsit / şi abia am atins uşa goală şi grea / şi atât de închisă”(Cheia albă, p. 20).

Autoare a 19 volume, tipărite la editurile Semne, Tracus Arte, Fundaţia Scrisul Românesc şi altele, dintre care amintim cărţile de versuri: Insula Iubirii, Nenumite, Ninsoare de migdalii, Fata care vede prin haos, Fuga de aripă, Ochii din fulger, Pietre cu vise de statui şi altele, Maria Calciu dovedeşte deja o experienţă rafinată în abordările sale lirice, ceea ce-i deschide o reală perspectivă printre poeţii români contemporani de seamă. Iată motivele principale pentru care m-a impresionat şi această recentă apariţie: pentru că am citit, de fapt, un mic roman liric al decepţiei, într-o frumoasă construcţie, despre care nici măcar nu-mi pot da bine seama dacă a conceput-o iniţial, în mod logic, ori sentimentele şi trăirile sale intense s-au întrupat în nopţile de singurătate creativă, din care autoarea a ales perlele cuvintelor, care o situează printre cele mai talentate autoare contemporane, iar interferenţa dintre noapte şi dimineaţă neputând fi altceva decât hotarul dintre viaţă şi moarte.

 

Ion C. ŞTEFAN

Elena Armenescu – POEME

Întrebarea de dimineață

 

Merg cu tata la seceriș

Privirea mea întrebătoare

Se-ndreaptă pe furis

Spre lotul vecinului

Spre grupul de spice

Lăsate pe tulpină

Legate cu fir roșu de lână

Să stea-n picioare, să nu pice.

 

Prinzându-mi ochii a mirare

Tata îmi spuse cu glasul tare:

– E ”barba lui Dumnezeu”

Lăsată ca recunoștință

Pentru a Domnului știință

Cu care a înzestrat pământul…

 

Noi trebuie să respectăm legământul

>>>>>>>>>>>>>>>>>

Georgeta Blendea Zamfir – Splendorile multicolore ale toamnei cadru pentru lansarea cărții „Dragoslavele” de la Câmpulung Muscel

Învâltorată de trecerea de la Brașov la Câmpulung am simțit clipirile de culori ale toamnei pe munții ca niște bucle romantice, apăruți în cale. De la Brașov, încep să se onduleze în armonia formelor, dealurile și munții pe marginea văilor; văi adânci, scăldate în soarele blând, care adăpostesc încă, iarba verde. Pe margini, formele înalte, bucură ochiul cu splendoarea nuanțelor toamnei: galben, ruginiu, roșcat etc., etc.

Pe dealuri se răsfiră ca într-o muzică beethoveniană, casele adăpostind tradiții, efecte ale muncii înfrumusețate de sufletul inspirat de splendorile naturii, unduind într-o muzică interioară. Ar trebui ca oamenii acestor locuri să se fi mulțumit cu atâta încântătoare simfonie a naturii, armonizând culori, după anotimpuri. Dar nu, oamenii și-au creat simbolic îmbrăcămintea, împodobind-o cu semnele horoscopului preotesei de la Tărtăria, și-au îmbrăcat casa ca pe un trandafir, au creat magnifica muzică populară și jocurile și au îmbogățit cu tradiții momentele de muncă la câmp, la pădure.

Toate aceste simbolice preocupări au fost cuprinse în cartea preotului Ioan Răuțescu, a cărei lansare a avut loc la Câmpulung, oraș cu suflete alese și sclipiri intelingente în ochi.

Prezentarea celei de-a treia ediții a cărții „Dragoslavele” s-a realizat de către directorul Editurii, Domnul Crăciun, iar fiica autorului, Doamna Elena Răuțescu Petroșanu a relatat în ton nostalgic, evenimentele unei familii numeroase; preotul Răuțescu, nu numai că a lăsat lumii trei monografii, premiate de Academia Română, tezaure ale vieții unui popor înzestrat ca și natura înconjurătoare, dar a avut și o familie numeroasă care aduce în patrimoniul patriei noastre și al omenirii valori neperisabile.

Protocolul a fost la înălțime, femeia româncă știind să realizeze cele mai alese bucate, așa cum s-a întâmplat și cu prăjiturile delicioase ale doamnelor din familia
Răuțescu.

Voi prezenta recenzia de la a doua ediție a cărții:

Dragoslavele

„Menit să poarte generic, iubirea, dragostea, în numele său, satul Dragoslavele a rupt inima în două, preotului, Ioan Răuțescu, și el i-a dedicat un volum premiat de Academia Română. În 522 de pagini, sublimul autor a avut loc de aur să pună Istoria Universală a mileniului al 2-lea și simbolurile esenței satului care în extenso se află în fiecare sat românesc, venind pe firul istoriei, din Zalmoxianism până în zilele noastre.

Preotul Ioan Răuțescu ne lasă muți de uimire în fața bibliografiei, oglindă a mileniului al 2-lea; hrisoave vechi împodobesc paginile însuflețite de o limbă dragă nouă din Cronicile scrise de vestiți cronicari, documente din mănăstiri, biografii de ctitori de biserici. Ca un stup de albine, cartea „Dragoslavele” conține munca migăloasă de cercetare a autorului, a tuturor izvoarelor pentru mileniul al 2-lea.

>>>>>>>>>>>>>>>

Elena Trifan – MONOCROMATICĂ & FUZIUNE COSMICĂ (5)

MONOCROMATICĂ

 

                        Pictoriţei VD

 

Ochiul stă să nu adoarmă

Printre sfere strălucind,

În culori de alb şi soare

Şi-n albastru vieţuind.

 

Sferele se luminează

Pe un cer albastru pur,

Reflectând lumina lunii

Pân’ la marea de azur.

 

Cercurile se afundă

În vârtej de-albastru pur,

Sorbind raza de lumină

Răsărită din azur.

>>>>>>>>>>>>>>

Octavian Lupu – Primii Pași în Lumea Iluziei

M-am născut în primăvara anului 1968 chiar în duminica Floriilor undeva, nu departe de Poarta Schei, din Brașov. Din cauza numărului mare de nașteri, saloanele maternității erau umplute până la refuz, fapt pentru care fuseseră plasate paturi de spitalizare până și în biblioteca unității medicale. Acolo, printre cărți, am avut ocazia să îmi petrec primele zile din călătoria mea prin această lume. Și poate nu întâmplător, cărțile aveau să exercite o fascinație specială asupra mea în anii care urmau să vină.

Acea primăvară era friguroasă, dar florile începuseră să își etaleze petalele în strălucirea tot mai puternică a soarelui. Într-un amestec de zăpadă și petece de iarbă înverzită anotimpul învierii îmi oferea șansa de a păși pe căile acestui univers cu o chemare tot mai puternică și o atracție irezistibilă. După o noapte de chin și suferință petrecută în maternitate, am apărut și eu o dată cu venirea dimineții. Poate din această cauză la lăsarea întunericului simt adeseori acea tensiune a nașterii și prefacerii ce se destramă de îndată ce soarele răsare pe bolta albastră a cerului.

Am iubit orașul Brașov de la început, chiar dacă impresiile au fost mereu amestecate în tonuri cenușii greu de separat în culorile fundamentale. Chiar și acum revăd nenumăratele străzi și alei din cartierul Steagul Roșu, acum numit Astra, pe care m-am plimbat la întâmplare sau am mers spre o anumită destinație, cel mai adesea spre casă sau spre școală. Cu alți copii mă jucam în fața blocului și revăd cu plăcere imaginea apartamentului în care am locuit undeva pe strada Neptun, nu departe de un pod ce făcea legătura cu comuna Zizin din apropiere.

În acele vremuri cartierul se afla în construcție și construcții noi apăreau neașteptat în tot locul. Ca un fel de desant aerian, macaralele plasau cu repeziciune plăcile de beton ce erau legate imediat în structuri de rezistență ce se înălțau luând chip de blocuri, magazine, școli, piețe sau dispensare. Acest elan al construcției m-a urmărit în toată acea perioadă când se dezvoltau întreprinderi de renume național și internațional. Și astfel, lumea Iluziei se popula în jurul meu cu obiecte felurite și deopotrivă cu oameni de toate felurile și din toate condițiile.

Fiindcă în fond, spectrul Iluziei s-a așternut pe toată acea lume în care am trăit în acea perioadă și ce a trecut nu poate să mai apară vreodată. Dar la acea dată nu conștientizam prea bine această prefacere a lumii din jurul meu și mă bucuram de fiecare clipă așa cum numai un copil o poate face. Deși aceste rânduri le scriu într-o zi de toamnă, imaginea primăverii în care m-am născut a rămas întipărită mereu cu prospețimea trăirii într-o lume mare și minunată.

Școala am urmat-o în mai multe locuri din oraș din cauza relativ frecventelor schimbări de domiciliu. Însă am avut colegi plini de viață și care m-au însoțit pe drumul primilor pași prin această lume. Cu majoritate dintre ei nu am avut ocazia să mă mai revăd, dar amintirea acelor vremuri a rămas vie pentru mine. Cumva interiorul meu a refuzat să dea uitării acele timpuri în opoziție cu Iluzia ce își schimba mereu forma într-un joc năucitor și greu de înțeles pe deplin. Fiindcă acei ani au fost în cele din urmă înghițiți de permanenta schimbare a lucrurilor și Iluzia a topit realitatea ce mă anima în acea perioadă.

Revăd drumul pe care îl făceam către școală și cel mai hazliu era să parcurgi străzi care fie aveau nume spațiale în genul: Saturn, Neptun sau Uranus fie de specii de păsări: Berzei, Rândunicii sau Cocorului. Aceste denumiri pitorești m-au amuzat mereu în acea perioadă și îmi forțau imaginația să mă gândesc la cauza care generase o astfel de asociere. Dar tot Iluzia era în spatele acestui joc, fiindcă în dansul ei perfect, logica dispare cu totul.

>>>>>>>>>>>>>>>>>

Georgeta RESTEMAN – POEMELE AMURGULUI (2)

MĂ-NTREB ADESEA

 

Mă-ntreb adesea de-ai iubit vreodată

Să ştii să smulgi din trupul orei clipa

Să-ţi speli privirea-n lacrima brodată

Pe alb de înger, să-i cuprinzi aripa

 

Cu sufletul. Să-ţi simţi vioară gândul

Iar trupul să-ţi vibreze ca o liră

Când freamătu-i se stinge în alintul

Mătăsii care-n lied-uri se deşiră.

 

Mă-ntreb dac-ai privit vreodat-un nufăr

Împovărat de dor, de puritate

Cum se deschide ca un tainic cufăr

Nebun de alb pentru eternitate.

 

>>>>>>>>>>>>>>

Alexandra MIHALACHE – POEMELE IUBIRII

TU AI PLECAT

 

Tu ai plecat şi şlefuiesc în daltă

Metafora iubirii nesfârşite,

Să-mi readuci puteri nebănuite

Când inima-n acorduri vii tresaltă.

 

Dar marea veşnicia ne promite,

În dansul ei nisipul care saltă

A dezmierdat şi umbra cea înaltă,

Renasc culori în vise răvăşite.

 

Speranţa ta în nouri se deşiră

Şi am rămas doar vântul să-l ascult,

Spre ţărmul de regrete se răsfiră

 

Un curcubeu în versul din demult.

Mai am un ultim dor care respiră

Căci retrăiesc arpegiul cu tumult.

>>>>>>>>>>>>>>>>

Ștefan Dumitrescu – REGĂSIREA PURITĂȚII ȘI ILUMINAREA DINĂUNTRU A COSMOSULUI POETIC

  Cronică  literară la cărțile de poezie  ”Semnele timpului” și ”Spiralele adolescenței” de ELISABETA IOSIF

 

    Frumoase și îmbogățitoare sunt întâlnirile cu poeții autentici, dăruiți de Domnul cu suflete bune, care trudesc la creșterea literaturii române !

O cunoșteam pe  poeta Elisabeta Iosif din paginile revistei al cărui redactor șef este:  ”Cetatea lui Bucur”, o revistă bună, unde semnează editoriale pline de lumina toamnei și de mireasma  câmpului cosit. Când  eram  copil și adolescent îi divinizam pe  scriitori. I-am iubit din tot sufletul meu naiv și idealist, și am privit la ei ca la  aștri.

În lumea literară există mulți oameni minunați, care-și dăruiesc sufletul și energia publicării colegilor, propunând scriitori de talent, descoperind talente. Am o mare stimă pentru acești oameni, pentru cei care pun suflet la creșterea și îmbogățirea limbii românești, pentru cei care publicându-i pe scriitorii care îmbogățesc și umanizează climatul literar de la noi, altfel  destul de coroziv.

    Întâmplarea a făcut să o cunosc față în față, vorba  poetului Ioan Alexandru, la lansarea celor 7 cărți ale mele care a avut loc pe 24 octombrie la Centrul socio-cultural Luis  Calderon din București, pe doamna care  creează o revistă  de valoare, așa cum este ”Cetatea lui Bucur”.

       Lecturându-i cărțile de poezie pe care mi le-a dăruit,  ”Semnele timpului” (apărută la editura Rawex Coms SRL) și ”Spiralele adolescenței” (apărută la Editura Destine), amândouă cu o grafică inspirată, am rămas impresionat de activitatea foarte bogată a doamnei Elisabeta Iosif, care lucrează de mulți ani în domeniul Culturii: ca redactor de radio, al manegementului cultural, ca autor de programe culturale și am rămas impresionat de  numărul cărților, al lucrărilor literare al căror autor este.

 Un asemenea om și scriitor nu se poate să nu-ți trezească respectul.

 După lectura celor două cărți de poezie, impresionat fiind de puritatea și de lumina poemelor  am resimțit nevoie să le mai citesc încă o dată. Să las gândul să lucreze în mine, să las poezia din cărțile ei să-mi pătrundă ungherele  sufletului…

 O carte mare, de poezie, de proză, un eseu, o piesă de teatru sunt cu adevărat mari dacă nasc în sufletul tău acea vibrație stranie a spiritului care se luminează pe sine, dacă deschid în mintea ta faliile unor  întrebări pe care ai fi dorit să ți le pui, dacă evocă în sufletul tău gânduri și stări pe care le-ai trăit, vise pe care nu le-ai visat, răspunsuri care nasc alte întrebări. O carte  bună este cartea pe care ai mai dori să o mai citești încă o dată, care  te  duce cu gândul la lumile în care ai fi dorit să trăiești.

 Amândouă cărțile doamnei Elisabeta Iosif (poeziile ei  le simți ca fiind fragmentele unui Mare Poem al purității, al luminii, al copilăriei, al unui nivel ontologic superior) sunt o tindere necontenită,  un mers pe un drum presărat cu frunze de cireși și petale de crini dar și ajungere dintotdeauna  în lumea copilăriei:

 ”Abia am trecut de ora copilăriei,

                                      mereu privindu-mă

Sub zâmbetul subînțeles al pleoapelor,

                                                               celorlalți…

Dar,…încă vreau să mai copilăresc !

                                                  Alunec în mare,

Forfecând iarăși soarele spre…

                                             adolescență. Ce bine e !…”

( poemul  ”Anotimp albastru ”, din volumul ”Spiralele adolescenței”)

>>>>>>>>>>>>>>>>

George ROCA – INTERVIU CU O PERSOANĂ EXCEPŢIONALĂ – SMARANDA MILU NÉMETHI

Motto:

„Sunt varză… o varză fericită!”

(SML, 10 august 2014 FB)

 

George ROCA: Distinsă doamnă, vă mulţumesc pentru privilegiul de a-mi acorda acest interviu. Mi s-a părut atât de dificil să-l încep, să-i conturez întrebările, datorită faptului că nu vom discuta numai despre realizări şi bucurii ci şi despre situaţii extreme, poate cele mai grele din viaţa unui om! Aş dori să începem cu „amintirile frumoase ale copilăriei”.

Smaranda MILU NÉMETHI: Mi s-a mai pus această întrebare în alte interviuri şi de fiecare dată îmi vine în minte un alt răspuns. Azi îmi aduc aminte de o clipă pe care îmi place să o definesc perfectă. Eram în vacanţă la Marea Neagră împreună cu părinţii şi cu fratele meu. Eu să fi avut vre-o 4 ani. Un fotograf ne încadra pentru poză de concediu. Eram cu toţii bine dispuşi. Îmi amintesc şi în ziua de azi cât de simpatic şi preocupat era acel fotograf ca această poză de familie să iasă bine. Şi a ieşit. Până în ziua de azi, a rămas preferata mea!

George ROCA: Şi apoi… şcolile, educaţia academică, atracţia pentru artă? Pictura de şevalet…

Smaranda MILU NÉMETHI: Ca şi copil eram destul de nepopulară printre ceilalţi copii de vârsta mea, fiindcă de câte ori trebuia să aleg eu „jocul”, propunerea mea era „hai să desenăm”. Atunci nu ştiam că poţi să devii pictor când vei fi mare, aşa că până când am aflat că acest lucru e posibil, spuneam că vreau să devin cosmonaut şi medic ca să am grijă de Buni, ca ea să poată să aibă grijă de cele 100 de bobici (copii) pe care urma să-i nasc. Apoi, într-o zi, când doamna învăţătoare l-a numit ironic pe colegul meu de bancă Cristi, „mare pictor”, am descoperit cuvântul a ceea ce urma să devin. Educaţia mea, de la liceu, până la master s-a axat pe vizual şi creaţie. Am absolvit liceul de artă „Aurel Popp” din Satu-Mare, apoi am studiat la secţia de pictură a Universităţii de arte şi design „Ioan Andreescu” din Cluj.

 

George ROCA: Specializări în străinătate. Impactul cu Italia! De la Carei, la Satu Mare, apoi de la Cluj la Bucureşti şi Palermo! Câteva cuvinte despre peripluul sicilian!

Smaranda MILU NÉMETHI: În timpul facultăţii am plecat în Italia cu o bursă de un an la Palermo, la Accademia di belle arti e restauro „Abadir” şi apoi mi-am finalizat studiile cu un master în Publicitate la Facultatea de ştiinţe ale comunicării a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. Privind în urmă îmi aduc aminte de fiecare dată simţeam ca o iau de la capăt cu cât se lărgea noul oraş în care mă mutam. De fiecare dată în comparaţie cu localnicii mă simţeam fata de la ţară care se mută la oraş. Fiecare oraş pe care îl lăsăm în urmă era mai mic decât următorul, iar eu trebuia să mă adaptez în consecinţă. Contrar aşteptărilor experienta siciliană nu a fost şocantă. Acolo m-am simţit subit acasă. Când am ajuns după 3 zile şi două nopţi de călătorie în gara din Palermo, acolo mă aştepta Don Salvatore Leonarda, abatele Mănăstirii La San Martino Delle Scale, care adăpostea Academia de arte şi restaurare „Abadir”. M-a strâns în braţe, m-a pupat pe obraji şi mi-a urat bun venit cu naturaleţea şi căldura specifică sicilienilor!

 

George ROCA: Realizarea profesională. Ce este Hybrid Studio şi ce muncă desfăşuraţi acolo? Care sunt clienţi cu care aţi lucrat?

Smaranda MILU NÉMETHI: Soţul meu şi cu mine am acumulat experienţă în mediile în care am muncit în prealabil. Dan Ioan Milu, aşa în cheamă pe soţul meu, este fotograf de profesie. Şi-a dezvoltat măiestria muncind în domeniul fotografiei de business la reviste precum „Campaign”, „Biz”, „Forbes”. Mulţi din cei care lucrează în publicitate au avut ocazia să îl cunoască în perioada „Campaign”. Era foarte apreciat, iar eu am fost un fan al fotografiilor sale înainte de a-l cunoaşte personal. Fotografiile lui erau unul din motivele pentru care colecţionam revista „Campaign”. În ceea ce mă priveşte, am acumulat experienţa ca Art Director în Bucureşti, la „Leo Burnett”, apoi la „Sister” şi la „Gav”. Experienţa de la „Leo” a fost cea care m-a format în primul rând. Acolo am avut norocul să învăţ de la cei mai buni, să lucrez pe proiecte importante, să câştig premii. La „Leo Burnett”, am învăţat ce înseamnă să fii cu adevărat dedicat publicităţii şi oamenilor cu care munceşti zi de zi. Datorită lor am cunoscut sentimentul de premiant în pubicitate atunci când am câştigat la Effie. Fără experienţa de la „Leo Burnett” România nu aş şti multe din lucrurile pe care le ştiu acum.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Valeria Bălescu – Expoziţia „95 de ani de la crearea Societăţii mormintele eroilor căzuţi în război”

La 12 septembrie 2014 s-au împlinit 95 de ani de la crearea Societăţii „Mormintele eroilor căzuţi în război”. Evenimentul a fost omagiat la Sala de Marmură a Cercului Militar Naţional, printr-o manifestare organizată de către Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”, promotoarea Societăţii „Mormintele eroilor căzuţi în război”.

Pentru a înţelege mai bine importanţa evenimentului, facem un scurt recurs la istorie.

Amintim, astfel, că Societatea „Mormintele eroilor căzuţi în război” a fost înfiinţată la 12 septembrie 1919, prin semnarea de către regele Ferdinand I a Înaltului Decret-Lege Nr. 4106. Societatea funcţiona în baza unui Statut — adoptat prin acelaşi act normativ —, în care alături de scopul creării, acela de „îngrijire a mormintelor celor căzuţi în război”, îi erau prevăzute şi modalităţile de funcţionare şi administrare, cu specificarea că orice modificări ulterioare aveau „tărie de lege” doar în urma „aprobării lor prin decret regal, bazat pe raportul ministrului de război şi pe avizul Consiliului de Miniştri” (Art. II). 

Societatea „Mormintele eroilor căzuţi în război” funcţiona sub „înaltul patrobaj” al reginei Maria, iar Comitetul său Central era compus din: regina Maria — preşedintă de onoare; cinci doamne ale căror soţi erau generali şi care căzuseră în război sau săvârşise acte de bravură; Î.P.S. Mitropolitul Primat — în calitate de preşedinte activ; miniştrii de la Război, Interne, Culte, Lucrări Publice, Muncă şi Ocrotiri Sociale; şeful Statului Major al Armatei; comandantul Corpului Jandarmeriei Rurale; comandantul Corpului Grănicerilor; secretarul general al Ministerului de Război; un profesor universitar ales de colegii săi (Cap. IV, Art. 12, 15, 16).

Reglementată, aşadar, prin Statut şi întărită prin Legea „Pentru cinstirea memoriei eroilor căzuţi”, din 24 august 1920, Societatea „Mormintele eroilor căzuţi în război” a funcţionat până în 1948, sub diferite titulaturi: Societatea „Cultul Eroilor” — prin Legea din 2 iunie 1927; Aşezământul Naţional „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor — din 1 august 1940; Aşezământul Cultul Eroilor — după 30 decembrie 1947, ca efect al actului de abdicare al regelui Mihai şi al Legii de proclamare a Republicii Populare Române. În urma Decretului nr. 48 al Marii Adunări Naţionale, din 29 mai 1948, şi a deciziei Consiliului de Miniştri nr. 297 din 8 iunie 1948, Aşezământul a fost desfiinţat iar întregul său patrimoniu a fost trecut la Ministerul Apărării Naţionale. 

În timpul de 29 de ani de funcţionare, Societatea reuşise să realizeze: 118 cimitire definitive, 84 de cripte, 13 mausolee, 508 troiţe, identificarea şi amenajarea a 529.713 morminte, din care 72.870 în străinătate.

Toate aceste realizări, dar şi altele, erau reliefate în fondul arhivistic al Societăţii (1.292 dosare cu 181.325 documente), denumită generic „Cultul Eroilor”. Acest fond, în baza Ordinului nr. 81.177 din 23 aprilie 1949, al Ministerului Apărării Naţionale (prin Direcţia Administraţiei şi Gospodăriei), se decidea să intre în patrimoniul Muzeul Militar Naţional. Specificarea exactă era: „Muzeul Militar Naţional primea cu forme legale biblioteca, Muzeul şi tot ce există operă comemorativă”. Doar „sera de flori cu întreg inventarul şi personalul” trecea „sub directa conducere a Direcţiei Administraţie şi Gospodărie […], revenindu-i obligaţia să ajute cu flori la înfrumuseţarea tuturor cimitirelor din Capitală”.

Muzeului Militar Naţional sporindu-şi astfel atribuţiile, prin continuarea operei Societăţii „Cultul Eroilor”, a creat Serviciul Operelor Comemorative Militare de Război, la 1.09.1951. Noul Serviciu a funcţionat până la 19 iulie 1952, când, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 984, a fost desfiinţat, cu specificarea că: „cimitirele eroilor ostaşi români, precum şi cimitirele eroilor ostaşi ai armatei sovietice căzuţi în războiul antifascist” şi aflate „pe teritoriul Republicii Populare Române” să fie „îngrijite şi administrate de către comitetele executive ale sfaturilor populare sau orăşeneşti, în raza cărora se găsesc” (Art. 1).

După Revoluţia din Decembrie 1989, reînvierea Societăţii „Cultul Eroilor” s-a realizat în 1991, prin iniţiativa Comitetului Naţional pentru Restaurarea şi Îngrijirea Monumentelor şi Cimitirelor Eroilor, alcătuit dintr-un grup de ofiţeri în rezervă şi retragere. Astfel, prin Hotărârea nr. 664/19 noiembrie 1991, Judecătoria Sectorului 1 din Bucureşti decidea „calitatea de persoană juridică” a Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor” şi preluarea de către aceasta a obiectivelor fostului Aşezământ Naţional pentru „Cultul Eroilor”, desfiinţat în 1948.

Noua denumire de Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” a fost stabilită prin Statutul din 2013, aprobat cu dosarul nr. 20496/299/2013, din ziua de 20.05.2013, de către Judecătoria Sector 1, Bucureşti. Documentul precizează că Asociaţia „funcţionează sub patronajul de onoare al Ministerului Apărării Naţionale şi al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române şi colaborează cu Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor (înfiinţat în 2004), cu instituţiile din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, din învăţământ, cultură şi culte, precum şi cu organizaţii, asociaţii, fundaţii şi instituţii care au preocupări similare” (Art. 4.).

            În prezent, aflată sub conducerea generalului maior (r) prof. univ. dr. Visarion NEAGOE, Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” a obţinut statutul de „utilitate publică”, prin Hotărârea Guvernului nr. 698, publicată în „Monitorul oficial” nr. 619 din 19.08.2014.

            La adunarea festivă dedicată aniversării a 95 de ani de la înfiinţarea Societăţii „Mormintele eroilor căzuţi în război”, Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, posesor al unui patrimoniu impresionant în domeniu, a etalat expoziţia de memorialistică cu titlul omonim — 95 de ani de la crearea Societăţii „Mormintele eroilor căzuţi în război”. Urmare a acestei implicări, la manifestarea omagială, din 12 septembrie 2014, Muzeul Militar Naţional a fost reprezentat de către directorul instituţiei, comandor conf. univ. dr. Olimpiu Manuel GLODARENCO, şi autoarea rândurilor de faţă, muzeograf Valeria Bălescu, în calitate de organizator al expoziţiei, dar şi ca membru în Consiliul Director al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”.

 

Al. Florin Ţene – TEATRU CA MIJLOC DE A PROMOVA ADEVĂRUL LITERAR DESPRE EMINESCU

Piesa de teatru în două acte apărută la Editura GORDIAN, Timişoara, 2014, semnată de Nicolae Danciu Petniceanu, cunoscut scriitor ce a promovat de-a lungul vieţii opera şi imaginea lui Mihai Eminescu, ultimul poet romantic european, intitulată „Trupa Pascaly şi logojenii “, recreează cu ajutorul dialogului, specific teatrului, atmosfera din oraşul Lugoj din perioada când trupa de teatru a lui Mihail Pascaly a poposit în oraşul bănăţean, avându-l în componenţa ei pe tânărul poet Mihai Eminescu. Acţiunea piesei se petrece în anul 1868 când în oraş exista o tensiune naţional-şovinistă din partea dualismului austro-ungar.

Aşa cum specifică autorul, piesa de teatru este o combinaţie reuşită între teatrul de revistă şi teatrul poetic, o revistă literar-muzicală ce respectă canoanele şi structura scenică ale teatrului clasic şi tradiţional.

Piesa este scrisă cu prilejul Jubileului a 125 de ani de la trecerea în eternitate a Poetului Naţional, cel care a impus în literatura română limbajul literar modern, fiind şi cel mai mare ziarist român, ale cărui articole sunt actuale şi în prezent.  

Piesa are 16 personaje, corul bărbătesc de la Chizătău, dirijor fiind preotul Trifu Şipeţean, inclusiv figuranţi şi figurante. Regăsim ca personaje pe Atanasie Marian Marienescu, avocat şi asesor la sedria orfanală, Vasile Brediceanu, Mihail Pascaly, directorul trupei de actori, Matilda Pascaly, actriţă de 32 ani, Mihai Eminescu, secretarul trupei, copist de roluri, actor şi sufleur, de 19 ani, un jandarm ungur, etc, personaje ce îşi dezbat ideile într-o încăpere de la “Casina Română “, unde la o anume înălţime se află un mare afiş pe care scrie”Limba română este un dar Dumnezeiesc, o icoană din altarul neamului românesc. Păstraţi-o, fraţi români! “ 

  

În primul act autorul conturează atmosfera pregătirii fruntaşilor lugojeni pentru primirea trupei Pascaly în care se afla şi tânărul poet Eminescu de care auziseră şi îi citiseră poeziile în revista lui Aron Pumnul. Tot în acest act fruntaşii români din Lugoj sunt fermecaţi de recitalul lui Eminescu care cu pletele în vânt declamă poema”Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. “ 

Actul al doilea se desfăşoară în sala teatrului, de la Hotelul “Păunul de aur “, unde în fundal se află benerul cu înscrisul “Thalia română şi logojenii “, sub acesta este imaginea unei punţi şi deasupra, două mâini încleştate, simbolizând Unirea!

În Scena I-a este anunţată actriţa Matilda Pascaly care recită patetic poezia “Străina “ de Iulian Grozescu, urmând aplauze furtunoase. În ansamblu, în Actul II se desfăşoară un recital poetic, din care nu lipsesc poeme scrise de Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu, inclusiv cântece acompaniate de taraful Nica Iancu Iancovici.

Atmosfera autentică a vremii şi a spaţiului lugojan este recreată de autor prin indicaţi regizorale, iar în dialoguri sunt puse în gura personajelor arhaisme din vorbirea bănăţeană.

Cartea mai cuprinde un glosar cu cuvinte din graiul bănăţean, lista lucrărilor omagiale”Mihai Eminescu “ înfăptuite de către Societatea literar-artistică “Sorin Titel “ din Banat, bibliografie şi iconografie cuprinzând fotografii şi documente din perioada trecerii lui Eminescu prin Lugoj.

Şi prin această piesă de teatru, după editarea timp de ani de zile a revistei EMINESCU şi scrierea a zeci de articole dedicate Poetului Naţional, scriitorul Nicolae Danciu Petniceanu îşi arată dragostea neţărmurită faţă de Poet, despre care scrie: ”MIHAI EMINESCU este Biblia Neamului Românesc, atâta vreme cât soarele răsare pe cerimea de la Ipoteşti. “ 

  

Al. Florin Ţene 

 

Octavian Lupu – Din Nou în Prăvălia Negustorului de Iluzii

M-am întors la Negustorul de iluzii și l-am rugat să-mi îngăduie să vizitez Tărâmul Iluziei, locul său de baștină, să înțeleg câte ceva despre puterea de atracție a dorințelor ce îți seduc voința și te transformă în sclavul închipuirilor deșarte. Intrând din nou în prăvălia sa, am remarcat schimbări masive de decor, mobilierul fiind acum dispus sub o formulă inedită, de factură post-modernistă. Chiar și el, în locul veșmintelor de secol al XIX-lea, purta jeansi albaștri și un tricou strident cu un NY mare pe el de la numele orașului New York. Se vedea că mersese și pe la sală, fiindcă bicepșii săi rivalizau cu ale unui culturist profesionist, în timp ce un imens tatuaj pe antebrațul drept dezvăluia o ancoră imensă cu tot felul de inscripții într-o limbă necunoscută.

Mirat de toate aceste schimbări, nu am putut să mă abțin să exclam și să îi spun: „Salutare preabunule Negustor! Dar ce anume s-a întâmplat cu tine? Mă așteptam să văd același mobilier ca data trecută și pe tine îmbrăcat în ținută de epocă. Însă totul s-a transformat într-un decor desprins dintr-un film de Hollywood și mă simt ca într-un cartier american. Poți să îmi explici schimbarea ce s-a produs?”

„Bineînțeles că da! Dar mai întâi îți urez bun venit în Prăvălia mea,” spuse el râzând zgomotos și plimbându-și degetele prin părul tuns scurt cu aspect cazon, fapt ce i-a reliefat cercelul pe care îl purta în urechea stângă. „Timpurile s-au schimbat, dar Iluzia rămâne aceeași,” îmi răspunse cu subînțeles, după care mă invită să vin de cealaltă parte a tejghelei computerizate pentru a-mi arăta noul său calculator pe post de casă de marcat.

M-am apropiat curios de ecran și am văzut cum toate articolele disponibile erau afișate sub formă de imagini tridimensionale ce ieșeau în relief pe suprafața mesei pe care acesta era dispus. Nu era necesar să apeși niciun fel de tastă, fiindcă meniuri colorate, asemenea unor cuburi rotitoare, se modificau de îndată ce sesizau un nou gând sau o nouă dorință a celui care stătea în fața display-ului. Totul era sonor, de la simpla atingere cu degetul a unui obiect afișat, la zumzăirea monotonă, dar plăcută, a motorului de căutare, ce părea cuplat la propria ta minte oferindu-ți o imagine cât mai apropiată de ceea ce îți doreai.

Astfel, cel care intenționa să își cumpere o casă, observa imediat cum gândurile sale încep să se materializeze într-un obiect care în câteva secunde prindea formă și contur înglobând și cele mai intime detalii desprinse din profilul dorințelor privitorului. În ce mă privește, vedeam o casă în stil neo-clasic, cu un etaj și o grădină bine îngrijită dispusă în fața ei. Arhitectura acestui ansamblu rezidențial părea să fi fost inspirată din timpul Renașterii, iar fântâna arteziană din dreapta era o copie perfectă a unui model venețian cu o vechime de mai multe secole.

M-am smuls cu greu din vraja acestui ecou al propriilor mele gânduri și l-am întrebat pe Negustor, care acum am remarcat că purta un lănțișor de aur la gât. Verigile sale erau meșteșugit alcătuite, cam late, dar elegante ca formă și dimensiune. Mă întrebam la ce îi folosește unui Negustor un asemenea accesoriu, dar el, de parcă mi-ar fi citit întrebarea îmi răspunse: „Face parte din noua mea colecție de bijuterii cu putere de auto-iluzionare. Practic, oricine le poartă ajunge să se creadă exact ce își dorește în adâncul sufletului, oferind plăcerea de a se considera conform cu aspirațiile sale. Astfel, niciun fel de sugestie negativă nu mai pare pe ecranul interior al conștiinței, niciun reproș și nicio pată, ci numai imaginea luminoasă a dorințelor. Vrei să îl încerci?”

>>>>>>>>>>>>>>>

Maria FILIPOIU – ILUZII DE TOAMNĂ (POEME)

TOAMNA GÂNDURILOR MELE

Toamna gândurilor mele
cu tristeţe şi răcoare,
du-mi în zbor de rândunele,
speranţă nemuritoare!

Lasă-mi raza bucuriei
din câmpiile cu floare!
Du-mi tristeţea nostalgiei
pe tărâm cu flori şi soare!

Pune-n coşul rodniciei,
dăruire sufletească!
Din fiorii nostalgiei,
o iubire să renască!

Lasă-n vremuri de restrişte,
cu iubire trecătoare,
ploaia gândurilor triste.
Spre a vieţii resemnare.

Cu plâns de frunze scăldate
în lacrimile sângerii,
sentimente-s îngheţate
pe grumaz cernit al verii.

Prin a iernii hibernare,
duc în scorbură de gânduri,
vis de primăveri cu soare,
cu al lirei glas în rânduri.

>>>>>>>>>>>>>>>

Dumitru GHERGHINA – EPIGRAME ŞI SATIRE, de Adriana RĂDUCAN – O pledoarie pentru spontaneitate

Volumul „EPIGRAME ŞI SATIRE”, apărut în 2014, la Editura „Sitech”, din Craiova, având ca autor pe Adriana Răducan şi o prefaţă semnată de Florentin Smarandache, atrage atenţia prin simţul acut al faptelor de viaţă creionate, demne de fineţea unui umorist, de fiecare dată accentul fiind focalizat pe tarele omeneşti de tot felul. Cititorul va identifica în epigramele şi satirele acestui volum plăcerea unei ironii difuze la început, ce se extinde sensibil la detaliile omeneşti. Epigramele scrise de Adriana Răducan sunt când amuzante, când acide, denotând poziţia interogativă a scriitoarei în faţa inegalităţilor sociale, a răului existent în lume, cititorul intuind dorinţa sa de a schimba şi de a îndrepta defectele omeneşti, printr-o terapie verbală, condensantă şi circumscrisă în aceste versuri. În epigrama „Echilibru”, scriitoarea solidarizează cu aceia care devin victime ale abuzului uman:

”În permanenţă Goguţu a gândit frumos/ Multe mecanisme sociale are de înfruntat,/ Demersurile îi ieşeau acum pe dos, / Corect era, dar îl băgase altul în rahat”.

            Am remarcat în epigramele scrise de Adriana Răducan conturarea unei logici cu o estetică proprie, o împletire de sensuri, înfiptă în textura catrenelor. Un fapt meritoriu este că autoarea nu scrie după anumite tipare de gândire, totul este spontan, o dezinvoltură fără margini se strecoară în epigramele sale:

„O tensiune intelectuală îl apasă, / La şaptezeci şi ceva nu-i mai pasă/ E timorat de o iubire neîmplinită / Păcat, niciuna nu se lasă păcălită” – „Iubirea nu are vârstă”.

            Autoarea abordează cadre sociale diferite, un loc aparte are viaţa de cuplu, ca în epigrama „Unui soţ infidel”: „Speranţa mea, te-am înşelat, nu zic, /Şi m-ai iertat un pic câte un pic, / E astăzi de prisos să afli tot, / Vorbesc de o altă ipostază, nu mai pot.”

            Analogiile, umorul, ironia legitimează epigramele din acest volum ca un îndreptar estetic, menit să scoată la iveală infatuarea sau varii slăbiciuni omeneşti.

            Partea a doua este dedicată altei specii literare, satira. Rolul vârstnicului nu este neglijat, el deţine un avans de timp şi experienţă, entuziasmul este prezent la diferite vârste, natura umană fiind imprevizibilă. Viaţa îl compensează într-o anume măsură pe fiecare, aşa cum transpare din satira „Lui nea Lisandru”, subjugat de o aventură târzie.

„Povara iernii triste îi cuprinse, / În primăvară Simina gemeni a născut, / Nimeni c-un bărbat nu o văzuse, / Cine să fie tatăl, e un necunoscut?/ Dar gura lumii…ştiţi cum este?/ Îl pune pe altul la încurcătură, / Se făcuse nea Lisandru de poveste, / Se închină, scuipă în sân şi se tot jură”. Satira „Unui vecin hoţ” constituie o ipostază de viaţă care ne duce cu gândul că lucrurile sunt mult mai complicate decât aşa cum par la prima vedere. Doar forţa inteligenţei îl apără pe om, nepăsarea celor îndrituiţi s-o facă, devine ţinta ironiei în satira amintită:

„Ce joc riscant vecinul şi-a asumat, / Să intre zilnic în casa cui este plecat, / A luat de toate, poliţia să-l prindă?/ Doar dacă singur mărturisea vreo vină!”

Tipologia tropilor, tehnicile stilistice, inventarele însuşirilor omeneşti, resorturile şi tensiunile sufleteşti, mecanismele de gândire sunt semne de eficienţă intelectuală, purtând însemnele vizibile ale versificării, subliniind pe deplin statutul categorial al epigramei şi satirei. Dincolo de generalizări, apreciez volumul şi interesul Adrianei Răducan pentru cele două specii literare, fiind convins că va continua activitatea de epigramist.

 Prof. dr. Dumitru GHERGHINA

Elisabeta IOSIF – Toamna-i o risipă…

Toamna-i o risipă, de iubire, de flăcări

Ce-ngroapă pământul în fluturii-frunze

Și calcă alene prin stele, pe roșii cărări

Când arborii-și ard veșmântul de muze

Grădinile zac mocnit, foșnindu-mi arame

Din frunze agonice, cu fructe-n talaz

Aduse-n miresme, răsfiră marame

Când ziua tresare și cerul nu are răgaz.

Elisabeta IOSIF

București, noiembrie, 2014

Georgeta Blendea Zamfir – Negrul generator de lumină în concepția original a artistului Elian Băcilă

O aură neagră, un nimb învâltorează personalitatea artistului Elian Băcilă care a adus acest concept de negru în artă în România. Originalitatea izbucnește plenar pe coordonatele filozofice generate de lucrurile sale, punctând ideea de negru. Universul este negru, el desfășurându-se  în fasciculele luminii generatoare de lumi. Noaptea e neagră, în ea se petrec evenimentele esențiale ale existenței. În noaptea neagră, creatorul se iubește, se nasc oamenii în general, se moare. Tablourile lui Elian Băcilă devoalează esența vieții, din neguri spre explozia luminii.

În adâncurile întunericului a coborât Isus să ne aducă lumina purificatoare. Ca şi în ceramica neagră de Marginea, în opera artistului citești suișuri ca în niște figuri, pornind prin extensia negrului. În cartea “ Strămoșii Românilor în capitolul “Preistoria Daciei “ în special, se prezintă descoperiri Culturile Boian, Otomani, Celtica etc. Negrul statuetelor ancestrale ne inspiră să vedem o continuitate în pasiunea acerbă a lui Elian Băcilă pentru esența aflată “in nuce” în lucrările sale. Un tablou prezintă negru și roșu în treptele pe care un apus de soare vestește venirea nopții negre. Vehicularea în lume a ideii de negru în artă l-a purtat pe artist prin colecții din Franța, Olanda, Japonia cât și în Africa.

Geniul românesc iluminează cu strălucirea generată de negru, arta modernă contemporană promovată unic de Elian Băcilă.

Expozițiile sunt multe, nu se poate notifica întreaga activitate a artistului. Ideea prezentării conceptului “lumină neagră“ îl situează pe Elian Băcilă în centrul manifestărilor artistice ale Bucureștiului. Un tablou prezintă săgeți ca o idee a senzualității, artistul nefiind străin de împlinirea plenară în iubire ca o armonie beethoveniană, culoarea neagră caută în desfășurarea ei spre dezvăluirea esențelor existenței. În noaptea neagră, pe malul unui râu căutător, sub o salcie pletoasă, doi tineri se sărută, privind sclipirile râului cântător, desfășurându-se în lumina lunii eminesciene. Așa ne fac să visăm tablourile artistului și să simțim nașterea în întuneric a plinului sentiment de dragoste.

Născut sub zodiacul Leului, pe cerul său s-a înălțat strălucitor soarele luminii în soarele verii. Pasionat și generos, artistul vorbește despre concepțiile sale care îl înnobilează, situându-l în miezul unui megamodernism artistic. Atunci, când nu se mai vorbește de forme în artă, răsare ElianBăcilă cu lucrările sale armonioase, în cântecul negrului.  Din smoala păcatului țâșnește liniștea, așternându-se în jur, aromind cu idei și filozofie ochii privitorului. Un amestec de miresme nocturne, atunci când “zorii se revarsă”, ca să împingă lumina spre gustul de a trăi, se înălța în viața cotidiană ca să ne bucurăm integral de opera artistului care are ca motto: “ Lumina vine din întuneric“.

Eu sunt duhul sfânt, Eu sunt sănătos la minte. (Elian Băcilă)

 

 Profesor Georgeta Blendea Zamfir

Al Florin ŢENE: DOINA DRĂGUŢ – TIMPUL DINTRE VALURI DE LUMINA

Autoare a opt cărţi de proză, eseuri şi poezie, Doina Drăguţ vine în întâmpinarea cititorilor săi cu al noulea volum de poezie, intitulat metaforic „Timpul dintre valuri de lumină “, apărut la Editura „Scrisul Românesc “, Craiova, 2014. Volum ce are pe ultima copertă aprecieri critice semnate de prof.univ.dr. Ovidiu Ghidirmic şi prof.univ.dr.George Popa.

Titlul acestui volum este o metaforă, adică o comparaţie fără termenul de comparat, în care timpul este mediul omogen şi nedefinit, analog spaţiului în care apare succesiunea ireversibilă a fenomenelor, asimilat de autoare cu evenimentele vieţii, aflându-se între valurile existenţei, care, practic, sunt undele formate pe suprafaţa mărilor şi oceanelor prin mişcarea oscilatorie a vântului şi a cutremurelor , acestea fiind urcuşurile şi coborâşurile din viaţa poetei, iar lumina, care, fiind radiaţiile sau complexul de radiaţii electromagnetice emise de corpuri incandescente ce impresionează ochiul omenesc, nu sunt altceva decât trăirile profunde în Poezie. Ce, practice, salvează existenţa!

Iată, încă, de la început autoarea prin această complexă metaforă ne introduce subtil în universul poetic al său, care cuprinde în fluxul memoriei interioritatea tulbură a sufletului. Rafinamentul Doinei Drăguţ stă în recuzita filozofică a poemelor, care nu sunt alceva decât ecourile unei meditaţii: „cel ce locuieşte/între două ţărmuri/răsturnând cu umbra/ în gloluri forme/se îmiedică-n lumină / “(cel ce locuieşte ). Exultanţa nostalgică, imageria echivocă tagenţiind cu două jumătăţi, fanuloasă şi cea reală, destramă certitudinile în reverie vagantă: „şi pe un cer de gânduri/lunecă desăvârşit“.

Poeta oscilează „între cer şi cuvânt” cu un sentiment lucid, şi logic, sensibil la temele grave ale existenţei, având o foarte educată imaginaţie a scenariului abstract şi a discursului liric, încât e aproape imposibil a sesiza graniţa la care filozofia se desparte de mitologia poetică proprie. Aici îi dau dreptate domnului prof. Ovidiu Ghidirmic, care spune: „Doina Drăguţ este o poetă cerebral, la care rigoarea se împleteşte, în chip admirabil, cu lirismul, într-o poezie, de cunoaştere, densă şi substanţială, de o maximă concentrare a limbajului, pe care nu ezităm să o numim intelectualistă, în sensul cel mai bun al termenului“.       

Doina Drăguţ fiind de formaţie ştiinţifică, precizia sensului, (de fapt interpretativ al mesajului din consistentele poeme), uneori, devine cerebral.Imaginea e de ficţiune lirică prin care circulă un sânge rece, încărcat de „globule“ de provenienţă filozofică: „merg dincolo/ de pierdere/până mă regăsesc”. (dincolo de mine). Detaliile poetice se amestecă într-o viziune caleidoscopică în care, cum spuneam, se amestecă, în mod inteligent, cu prezentul trăirilor raportat la interpretări filozofice.

Volumul „Timpul dintre valuri de lumină” de Doina Drăguţ, „având o logică internă” ne dezvăluie o poetă matură, stăpână pe uneltele sale, în pielea căreia clocotesc noţiuni şi idei vecine cu gnoseologia, fiindcă „Dumnezeu se află în fiecare om”.

 

Al Florin ŢENE

Preşedintele Ligii Scriitorilor Români

Membru corespondent al Academiei Americană Română de Ştiinţă şi Artă

Cluj Napoca

11 noiembrie 2014

Pavel Panduru:,,Semnificaţia costumului naţional românesc”

Noi, românii, trebuie să avem o imagine clară a trecutului, a felului cum trăia, cum arăta neamul nostru înainte vreme. E o datorie sfântă a noastră să descifrăm corect mesajul strămoşesc formulat de-a lungul veacurilor evidenţiindu-i trăsăturile definitorii ca setea de a descoperi frumosul, de a-l făuri şi de a-l cultiva cu ajutorul virtuţilor primordiale – dragostea de glie, vitejia, aspiraţia de libertate şi neastâmpărul creaţiei.

În procesul creaţiei un loc de frunte îl ocupă meşteşugul confecţionării hainelor, o ocupaţie a femeilor. Purtate de oameni în văzul tuturor, ele atrag atenţia prin măiestrie şi diversitate, fiind mărci de recunoaştere a membrilor comunităţii şi mijloace de apreciere a vârstei, a stării sociale. Hainele – îmbrăcămintea – a apărut odată cu omul.

După neascultarea de porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi a răului, Adam şi Eva îşi dau seama că sunt goi (dezbrăcaţi), devin conştienţi de greşeala şi de starea lor în decădere. Acum apare ruşinea, frica de Dumnezeu pentru neascultare şi ruşinea pentru goliciunea lor. Măsura pe care au luat-o a fost să-şi coase laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut cingători, învelitori (şorturi) pentru a-şi acoperi parţial, cât se putea acoperi cu o cingătoare, organele sexuale (goliciunea), ceea ce nu era suficient.

Dumnezeu le-a făcut tunici – haine de piele – „însăşi pielea corpului pe care a ţesut-o omului la izgonirea din Rai’’. Tunica este o haină lungă, cămaşa, o îmbrăcăminte care se poartă direct pe piele şi acoperă tot trupul. Deci amândoi aveau îmbrăcăminte pentru a le acoperi cât mai complet corpul.

Aşadar, cu omul apare şi conştiinţa de sine a acestuia, ca şi dorinţa de relevare a universului, de contemplare a existenţei. În acest sens “apare cultura ca act al creaţiei omului, ea este însăşi esenţa omului, iar semnificaţia metafizică a culturii (port, folclor, dans, muzică) ţine de destinul creator al omului”. Deci, „omul este om doar dacă creează ceva”. (Lucian Blaga)

Structurile de autoritate şi reprezentare în creaţia lui Dumnezeu sunt: Dumnezeu, Hristos, bărbatul (soţul), femeia (soţia). Şi bărbatul si femeia reprezentau pe altcineva. Bărbatul pe Hristos şi femeia pe bărbat (soţ) (Geneza). Femeia este slava (gloria) bărbatului, partea strălucitoare a bărbatului. Aceasta trebuie să se vadă în felul în care se roagă, munceşte şi se îmbracă.

La început bărbaţii şi femeile aveau aceleaşi piese ale îmbrăcămintei – tunica – un fel de cămaşă lungă aproape ca o rochie şi mantaua care ajunge până la glezne şi acoperă tot corpul peste care era cingătoarea – un brâu din piele, funie ori ţesătura. Brâul este deci simbol al păcatului şi al căinţei.

De-a lungul istoriei, îmbrăcămintea a evoluat, înmulţindu-se piesele componente şi devine costum.

În spaţiul mioritic costumul popular românesc îşi găseşte rădăcinile în portul strămoşilor noştri traci, geţi şi daci fiind supus unei continue evoluţii, dar şi-a păstrat nealterate caracteristicile esenţiale: unitatea şi continuitatea sa.

Pornind de la realizările artistice făcute cu materii prime produse în gospodăriile ţăranilor, portul popular românesc a dovedit bogata măiestrie a ţăranului român, atât în ornarea ţesăturilor şi a broderiilor cât şi în obţinerea culorilor vegetale. Portul popular se diferenţiază în funcţie de anotimp, ocazii festive, vârstă şi sex, adaptându-se ocupaţiilor specifice fiecărei zone.

>>>>>>>>>>>>>>

Al Florin ŢENE – UNITATEA GENURILOR LITERARE ESTE DATĂ DE UNITATEA OPERELOR LITERARE

O tradiţie nu se menţine de dragul tradiţiei în sine, ci prin prezenţa ei, prin capacitatea de a se mai preta încă la o actualizare. Tradiţia se stinge iremediabil îndată ce devine incompatibilă cu concepţiile despre lume precum şi cu cele sociale care au ajuns să domine. Acest fenomen îl regăsim şi în continua transformare a genurilor literare.

Cunoaştem cu toţii că genurile literare există. Dar ce ne dezvăluie existenţa lor, dacă nu ne spune o caracteristică esenţială a fenomenului literar? În expunerile moderne referitoare la poetica din antichitate şi din perioada iluminismului nu se contestă existenţa genurilor literare, dar ea nu este explicit, ci numai subînţeleasă ca o premisă tacită. Benedetto Croce avea neîncredere în rostul delimitării genurilor. Unitatea tuturor operelor poetice este dată prin unitatea actului de expresie poetică.Chiar şi autorii moderni tatonează delimitarea genurilor. Astfel scrie Thomas Mann către Jean Schlumberger:” Datorită faptului că este mai închegată, ceea ce o înrudeşte mai îndeaproape cu drama, nuvela, ca formă artistică, posedă, după cum, cred eu, anumite avantaje faţă de roman, care o fac să reziste mai bine scurgerii timpului“(18 septembrie 1931 ).

Dezvoltarea modernă ne arată că pe lângă genurile vechi mai apar altele noi, în corelaţii formale precis conturate: schiţa, scenariul de film, scenariul radiofonic, scenariul de televiziune.

Numai în decursul a foarte puţine epoci se poate vorbi despre o interdependenţă a diferitelor genuri literare.Până în vremurile cele mai apropiate de noi, triumful unui anumit gen literar constituie mai degrabă un fenomen fără corespondenţă în celelalte genuri. Glorioasei epoci a artei romanului realist din Franţa îi corespunde evoluţia artei dramatice. Naturalismul, care a conferit o nouă dimensiune a dramei, a rămas aproape cu desăvârşire steril în lirică. Dacă Croce ar avea dreptate, şi dacă nu s-ar putea găsi în genurile literare nimic altceva decât noţiuni aposteriorice de clasificare a operelor, atunci oricine ar avea vocaţie pentru creaţia literară ar trebui să se priceapă fără nici o dificultate în toate direcţiile şi să se poată exprima într-unul sau altul dintre genuri.

Trebuie considerate ca fiind eşuate toate încercările de a explica genurile literare prin derivarea unuia de celălalt. Astfel a existat tendinţa de a considera apariţia vorbirii directe în stilul rapsodic ca o punte între epopee şi dramă.

O tradiţie nu se menţine de dragul tradiţiei în sine, ci prin prezenţa ei, prin capacitatea de a se mai preta încă la o actualizare. Tradiţia se stinge iremediabil îndată ce devine incompatibilă cu concepţiile despre lume precum şi cu cele sociale care au ajuns să domine. Adeseori stingerea unei tradiţii este pregătită prin mai multe trepte de degradare. Epopeea trebuia să constituie piatra de temelie a tuturor literaturilor naţionale. Ceea ce dăduse Homer grecilor, Vergiliu romanilor, Camoes portughezilor, sperau să obţină şi spaniolii, italienii, englezii, de la o epopee în care urma să fie prelucrată suma experienţelor istorice ale fiecărei naţiuni. În Anglia locul fruntaş al eposului este cucerit prin Paradisul pierdut al lui Milton, la 1667. În secoliul XVII s-a făcut şi în alte literaturi încercarea de creştinare a materialelor epice. Messias al lui Klopstock este punctul de plecare al dezvoltării literare clasice germane. Aici se termină istoria eposului. Începuturile epopeii se pierde în vremurile străvechi ale preistoriei, în timp ce majoritatea celorlalte genuri literare existente şi în timpul nostru, posedfă un început ce poate fi precis în epocile istorice: Eschil a creat drama, Pindar oda, elenismul a produs romanul în proză, literatura italiană din secolul 13 a creat nuvela, iar Petrarca sonetul. Funcţia politică a odei a rămas în memorie, chiar dacă specificul ei nu nu mai era reacţionar, ci în multe cazuri îşi schimbase mesajul. În secolul 16, oda a fost adusă în actualitate în cercul lui Ronsard pentru a promova atitudinea faţă de războiul religios din Franţa.

Alte genuri literare au fost menţinute în viaţă prin prefaceri mereu repatate; acesta a fost cazul nuvelei. Folosirea cuvântului de „novella” poate fi urmărit în Italia până în secolul 13. Într-un anumit fel, Boccaccio a standardizat nuvela italiană de tip popular; ea a găsit o nouă întruchipare în Novelas ejemplares de Cervantes,(1613 ).

Este interesant ce spune La Fontanelle în prefaţa comediilor sale: Tragedia tratează despre principia, iar comedia despre viaţa particulară. Astfel cele două genuri se află într-o situaţie antitetică.

Este evident că soarta genurilor literare nu este nicidecum independentă de marile transformări şi răsturnări petrecute în baza materială a societăţii.Astfel, de exemplu, epopeea nu a putut supravieţui apariţiei societăţii capitaliste. O estetică literară care nu ţine seama de acest punct de vedere trebuie respinsă, deoarece omite legitatea obiectului său.

Al Florin ŢENE, Cluj-Napoca, 7 noiembrie 2014