Confruntând cu versiunile istoricilor – răstălmăciri în primul rând ale pasajelor lăsate de Herodot -, investigaţiile unui romantic şi ale unui expresionist se impun ca adevărate în sfera poeziei. Aceasta dă posibilitatea de a raporta opera întreagă a fiecăruia din cei doi poeţi la mitul dacic, fără deformări. Zeii nemuritori ai lui Eminescu, săgetaţi între coaste, şi profetul murind al lui Lucian Blaga relativizează în moduri diferite, uneori opuse, existenţa metafizică.
Simţirile, gândirea şi viaţa, autorul poemelor dacice şi le-a vrut milenare, închipuindu-le la eroii miturilor sau divulgându-le în scene medievale evaluate shakespearian. Dacă nu a rămas fidel vreunui Hyperion purtat prin Dacia echivalată Greciei hoelderliniene, sau nu şi-a înfăptuit proiectele de drame dinastice, dacă a preluat leit-motive şi dacă a scris capodopere metafizice, Eminescu, printr-un ansamblu abstras al operei, poate fi cuprins şi definit. Tânărul voievod ar fi, după Lucian Blaga (Spaţiul mioritic) o prezenţă esenţială. Zamolxe, incert şi tragic, pare să ipostazieze, la fel, o esenţă.
*
Cosmosul vibrează de chipul său: soarele şi furtuna, fulgerul împietrit în stele, munţi clătinaţi de prăvălirea stâncilor.
*
Unica relaţie de actualitate este Zamolxe-Decebal. Ceilalţi (zei) sunt divinii străbuni ai aceluiaşi Decebal.
*
Zamolxe e rănit. Automat, “fugarii cei divini” se simt şi ei răniţi şi, “urlând” bolta o “coboară şi-o coloră cu-a lor sânge”.
*
Priviţi epopeic, de altfel parodiaţi (îngânaţi), Joe, Zamolxe sau Odin vin direct din miturile imperfecte filosofic, sunt lipsiţi total de transcendenţă. Însăşi calitatea divinităţii lor e doar ocazională şi subiectivă: divinizarea la Eminescu se face de la sine. Mari sculpturi într-un cer vechi, zeii aceştia incită fantezia contemplatorului pesimist.
*
Strigoii (1876), în atmosferă de roman negru, recheamă într-o Dacie creştinată pe Zalmoxe. El însuşi, după religie, e un strigoi… Scopul poemului stă în întoarcerea lui Zalmoxe în scopul învierii nemuritoare.
*
Magul călător în stele înfăptuieşte totul în univers, fără ca universul să fie opera lui. În afara oricărei gravităţi a Olimpului, Valhalei sau Pământului, “călătorul” este de o supraumanizare nedeghizată.
CETATEA LUI BUCUR * literatură , arte , cărţi 