Aș răsuci iar serile pe-un fir de vis
Și pe-un picior de gând prelins
Din toate verile cu maci, albastre
Cuprinse în tăcerea gliei noastre
Și-un țipăt de cocor venit din umbre
L-aș trece prin livezile târzii
Să curețe-ntristarea lumii sumbre
De dor de Eminescu l-aș aduna prin vii
Și-aș șficui lumina cu iluzii
S-alung tăcerea lumii amorțite
Ca să audă, până chiar și surzii
Cuvintele de dor, azi înghițite
La tâmpla gliei, cu lumini ucise
Ne stau strămoșii, veșnicele umbre
Ei sunt mereu la granițele scrise
Înlăturând și azi amurgurile sumbre.
ELISABETA IOSIF
Ianuarie, 2016
CETATEA LUI BUCUR * literatură , arte , cărţi 