Tudor Arghezi/Tudor Gheorghe-„De-abia plecaseși”

Tudor Arghezi/Tudor Gheorghe-„De-abia plecaseși”

Cristina Ştefan : Mioara Băluţă- volum de debut În cădere voi râde- Editura Eurostampa, 2014

Mioara Băluţă nu scrie poezie de ieri, de azi. Este, de altfel, fondator admin al site-ului Cenaclul Lira21 de la începutul acestuia. Citesc versurile Mioarei Băluţă de prin 2007, 2008, şi în diverse site-uri literare on line, în unele poeta fiind administrator, de asemenea. A debutat cu o plachetă de 15 poezii în prima antologie a cenaclului „Lira în patru puncte cardinale”, în anul 2009, şi a primit premiul I la un concurs cu tematica Iubire în Lira21 cu poezia „Dreptul la inocenţă”. Spuneam despre versul Mioarei în prezentarea antologiei:

„Poet de vers clasic mixat cu elemente moderne de limbaj, are un stil original de structurare a frazei lirice prin includerea în metaforă a erotismului gândit inteligent şi a sentimentalismului explicat, accentuat ideatic”. Prezentarea se repetă în cartea mea „Însemnări necritice- Jurnal de lectură”, Editura ArtBook, 2013, în care am inclus şi poezia premiată, Dreptul la inocenţă:

„Dacă nu aş iubi

sufletul mi-ar fi deşert

niciun cuvânt n-ar lega rădăcină

ochiul cerului ar plânge

crudul poemelor”

Volumul elegant, de debut, „În cădere voi râde”, este un corolar al creaţiei poetei din ultimul timp, o selecţie distinsă ca unitate poetică şi de stil.

Două mari teme lirice abordează Mioara Băluţă, iubirea şi meditaţia existenţială, ambele având

comun elementul arhitectural al poiesisului, metafora. Este o metaforă blajină, de traducere a emoţiei poetice. Doar câteva titluri, ele însele frumoase metafore:

„fragil”, „sonet delicat”, „o pasăre mi-a trecut peste suflet”, „pe urma caldă a zăpezii”, „detaliu pe o pânză veche”, „emoţie de iarnă”, „existăm sub o ploaie măruntă”.

Mioara Băluţă reuşeşte un eros de forţă prin semnificarea iubirii privită ca în vis, peste timp, cu o detaşare metafizică specifică, de povestitor blând.

„însetată voi sta în moartea mea

ca într-un pahar cu apă

şi mă voi da ţie

zâmbind

cu zâmbetul uscat de iubire

să nu ne mai gândim la nimic încerc

să îmi aduc aminte”.

(primele poezii de dragoste)

Trimiteri biblice, reprezentări mistice, conversaţii cu Dumnezeu, sunt un fel de remodelare a realităţii iubirii în tipar ancestral, în rame divine, ca o cântarea cântărilor, ofrandă.

„cu vinul meu ţi-am spălat rănile

din mierea ta m-am înfruptat

poate citi oricine

dintre cei ce văd ţărmul celălalt

că aşa iau naştere imperiile”

(am aprins împreună deşertul)

„îmi place cum îmi aduci mai aproape de pat strigătul

foamea şi setea

cum te închid în mine mirosind a tei

cum îmi vorbeşti să nu audă nimeni

nimeni nu ştie”

(detaliu pe o pânză veche)

Poezia de iubire a Mioarei Băluţă are în permanenţă o metafizică discretă, se glisează, de fapt, pe contemplaţie, fiind lipsită de tensiune- nu are nimic din epatările bolovănoase la modă acum în poezie, nimic din pietruirea lungă şi ţipătoare a erotismului actual-. Poeta scrie lin, un râu de vers concentrat, calm, reflexiv. Pe acest discurs reuşeşte Mioara implicarea afectivă a cititorului, textul său accentuând nuanţele meditative sceptice uneori, dar şi prin muzicalitatea caracteristică.

„între timp ne vom lăsa duşi de vânt

odată cu ierburile cu scaieţii uscaţi ai câmpiei

cu pădurea şi brazii de la orizont

cu aripile păsărilor de pe hârtie”

(aproape indigo)

Şi închei acest periplu de prezentare a unei cărţi de nota 10, cu asumarea lirismului autoarei, cu conştientizarea artei sale, Mioara Băluţă regăsindu-se între poeţii băcăuani ai ultimului deceniu fără doar şi poate o voce lirică originală:

„îmi voi îngropa în cântec

singura poezie pe care o ştiu

cu adevărat”

(profil pe o monedă de argint)

Cristina Ştefan, 26 sept 2014

Elena Armenescu – POEME

Cadoul din cer

lui George Enescu

Se născuse fragil

Minunatul copil

Mama lui îl proteja

și din ochi nu îl scăpa.

Dar el mereu se furișa

Spre grădină se-ndrepta

Avea întâlnirea de seară

Cu Preacurata Fecioară.

Ea un înger a trimes

La acest copil ales

Să-l învețe, să-l inspire

Cântece de mântuire.

>>>>>>>>>>>

Floarea NECŞOIU : VIZIUNE ŞI CREDINŢĂ – premoniţii, mesaje divine – autoare IOANA STUPARU

Ioana Stuparu este una dintre cele mai prolifice scriitoare ale momentului în peisajul literar bucureştean. Dovada certă a acestei afirmaţii sunt paginile 104-110 ale recentului volum „Viziune şi credinţă”, în care sunt inserate toate titlurile sub care au apărut proza, piesele de teatru, eseurile, nuvelele, romanele şi toate celelalte forme de răspândire a tot ce a lucrat autoarea despre care s-au exprimat nume prestigioase întru aprecierea strădaniei artistice a acesteia.
Experienţele / revelaţiile trăite de Ioana Stuparu selectate în acest volum din altele precedente sunt numite de ezoterişti realităţi ale inconştientului uman, în care zac toate trăirile spiritului din toate vieţile anterioare ale individului. Psihanaliştii – în primul rând Sigismund Freud, Young şi mulţi alţii afirmă că inconştientul este depozitarul tuturor trăirilor spiritului uman, atât în viaţa dintre naştere şi moarte cât şi în cea dintre moarte şi naştere.
Cercetările Institutului de Parapsihologie din America dezvăluie, după 20 de ani de muncă a unui grup impresionant alcătuit din psihologi, psihiatri, fiziologi, anatomişti aplicate la 4000 de subiecţi, tot ceea ce depozitează inconştientul în toate vieţile spiritului. Cercetările au fost publicate şi în limba română prin cărţile lui Michael Newton.
Cercetarea spiritului a căpătat o anvergură impresionantă în ultimul secol. De asemenea, s-au înmulţit comunicările pământenilor cu entităţile din astral, mai ales prin intermediul mediumurilor.
Astfel de comunicări s-au primit şi de la spiritul lui Tobias, care precizează că în timpul pe care îl trăim se petrec la nivel planetar fenomene extraordinare, căci planeta Geea a făcut un salt energetic din nivelul trei în patru şi urmează nivelul cinci. Fiecare om de pe Terra va face saltul într-o formă sau alta, ca spirit sau ca spirit întrupat doar dacă este copil. Până atunci, însă, fiinţa umană face drumul înapoi către sine, activând toate capacităţile cu care a fost înzestrat omul de către Creatorul Absolut şi pe care le folosea când se afla în Cercul I de Creaţie – Evoluţie.
Vorbim despre claraudiţie, clarvedere, teleportare, dedublare, înzestrare pe care şi-a pierdut-o când a trecut zidul de foc şi a ajuns în cercul al doilea de creaţie, aici pe Terra, unde, spre a trăi, a acceptat ca spiritul să coboare din nivelul 7 în nivelul 3 spre a putea trăi în trupul de carne – închisoare a spiritului în care evoluează în stare onirică sau bahică sau în situaţii speciale, când atinge un înalt grad de vibraţie – mai ales prin iubire.
Astfel visele pot fi imagini transmise de spiritul care în timpul somnului trupului evoluează în alte lumi paralele sau pot fi defulări ale subconştientului care scoate în creier ceea ce a refulat cândva, astfel împlinindu-se un gând de dorinţă reprimată cândva de conştient şi depozitată în subconştient.
Ceea ce trăieşte Ioana Stuparu, uneori în vis, alteori în stare alfa, trăim toţi, dar, neatingând nivelul înalt al înţelegerii şi conoaşterii simbolurilor sub care ni se transmit mesaje sau ni se revelează aspiraţii netrăite, tratăm, deocamdată, superficial sau cu indiferenţă drept „vise”. Viziunile autoarei demonstrează că ne aflăm pe drumul către noi, către sinele nostru superior, acea scânteie divină ce ne conferă nemurirea.
În funcţie de gradul de evoluţie al fiecărui spirit, viziunile sunt diferite. De aceea şi conştientizarea acestora este diferită.
Va trebui să fim mai atenţi la toate stările şi trăirile noastre spre autocunoaştere şi descifrare a sinelui nostru. Ioana Stuparu o face în felul său, căci, acest mod de trăire este unic, este doar al său. Citindu-i cartea fiecare este ajutat să pătrundă în labirintul său interior şi să-şi evalueze gradul de evoluţie.

Ştefan DUMITRESCU – POEZII DE IUBIRE

O, IUBITO !

O, iubito,

Eşti răspândită în aerul din jur până departe

Amestecată ziua cu lumina

Cosmos de întuneric înstelat

Mirosind a mere

Când e noapte

Străbătută de mângâierile vântului

Dinspre adâncul din mine înspre moarte

Plină ca un munte de cântecul ciocârliilor vara

Care pe noi sfâşietor ne desparte

Sufletul tău este atât de dens

în văzduhul care mă înconjoară

încât mă striveşte

îmi vine să ţip

ca o trestie pe un deal singură disperată amară

Adrian Botez – ABATELE ŞI IMAGINEA DIN OGLINDĂ

Am citit, apoi am răsfoit, de mai multe ori, prin ungherele ei cele mai întunecate şi enigmatice, una dintre cărţile abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara – „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi” – considerată a fi ultima sa lucrare, din această viaţă. Şi iată ce am aflat scris, pe la mijlocul ei (trăiesc cu impresia, tot mai pronunţată, de fiecare dată când re-deschid cartea, că abatele, sau altcineva, la fel de exasperat şi scârbit, a smuls, dintre coperţi, mai multe file…există, în multe locuri din carte, motive de bănuială că pagini întregi au suportat nu doar efectul mâniilor exasperate, ci chiar stihia focului, căci se văd, peste vaste părţi ale textului, umbre adânci, ca de peşteră afumată – se simt, peste tot, în lucrarea abatelui, ca-ntr-o sufocare, adâncite, până la abis, lipsuri – şi se simte, fără nicio îndoială, în nări, mirosul dulceag şi respingător al fumului, acrit de vreme):

„(…)Mi-am pierdut încrederea în tot mai multe dintre nălucirile lumii acesteia. Sunt tot mai exasperat că mi s-a dat greaua misiune, de către Creator, să trăiesc, în acest deşert al arătărilor vane.

…Într-o dimineaţă toledană (n-am la ştiinţă care anume dimineaţă, şi din care sens al àcelor ceasornicului, dimineaţă!), pe când părea (în amintirile mele de chilie) că ţineam în mână (cu vaga intenţie de a o folosi, cândva, la un eventual şi foarte incert viitor bărbierit) o oglindă rotundă, precum o lentilă de lupă – subit, luciul oglinzii mi-a explodat în obraz şi în ochi – în milioane de cioburi orbitoare, precum faţa unui lac imens, agresat de o cosmică furtună, cu totul aberantă, năpraznică – şi, dintr-odată, m-am trezit că stau, undeva, afară din chilia mea – rostogolit (printr-o lovitură cumplită, de nu ştiu unde venită), într-o iarbă săracă, năucit şi privind, de jos în sus, un foc din apropierile frăţeşti ale beznei.

M-am ridicat, gemând, din incertele urme de iarbă – şi, din pricina întunericului înverşunat, mi-am spus că sunt în toiul unei păduri. O pădure de măslini înalţi şi bătrâni, gândeam eu – dar, tot aşa de bine, şi mult mai firesc, dată fiind îmbeznarea, putea să fie de brazi. Ori vreo pădure, înverşunată de îndoieli, a unghiurilor chiliei mele…

Zării, dincolo de foc, chipul unui bărbat gânditor, zăbrelit de flăcări şi umbre. Părea destul de tânăr, dar nu din cale-afară. Când m-am apropiat de foc, cu o sete, tainică şi irepresibilă, de lumină, ca un fluture mare şi negru, am simţit fiori intenşi. Cu cât înaintam către flacără, cu atât îmi dădeam seama că, în loc de căldura văpăii, focul era doar o lumină, tot mai persuasivă, din care se răspândea, spre întunericuri, o boare plăcută şi răcoritoare, ca de înserare pe malurile râului Tajo. Dar, nu ştiu de ce, mintea mea mă tot contrazicea, şi îmi spunea că, de fapt, sunt undeva, în Grecia, sau în Iudeea…Aveam senzaţia stranie că simţurile mele nu s-au descojit, de tot – ci doar începeau a se lepăda de lutul meu. Şi că, dacă luturilor mele celor grosolane le vor cădea solzii simţurilor mele, voi putea fi martorul unor minuni, precum o naştere mistică.

Bărbatul din spatele focului ridică fruntea şi mă cercetă, cu ochii săi negri, blânzi şi frumoşi – dar, totuşi, neliniştiţi şi îndureraţi – apoi mă salută:

-Ai ajuns când nu te-am chemat. Fii binevenit!

Eram nedumerit de lipsa de logică, aparentă, a spuselor sale. El mă linişti:

-Nu pune atâta preţ pe sunetul înşelător al cuvintelor de acum. Ele nu mai sunt ce au fost. Eu îi chem şi le chem, pe toţi şi pe toate, de la-nceputul lumii – dar ei, ori ele, nu vin, decât întâmplător, spre mine, şi numai atunci când li se năzare ceva, cum ţi s-a năzărit ţie, acum, că vei afla sprijin de lucrare, într-un luciu de oglindă.

Imagine

Virginia Stanciu – Butescu – POEZII

Elena Trifan – LIVIA CIUPERCĂ – PORTRETE LA DUNĂREA DE JOS

La Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, Galaţi, a apărut cartea doamnei Livia Ciupercă „Portrete la Dunărea de Jos”, volumul al treilea.

Cartea este dedicată memoriei scriitorului Teodor Al. Munteanu şi tuturor dascălilor din şcolile covurluiene, din şcolile oraşului şi judeţului Galaţi, neuitând nicicum un precept formulat de Tudor Pamfile: <Fără APOSTOLI nu triumfă o idee!…>” şi are ca motto câteva versuri dedicate oraşului Galaţi de către poetul Sterian Vicol „/ Oraşul meu cu Dunărea albastră,/Oraş cu albatroşi, poeţi şi falnici tei,/Oraş şi vechi şi nou – iubirea noastră – /Sub duhul sfânt al Sfântului Andrei.” („Ţie, frumos oraş de la Dunărea de Jos!!!”)

Autoarea dominată de o puternică dorinţă de cunoaştere, de pasiune pentru studiu, de sentimente de dragoste şi responsabilitate faţă de literatura şi cultura românească, de respect faţă de creatorii ei, înzestrată cu un spirit critic desăvârşit şi cu un puternic sentiment al justiţiei literare, pleacă neobosită la drum şi scormoneşte în arhive, biblioteci pentru a scoate la iveală scriitori şi oameni de cultură de la începutul secolului al XX-lea, pe care un destin nedrept i-a dat uitării şi încearcă valorizarea acestora spre o dreaptă judecată literară şi spre a oferi o imagine reală şi completă a patrimoniului cultural românesc sau cum spune ea însăşi în poezia „Speranţe” situată la începutul volumului „Voci ale unui timp scufundat în neuitare-şi cer dreptul la viaţă,/la o rezămislire-n corecţie de iubire creştină,/la o revizuire a cunoştinţelor de ieri, prin filtrul minţilor de-acum.”

Cartea doamnei Livia Ciupercă se remarcă în primul rând prin bogăţia informaţiei puse la dispoziţia cititorilor, în cele patru părţi ale ei: I – „Un tainic popas – la Episcopia Dunării de Jos, în compania lucrărilor semnate de: Preasfinţitul Părinte Arhiepiscop Cassian, al Eparhiei Dunării de Jos – Galaţi” , II – „Memoria timpului”, III – „Incursiune în presa covurluiană”, IV – „Bucuria lecturii”.

Primul capitol conţine fragmente din scrieri ale Preasfinţitului Părinte Arhiepiscop Cassian, cât şi aprecieri la adresa cărţii doamnei Livia Ciupercă „Un volum care conservă şaptesprezece rostiri duhovniceşti, şaptesprezece binecuvântări, gânduri prealuminate, pentru tinerii gălăţeni, pentru elevi, studenţi, pentru tinerii şi pentru dreptmăritorii noştri creştini – din Galaţi şi de pretutindeni.”

În capitolul al II-lea sunt scoase la lumină aspecte ale vieţii, activităţii şi creaţiei următoarelor personalităţi de la Dunărea de Jos: Alexandru Papadopol Calimah, istoric, publicist, traducător, om politic; Calistrat Hogaş, scriitor evocat prin prisma scrierilor fiicei sale despre el; Grigore Patriciu, publicist, profesor, inspector şcolar, autor de manuale şcolare; V.E. Patriciu, slujitor al şcolii şi al condeiului; Apostol D. Culea, institutor, autor de manuale şcolare, animator cultural, scriitor, traducător, publicist; Ion Petrovici, filozof, logician, eseist, memorialist, scriitor, orator, om politic şi profesor universitar; Cora Irineu, redactor, autor de tablete; Tudor Pamfile, scriitor, etnolog, folclorist; cei doi Gheorghe Bujoreanu, scriitori; Constantin Buzdugan, scriitor şi un mare patriot; Cornelia Buzdugan – Haşeganu, poet şi profesor; Dumitru (Ilie) Dogaru, autor de proză scurtă; Constantin Gh. Ştefănoiu, poet; Teodor Al. Munteanu, redactor; Constant Tonegaru, poet; Bennedict Corlaciu, poet, prozator, memorialist, traducător; Marcel Gafton, poet; Lică Rugină, filolog, jurnalist, profesor, scriitor; Ioan Constantinescu, profesor, critic literar, dramaturg; Mircea Ionescu, scriitor.

Elisabeta IOSIF TÂRZIU, ÎN TOAMNĂ

Te caut în toamna aurie, răsfoind-o prea

Târziu. Când pomi-s orfani, dezbrăcaţi de vise

Verzi, ca turcoazul din ochii tăi. Agonizând,

Precum fluturii ei galbeni, zburând peste mine,

Bănuţi de aramă, acoperindu-ţi glezna

Ce ţi-a sărutat-o marea. Ştii!… Ştii, numai eu o aud,

În ghiocul adolescenţei mele târzii, când ascult

Murmurul iubirii din armonia unei veri , secătuite

Şi îngropată-n frunze, ca şi chipul tău…

E târziu… în toamnă. Şi-am rămas

Pribeagul rătăcit printre şoaptele tale.

Cristina Ştefan – MARIA GRĂDINARU- lansare de carte, debut.Visul crisalidei Iaşi, Librăria Cărtureşti, 27 iunie 2014

Un elegant debut în poezie, o carte îngrijită cu emoţia autorului, Maria Grădinaru şi rafinamentul editorului Brânduşa Tamaş de la Editura Ars Longa, Iaşi. Volumul din Colecţia Arcadia beneficiază de prefaţa criticului literar Ioan Holban şi de o grafică lirică delicată a lui Bogdan Onicianu. Pe coperta IV, Ştefan Oprea declară: „ A fost de ajuns să citesc dactilograma poeziilor ei ca să îmi dau seama cu cine am de a face- cu o poetă adică, la care gândul grav se însoţeşte cu sentimentul delicat, cu sensibilitatea…”

Un debut în poezie devine privilegiat, nouă, susţinătorilor săi, pentru că răsare o stea în galaxia codurilor poetice, îl observăm, îl analizăm, îi facem câteva recenzii şi orbita noii stele va depinde, după acest prag, de întreg angrenajul la care s-a ataşat, dar şi de motoarele personale. Când citesc un volum de debut, în contextul cenaclier al cunoaşterii poeziilor din faza lor embrionară, din crisalida lor, ca să revin la tematica din Visul crisalidei, intru în micul univers al cărţii-eveniment prin starea de deja consimţire la acest univers: o carte de versuri care produce acel miracol al poiesisului retrăit de cititor.

Maria îşi dăruieşte „Licenţa de zbor” cum o numeşte Ioan Holban în prefaţă şi trece astfel pragul devenirii poetice. Ea şi-a pregătit atent zborul cuvântului şi iluminarea sensurilor:

„crisalida visează

întâiul zbor

în lumea cuvântului”.

Meditaţia caracterizează lirismul versurilor, întrebările şi neliniştile venind să ţeasă o atmosferă

de lucru în alcătuirea lui, creaţie strunită analitic, observare şi autocontrol permanent al acestei meşteşugite ţeseri cuvântate:

„dacă m-aş aşterne de-a valma pe hârtie/aşa cum se îngrămădeşte în irişi lumina/”

Iubirea de poezie, momentul descoperirii acestui dor, devin începutul de cuvânt ca simbol al concepţiei poeziei, devin metafizica autoarei în acest parcurs înaripat poetic:

„nicicând

nu ţi-am simţit lipsa mai tare ca acum

…

oare cum o fi să fii

cer şi lume-ntr-o fereastră”

(poeziei)

urmând conchiderea filozofică asumată:

„cuvântul

trasează drum

spre lumină”

Citesc nichitian volumul de debut al Mariei Grădinaru, iubirea şi poezia ca ardere şi învăţare, realitatea sa cernută prin spiritualitatea duală de om şi poet folosind simbolistica mirării, zborului şi luminii:

„încă mai speri

să-mi iau licenţa de zbor

poate unica mea şansă

să pot prinde

între aripi

un răsărit”

(unui zmeu)

Închei cu mesajul lui Nichita Stănescu pentru zbor asumat de cuvânt:

„Bat din aripi şi dorm-

aici,

înlăuntrul desăvârşit,

care începe cu sine

şi se sfârşeşte cu sine,

nevestit de nicio aură,

neurmat de nicio coadă

de cometă.”

Visul crisalidei Mariei Grădinaru s-a înfăptuit într-o carte cu zboruri asigurate de talent. Zbor înalt, Maria!

Iaşi, 27 iunie 2014

Adrian Botez: CEL CARE ŞI-A ASUMAT SINGURĂTATEA PISCULUI ARHEIC : „TETRADELE” , de PETRU SOLONARU

Cartea lui PETRU SOLONARU, Tetradele[1], este un bastion singuratic (doar foarte departe, în zare, se mai văd unul sau două turnuri…), în Poezia (sau „poesia”, cum doreşte autorul a scrie) românească de azi – dar şi a lumii artistice contemporane, în general. Poezia sa este una profund iniţiatică, alchimică, de exorcizare gnostică a Morţii (prin asumare!) – Moartea ca unealtă fundamentală a Marelui Iluzionist, din universul vizibil, aflat sub blestemul-iluzie al BINARULUI (Hieroglifa PAPESEI, Unitatea multiplicată prin ea însăşi)/a Binarităţii a Orice („Vremea androgină, cu-a-nvăţa murind,/adevăruri, două-în pustnicul fiind” – cf. Se învaţă moartea…, p. 16), deci, spune Sofistul Cosmic, şi al Ne-Fiinţei… (explicit: „Aurul alchimic într-un sterp cuibar/şi-a ascuns dispreţul: negru, alb, aprins” – cf. Se învaţă moartea, p. 16). De o spiritualitate atât de rarefiat-înaltă (creată întru obsesie iluminată şi, totodată, tortură/blestem a/l visului primordiilor/arheilor/entelehiilor!), atât de perfect-cristalică în formă, încât doar iniţiaţii vor vrea s-o citească, pentru că numai ei o pot înţelelege – şi numai ei se vor simţi mai puţin vinovaţi, faţă de limbă şi lege divină, pentru a îndrăzni să deschidă cartea lui PETRU SOLONARU, cu aplecare, râvnă şi folos, spre desluşirea de sine autentic terestru şi de bănuit Supra-Sine celest (Sinea noiciană!), ascuns sub rigoarea normelor de Duh şi a marilor arcane din calea transcenderii. ION BARBU ar putea, singurul, să-şi revendice „isprava/isprăvirea”, de tip demiurgic, a acestei „poesii”, în care LOGOS-ul se auto-creează şi se auto-răsfaţă – şi-ar revendica străvezimea şi, mai cu seamă, plodirea/plodul acesta („Un ou cu plod”) – „De foarte sus/Din polul plus/De unde glodul/Pământurilor n-a ajuns” – dar în care roade “acel galben icusar, Ceasornic fără minutar/Ce singur scrie când să moară/Şi ou şi lume. Te-înfioară/De ceasul, galben necesar…” (cf. PETRU SOLONARU: “Cel de nu anină în ispravă plod,/recuzându-şi pofte ce îl nasc şi-l rod” – Sapientul, p. 23).

În Prefaţa cărţii: Cele patru lumi ale poesiei (care nu putea fi scrisă decât de un alt iniţiat, pe măsura Poetului PETRU SOLONARU: LIVIU PENDEFUNDA) se spune, pe drept cuvânt: „A existat permanent nevoia, mai ales pentru profani, de o mediere, aşa cum întreaga lume este la îndemâna moderării şi modulării universale. Petru Solonaru este un astfel de mesager, cărturar prin excelenţă, filosofia sa nefiind cu nimic mai presus, dar nici mai prejos, de a celor ce călătoresc în Olimp, prin Parnas, cu şanse reale de a bea cupa oferită de zei”.

[1] –LITERA DALETH: CUATERNARUL/CVADRATURA, Numărul Cercului Perfect, Crucea Filosofică, Focul Elementar al Înţelepţilor.

…Este în cartea lui PETRU SOLONARU ceva din perfecţiunea tragică şi demiurgică (EGAL!) a Luceafărului eminescian:

Adeverirea lui 2 (diada) de către trei (triada) se face prin intermediul stabilităţii nevăzute: cuplul nu poate fi co-axial, deci resacralizat, cu Hyperion, dacă Hyperion nu ar fi El Însuşi, înafară de Sinele activ şi înăuntrul Sinelui Absolut: Marele şi Ocultul Proiectant-Arhitect, Demiurgos. În mod subtil, s-a ajuns la TETRADĂ (două cupluri, unul vizibil şi unul ocult, coaxiale): TETRAS-AŞEZAREA (HEFRáS), adică ceva stabil şi persistent (hedraís kai mónimos); patrulaterul sacru, SPIRALA CA PATRULATER SACRU; dinamica spiralei sacre, în care diadele (se)nasc reciproc: stabilitatea se obţine, paradoxal, prin veşnica revenire asupra Genezei.

>>>>>>>>>>>>>>>>

Mihaela Victoria Ignat – Prefaţă PAGINI DE JURNAL de Herman VICTOROV

Din viața unui om oarecare, Pagini de jurnal, este o apariție prev ăzută și așteptată de publicul care-l cunoaște pe domnul Herman Victorov. Pentru că Domnia-Sa este un bun povestitor. Un om care povestește cu vervă, neobosit, ca un actor în fața spectatorilor, care-l ascultă, așteptând cu sufletul la gură desfășurarea acțiunii. De multe ori, am auzit oameni, care-l cunoșteau, spunându-i: „Aveți talent de povestitor. Ar trebui să scrieți”. Și domnul Victorov nu-i dezamăgește pe cei care i-au intuit această latură, prezentându-ni-se, astăzi, ca scriitor, ipostază nouă, cu nimic mai prejos decât cele anterioare – de inventator și om de afaceri cu realizări deosebite.

Cartea este intitulată cu modestie, Din viața unui om oarecare, Pagini de jurnal. Spun, cu modestie, pentru că domnul Victorov nu este un om oarecare, acest lucru îl știm cu toți cei care îl cunoaștem și îl aflăm și din povestirile în care, ne dezvăluie, cu sinceritate, aspecte din viață.

Autorul dedică acest volum memoriei mamei sale: „Persoana pe care am iubit-o cel mai mult în viață și la care sufletul meu se întoarce întotdeauna pentru suport și mângâiere” (Ludmila). O descrie cu gingășie: Mama era „înaltă, diafană și subțire”. Cu basmaua legată la spate, se purta ca o „țărancă moldoveancă” și, în puținele momente de repaus, se odihnea torcând (Ionel Băjescu-Oardă). În ciuda fragilității aparente, dovedește forță și hotărâre în acțiunile sale. În timpul secetei din Moldova, împarte oamenilor flămânzi mămăligă, fără să țină cont de avertizările soțului că vor rămâne fără bucate pentru copii: „O să murim cu toții, dacă așa o vrea Dumnezeu, dar nu mă lasă inima să-i văd murind la poarta mea” (O călătorie la Cedar Rapids). Autorul se destăinuie mamei, povestindu-i întâmplări prin care a trecut, ca și cum ar vrea ca ea să fie părtașă la bucuriile și necazurile lui.

Mottoul, un citat din George Enescu, Pentru mine, viața fără muncă nu-și are rațiunea, exprimă crezul omului Herman Victorov, principiul care l-a călăuzit de-a lungul vieții și care a stat la temelia realizărilor sale. Munca dă sens vieții acestui bărbat, care a lucrat douăzeci de ani în montaj de centrale hidroelectrice pe șantierele României, la Bicaz, Argeș, Porțile de Fier: „O muncă grea, dar care mi-a adus multe satisfacții si bucurii. Șantierul și oamenii dădeau sens vieții mele” (Cererea de emigrare în Israel). A pornit de jos, ca simplu muncitor, și a ajuns unul dintre cei mai buni specialiști, implicat în operațiuni dificile, care păreau de nerezolvat. Maistrul principal Victorov „este unul dintre cei mai buni specialiști și nu există la energomontaj altcineva care ar putea să facă aceste lucrări”, îl prezintă șeful de șantier, inginerul Nicolae Decusară în Povestea celor patru frați. Munca privită ca modalitate de câștigare a existenței „eram hotărât să muncesc orice pentru a câștiga existența familiei”(Grecia), dar și ca dimensiune axiologică (valorizatoare) apare ca un laitmotiv, în povestirile care descriu viața pe șantier, cele legate de zbaterile unui emigrant și în cele în care ajunge un om de afaceri, apreciat pe plan mondial pentru contribuția la dezvoltarea mașinii producătoare de capsule tari moderne, dar și proprietarul unei companii unice în lume prin echipamentele pe care le produce, respectat și apreciat de cele mai înalte oficialități canadiene, printre care și de primul ministru, Jean Chretien. Recunoaștere care îl bucură și-l onorează „Mă simțeam acasă acolo, la ambasada canadiană din Riad, și pot spune că eram copleșit de atenția care mi se acorda și de faptul că fusesem adoptat de această țară minunată” (Arabia Saudită), dar îl și surprinde „Cum dracu am ajuns eu aici?”(Ibid.), pentru că, de la cele mai de jos munci, până la o asemenea recunoaștere, este un pas foarte mare.

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG – ROMÂNUL CĂLĂTOR

Paradox

Rară vieţuitoare ar fi românul

de nu s-ar întâlni aşa de des prin lume!!!

Ne regăsim pe la porţile muzeelor vestite sau prin cotloanele metropolelor occidentale, mereu nonşalanţi. Mişunăm dezinvolţi de parcă am vrea să ne contazicem istoria de popor milenar, bine ancorat în teritoriul generos al meleagurilor dacice. Transpare indubitabil dorinţa noastră arzătoare de a ne lepăda de plicticosul destin sedentar. Ei bine, şi ce dacă? În fond nu ne-mpiedică nimeni să testăm pe propria noastră piele mobilitatea popoarelor migratoare care adesea ne-au bătut – la uşă – căutându-ne pricină şi enervându-ne la intervale regulate.

Dar nu tot românul călător enervează. Ba din contră, în general face eforturi şi chiar reuşeşte să nu atragă atenţia deloc. Modestia e totuşi o virtute, după cum bine am învăţat pe la şcoli. Ne-aliniem frumos, în rând cu lumea, căscând discret ochii şi luând aminte la tot ce putem învăţa. Unii sunt modeşti, alţii băgăreţi. Nu toţi ne comportăm la fel, dar avem aceeaşi esenţă la bază, trăsătura care nu jigneşte pe nimeni: curiozitatea înnăscută.

În concluzie, suntem, fără-ndoială, un popor dinamic, vădit interesat de lumea înconjurătoare. Curat dinamic, mai ales de un sfert de secol încoace, de când parcă ne-au crescut aripi, ne-mai-împiedicându-ne de sârma cu ghimpi atunci când ne opintim peste gard! Sunt aceleaşi aripi care ne aduc cu precizie de ceas înapoi acasă, invariabil, de preferinţă odată pe an, vara, în concediu. Aşa ne mai tragem sufletul oleacă după atâta survolare. Iar acasă, ei bine aici, se mai întâmplă câteodată să şi batem la ochi, că deh, oameni suntem.

Vara e anotimpul repatrierilor noastre sezoniere, scurte şi concentrate. Pe strada pe care am copilărit – în sfârşit asfaltată! – se claxonează reciproc saşii ardeleni din maşinile cu matriculă müncheneză cu ungurii de la Pecs. Mărinimoşi, acordă prioritate de dreapta unui fost coleg de şcoală generală, venit într-o minifurgonetă cu număr de Valencia. Seara, băieţii şi fetele se adună pe terasa pizzeriei şi schimbă impresii cu cei de pe strada din dos: Peti de la Viena, Tibi din Texas şi Jolt de la Reghin. Când trec strada, Laura (din Franţa) şi Adi (din Canada) râd cu poftă de un banc cu italieni, povestit de Marcela (de pe strada Râului), care amestecă accentul ardelenesc cu dialectul de Napoli. Doar Nonna, care se apropie de vârsta de o sută de ani, oftează fără chef de glume, îngrijorată inutil de viitorul urbei noastre natale, populate cu din ce în ce mai puţin tineret.

N-are rost să exagerăm angoasa Nonnei. Nici emigrarea nu mai e ce-a fost şi cu atât mai puţin a devenit un fenomen de care să ne fie frică. După cum îi spune numele, vecina străbunică nu e nici ea pui de dac; este fiica unui harnic italian, venit între cele două Războaie Mondiale să muncească în Transilvania la fabrica de cherestea înfiinţată de industriaşul Feltrinelli.

M-am obişnuit să privesc zburătăcirea noastră voioasă prin lume nu ca pe un fenomen trist, al înstrăinării forţate de împrejurări, după cum insinuează pervers televiziunile de scandal, ci mai degrabă ca pe un act firesc de respiraţie, gest reflex de împrospătare a aerului din plămânii naţiunii.

CONVORBIRE CU VICTOR GH. STAN – Interviu realizat de Veronica BALAJ

La prima impresie se arată a fi o persoană uşor şugubeaţă, gata să lege o prietenie, nu afişează un aer de superioritate ( emblema omului cu spirit ales). Place lipsa de îngâmfare deşi, vă asigur că ar avea motive. Are în cv-ul său volume cu diverse expresivităţi artistice, a exersat și poezia, dramaturgia, şi literatura pentru copii, un segment la care ne vom referi şi în discuţia pe care am avut prilejul s-o închegăm la Biblioteca Metropolitană din Bucureşti, unde venise din colegialitate să prezinte o carte al cărui autor l-a cunoscut doar atunci. Colaborarea îndelungată cu distinsa doamna Elisabeta Iosif, redactor şef al revistei ‘’Cetatea lui Bucur’ şi coordonatoarea cenaclului cu același nume a facilitat de fapt acest dialog.

Revenind la strădania sa pe tărâm literar, fac doar o punctare şi notez c-a dovedit mereu o devoţiune remarcabilă pentru cultură fiind lider de cenacluri literare încă de la începutul prezenţei sale în acest domeniu, coordonator al nenumăratelor activităţi referenţiale, intrate în viaţa sa dar, nu pot să trec peste admirabila idee de-a îinfiinţa primul Cenaclu Literar ‘’Nichita Stănescu’’, chiar în incinta instituţiei unde l-am întâlnit.

Merituoase premii şi din partea Uniunii Scriitorilor din România, de la varii cercuri culturale, premii ce întregesc profilul său scriitoricesc. Nu dispunem de spaţiu pentru o conturare integrală a activităţii sale ci, doar pentru o scurtă creionare.

Dintre multele paliere pe care le-a abordat, mi-am propus o referire la cel al literaturii pentru copii și la promovarea acesteia, ţinând cont de implicarea sa ani mulţi în acest sens dar şi că este pentru a doua oară ales Preşedinte al Filialei de literatură pentru copii şi tineret Bucureşti.

VB- Pentru ascultătorii din vestul ţării, ai Radioului România Timişoara dar și pentru cititorii acestui dialog vă rog să ne prezentaţi câteva coordonate ale literaturii pentru copii şi tineret aşa cum se văd ele din interiorul forului specializat pe care îl conduceţi.

Gh.Stan- De la bun început trebuie să spun că literatura care se adresează acestui gen de cititori este foarte dinamică, se scrie mult şi de către scriitorii noştri dar şi se traduce foarte mult. E nevoie doar de conectare la lectură. Asta ar fi primordialul în activitatea USR , a filialei pe care o conduc. Stimularea apetitului lecturii. Întru plămădirea acestui scop avem o diversitate de acţiuni, întâlniri cu copii în şcoli, organizarea de concursuri de creaţie sau lectură, întâlniri cu autorii unor cărţi atractive.Vizite la biblioteci. Biblioteca nu trebuie înlocuită cu tableta.

Referitor la creaţie, vă pot spune cu toată convingerea că se scrie mult şi au curaj chiar copiii. Unii sunt foarte talentaţi. Trebuie stimulate pornirile lor, talentul se poate modela . Dacă se începe de la vârste mici, evoluţia va fi spectaculoasă. Cele mai elocvente rezultate, după cum am constatat în îndelungata mea experienţă în munca cu copii, sunt pe la clasele VI- VII. Atunci se formează deprinderea lecturii disociative, înţelegerea textului , nu doar parcurgerea lui ca un divertisment.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Nicu Doftoreanu – TangouL VALSULUI PIERDUT

Motto :

                                                                  Cu profesoara, în duet,
                                                                  Eu aş cânta un menuet,
                                                                   Cu un preludiu-n si bemol
                                                                Şi c-un acord final la… sol.

epigramă de Nicolae Gonţ-Topor

Ne străduim să ne autodepăşim,

Când în necunoscutul valsului păşim

Tot căutând memoria ancestrală,…

Cea care-acuma este virtuală,

Fiindc-am intrat în era digitală,

În care doar comunicăm…Şi nu ne implicăm.

Ne străduim…dar nu prea reuşim !

Ne place mult să-l ascultăm,

Dar nu mai ştim să îl dansăm,

E clar că ne liseşte-o profesoară

Cu experienţ-atât de necesară

Să ne înveţe-acum,…la tinereţe,

Că relativitatea realităţii…TRECE

Desigur nu-i întâia oară

Când scormonim prin viaţa similară,

Spre a afla de unde s-a desprins

Iubirea care ne-a împins…Pe drumul altădată larg deschis,

Care,

Constant acum, …Ne pare-nchis!

Ba chiar ne-o spune franc,..în faţă :

– Atenţie mare la…Prefaţă!

Altfel îţi moare frumuseţea-n faşă,

Dacă dorinţa-i prea trufaşă!

Şi asta, …doar din lipsă de povaţă,

Căci multe din reperele ce le-am avut pe rol

Au dispărut acum de mult în interior

Fiind îngropate tainic în trecut,

…în ceaţă,

Dar nu-i nimic!

Mai aşteptăm o viaţă!

Deci hai !

Să nu mai insistăm !

Să ne prefacem c-acceptăm,

Chiar dacă încă nu putem zbura-ncercăm!

Fiindcă un singur lucru ştim precis :

Că nemişcarea-i doar un vis

Cînd plictiseala te-a cuprins,

Aşa c-aş vrea să ies din mediul virtual,

Îmbrăţişând iar realitatea de-om normal,

Şi să reven spre locul mai banal

Prin care cred c-am mai trecut!

Când te-am văzut şi cunoscut!

În ritmul Valsului… pierdut

16.01.2013 (Publicata in Vol. Tangouri sub…acoperire in August 2014)

Florentin Smarandache – Un mod de viaţă

Amazon la Infinit!

Amazon al Liniştei Profunde.

Îmi place curentul de aer

Care-mi flutură părul…

Valurile-s roşii la mal.

Mai mult exotic decât frumos.

Mai puţin excitant…

Eu mă scald în toate bălţile

Lumii…

La Barikatuba înot

Cu delfinii,

Prietenii de Suflet ai Noştri.

Atât de blânji sunt

Că poţi să-i iei în braţe.

Elisabeta IOSIF – INSCRIPŢIE PE GLIE

Sunt copacul, Doamne, singur în câmpie,

Muntele-i departe. Nu vrea să mă ştie.

Luceafărul bate, arde-n ritm de vers

Înfrunzindu-mi braţe, largi spre univers.

Sunt copacul falnic. Le fac umbră deasă

Poemelor rare, scrise-n vorbă-aleasă,

Am cuprins pământul, căutându-mi muza

Simt străbunii, Doamne, de la Sarmizegetusa

M-am văzut gravat, semeţ, pe-o tăbliţă

De la Tărtăria. Adâncind o filă, de nobilă viţă.

Dar stingher sunt, Doamne, întins pe câmpie

Dă-mi semnalul Tău, să-l transmit prin glie!

20 februarie, 2014

Florentin SMARANDACHE – TEXTUALITATEA EPIGRAMELOR ŞI SATIRELOR

Citind volumul „EPIGRAME ŞI SATIRE”, autor Adriana RĂDUCAN, editat în 2014, Editura „Sitech”, Craiova, mi-am propus să ofer doar o privire de ansamblu asupra textelor.

În general, scrierea epigramelor pare facilă la prima vedere şi complicată pentru cei care cunosc că între actul textualizării şi actul receptării textului trebuie să existe o relaţionare reciprocă. Adriana Răducan surprinde în aceste epigrame, scrise toate sub formă de catrene, slăbiciunile omeneşti în diferite ipostaze, dorind parcă să probeze că epigrama poate însemna un prag estetic ce subsumează trei modalităţi de literalitate: sintactică, pragmatică şi semantică. Scriitoarea foloseşte un limbaj cotidian care, utilizat fără vădite intenţii, apare amestecat cu un limbaj de comunicare general, reuşind să topească în acelaşi timp mesajul în sine al epigramei şi ironia finală.

Ispitele omeneşti sunt creionate cu îndrăzneală, predomină tonul sarcastic, ideile sunt nuanţate subtil, temele diverse presupunând dibăcie şi dispoziţii sufleteşti ocazionale. Există în epigramele Adrianei Răducan o joacă de-a ironia, vizând credulitatea, ungherele ascunse ale sufletului uman, care pendulează între speranţă şi situaţia reală de netăgăduit:

„Visase în mandatul lui / Să schimbe-n bine ţara, / Banu-i ochiul dracului / Şi iarna nu-i ca vara”/ – „Unui şef de stat”.

Civilizaţia şi conştiinţa de sine fac obiectul unor reflexii fugare, omul fiind într-o polemică cu sine pe tot parcursul vieţii:

„Georgel cam lunecos din fire, / Ţinea nespus la armonie, / Severa Ţuţi îl robise cu-o privire, / Familia? Aşa a fost să fie!” – „Hazard”.

Orgoliile apar suficient conturate, ultimul vers al epigramelor fiind un semn pentru civilizaţie, o libertate a cugetului mereu treaz, o permanentă confruntare cu viaţa:

„O scrupulozitate în exprimare avea, / Vocaţia franceză o picura în toate, / De-atâta închipuire în jur nu mai vedea, / Se antrenase la datul mult din coate.” – „Vocaţia franceză”.

Ca o ipostază de lucru, nu doar axiomatic vorbind, avansez ideea că epigrama, chiar dacă este scrisă sub formă de catren, pentru că poate fi şi mai întinsă, are capacitatea să transpună subtilitatea poetică în puţine cuvinte. Axa selecţiei în jurul mesajelor este diversă, disputa în jurul adevărului are întâietate. Schema metrică se bazează pe opoziţia binară între silabele accentuate şi neaccentuate, iar funcţia referenţială a comunicării este prevalentă.

O sursă a expresivităţii este asigurată de interferenţa registrelor stilistice, prezente atât în epigrame, cât şi în satire. Închei într-o notă optimistă, prezumând că experienţa lui nea Lisandru, din satira cu acelaşi nume, ar fi un avertisment al naturii umane, care alunecă-n păcat la orice vârstă, chiar şi atunci când consideri că „arhanghelii” sunt obosiţi şi plictisiţi de zădărnicia clipelor:

„Aflase de la Tache întâmplător, / Ce se ducea cam la o săptămână, / Că se socoteşte şi el un trecător, / Prin viaţa ei de-un an şi-o lună. / Lisandru de pictură se-apucase, / Cânta din fluier, trebuşoare multe, / Pentru Simina făcea ce nu visase / Şi câte toate doar de el ştiute”/ -„Lui Nea Lisandru”.

Textele satirelor se modulează la nivelul diferitelor paliere: fonetic, gramatical, lexical, interpretativ. Volumul „Epigrame şi Satire” promovează acel divertisment necesar cititorului, motiv ce mă îndreptăţeşte să pledez că ideile fulgurante şi concentrate înseamnă profunda asumare a unor varii realităţi transpuse artistic.

Florentin Smarandache: Acest exil spiritual continuu

Poetul Ionuţ Caragea

Nu sunt primul care să remarce stilul paradoxist al poetului Ionuţ Caragea, membru de onoare al Asociaţiei Paradoxiste Internaţionale – colaborator la volumul 6 al Antologiei Paradoxiste Internaţionale (antologie ajunsă în prezent la volumul 10, timp de două decenii: 1993-2013), în care îi este publicat poemul de mari dimensini „Analfabetism literar” (52 strofe în care autorul, la fiecare două strofe, foloseşte o singură literă pentru începutul tuturor cuvintelor, cu excepţia strofei finale), şi evidenţiat de Universitatea din New Mexico – Gallup, pentru merite culturale. Alţi scriitori au întrezărit talentul său. Precum Cezarina Adamescu, care vorbeşte despre paradoxul din poezia „Ceva din mine caută ceva” în revista Agero din Stuttgart (recenzie din 9 mai 2009), iar Prof. Dr. Constantin Miu desprinde antinomiile autorului din poemele „Marea singurătate a zborului”, „Cer fără scări” şi „Guru amnezic” (recenzii publicate în revista Sferaonline la 9 august 2009 şi 13 decembrie 2009) .

De curând am putut răsfoi cartea sa “Antologie de poeme 2006-2012”, publicată la editura Fides din Iaşi în 2013, şi să extrag din ea poemul în întregime paradoxist „Să fii poet” pentru volumul 11 al seriei paradoxismului. Versurile sale sunt, într-un grad mai mare sau mai mic, exponente ale oximoronelor, ale zbaterilor interne, ale solitudinii şi exilului. Fiindcă Ionuţ face parte din tagma noastră, a celor cu mai multe ţări, sau cu nici una!… pătura socială a emigranţilor. Exilat de două ori!… mai întâi în Canada, la Montréal (2003-2011), apoi în… România, unde locuieşte şi scrie astăzi (la Oradea).

Nihilism în ideile sale: „viaţa este zero, la puterea doi / şi rămîne zero, nuli suntem şi noi” („Eu la pătrat”, pag. 15). Inutilitate: „sîngele curge-n vene degeaba, sufletul meu e o pală de vînt” („Pot să?”, pag. 165). Introspecţie: „uneori urăsc lumea / pentru că există fără mine / uneori mă urăsc / pentru că exist fără lume” („Prizonier”, pag. 77). Şi obsesia înstrăinării: „Exil în camera de veghe, / Exil în starea hibernală, / Exil la miile de leghe, / Exil în groapa comunală” („Exil”, pag. 147).

Ca stil, repetiţia, din câteva poeme, îmi aminteşte de volumul La Baad, al lui Cezar Ivănescu: „să fii romantic şi să fii un martir, / să fii apatic şi să fii în delir, să fii ruşinea încercată pe dos, să fii degeaba şi să fii cu folos” („Să fii poet”, pag. 194).

Încheiem cu aceste versuri memorabile ale autorului: „aceasta este viaţa, un veni, vidi, vici, / o scurtă nebunie cu dragoste şi vicii” („Festina Lente”, pag. 102). Şi cu maxima latină: Poeta nascitur, non fit (Poetul este înnăscut, nu făcut).

Prof. univ. dr. Florentin Smarandache, 25 aprilie 2014

Irina Lucia MIHALCA – ATINGEREA TIMPULUI (POEME)

CHEIA TIMPULUI

În marea din adâncurile noastre

mă vei găsi, iubitule,

în pictura fumului,

risipit de orele timpului,

ca şi cum ceva continuă să curgă,

când vei simţi iubirea,

vei simţi şi dorinţa,

petale de lumină din fructul iubirii.

Un vis, de neuitat, am trăit cu tine,

în cea mai frumoasă călătorie,

nebunie sau nu,

inconştient am fost prins

în acest vârtej sau, poate,

e realitatea pură,

acel ceva ce noi, pământenii,

încă nu avem puterea să percepem!

S-a întâmplat pentru noi,

să mulţumim Cerului!

Simţi cum palpită inima noastră,

ascultă-i muzica unică,

las-o să curgă prin fiecare celulă,

nu o bloca, nu o mai bloca, simte tot.

Octavian Lupu : Glasul Roţilor Rostogolite Peste Falia Timpului

Trenul se strecura pe firul văii pe măsură ce se afunda în întunericul nopţii ce tocmai începuse. Sunetul roţilor metalice călcând în cadenţă se auzea cum răsuna de-a lungul vagonului în timp ce admiram desfăşurarea maiestuoasă a asfinţitului. Cumva acel ceas de crepuscul mă îndemna să visez la timpuri care au fost sau care ar fi putut să fie. La graniţa dintre realitate şi imaginaţie se plăsmuiau cele mai stranii forme desprinse din arealul fantasticului, dar care dobândeau aspecte concrete de îndată ce te apropiai de ele. Şi astfel, am început să rememorez întâmplări ce păreau uitate în colţurile nebăgate de seamă ale memoriei.

Distingeam oraşul copilăriei mele, Braşovul, cum prindea chip aşa cum îl ştiam când îi admiram covorul de clădiri întretăiate cu străzi ce înconjura dealul Tâmpei. Din punctul cel mai înalt de observare, îmi plăcea să admir această înşiruire aparent ordonată de siluete multicolore ce trădau etapele succesive de dezvoltare a urbei. Cumva, originea medievală din partea veche a fostei cetăţi conferea un aer de nobleţe întregii aşezări pornind undeva de la poaelele acestui masiv stâncos. Dar asemenea curgerii unui fluviu în drumul său către şes, deschiderea construcţiilor ulterior adăugate acestei vetre de aşezare omenească te copleşea cu diversitatea stilurilor de epocă modernă de la sfârşit de secol XIX.

Amintirea epocii imperiale dăinuia prin planul bine schiţat al străzilor flancate de case înalte, frumos ornamentate, în stil habsburgic târziu şi cu elemente din scurta perioadă austro-ungară. Învăluind colinele Warthe şi Cetăţuia acest strat de clădiri, acum afectate de trecerea vremii, te făcea să te simţi undeva mai aproape de inima continentului european şi să uiţi de aşezarea la graniţa dintre Occident şi Orient a întregii aşezări. Somptuozitatea şi spiritul îndrăzneţ al acelei epoci rămânea însă consemnat pe feţele grave ale diferitelor planuri arhitecturale, care conturau cumva tendinţele vechiului burg săsesc numit Kronstadt.

Mai departe, se adăugau clădirile de factură interbelică mai compacte şi schematizate conform cu tendinţele acelei tumultoase perioade de prefacere reliefând cumva tranziţia către necunoscutul ce avea să vină nu peste mult timp. Mai simple, dar mai eficiente în privinţa realizării construcţiilor, aceste case şi blocuri ofereau un punct de convergenţă cu tendinţele manifestate la sud de Carpaţi cumva influenţate de gustul celor ce veneau de la Bucureşti. Burgul săsesc pălea, iar atmosfera imperială era dată uitării prin străzi întortocheate şi faţade nu tocmai bine armonizate ce semănau tot mai mult cu casele din Vechiul Regat. Şi aşa jumătate din arcul de deschidere al dealului Tâmpa se oprea cu o răsuflare menită să ofere răgazul necesar pentru tăvălăgul ce urma să vină nu peste multă vreme.

Voichiţa PĂLĂCEAN-VEREŞ : SCRIERILE ELENEI BUICĂ – REFLECŢII ÎN OGLINDA DE NESTEMATE A MEMORIEI AFECTIVE

Profesoara pensionară Elena Buică – clujeancă de adopţie o bună parte a vieţii sale – nu mai are nevoie de prezentare printre iubitorii artei cuvântului. În ultimul deceniu, a devenit o prezenţă activă printre scriitorii români din diaspora şi din România, volumele sale, preponderent cu caracter memorialistic, oglindind file ale unei existenţe ardente în slujba culturii, a frumosului în general.

În miezul verii, în zile de arşiţă şi tihnă petrecute la umbra pomilor din livadă, am primit pe e-mail cele mai recente cărţi ale doamnei Buică: „Liliacul înflorit la umbra înserării” şi „Frumoasele vacanţe” (amândouă apărute la Ed. Anamarol, 2014). Cunoscând şi vârsta la care se găseşte Domnia Sa, şi faptul că sănătatea o mai şicanează uneori, m-am întrebat, în chip firesc, ce o motivează să scrie cu atâta perseverenţă, încât să-i apară două volume, nu unul, într-un singur an?

Răspunsul l-am descoperit în rândurile Elenei Buică: „Preocuparea mea de acum, cea a scrierilor, de multe ori îmi împinge gândurile spre rosturile scrisului la vârsta senectuţii. Ce gândesc şi ce simt acum? Mi se pare că bătrâneţea poate fi considerată un suflet tânăr într-o carcasă veche şi că în scrieri nu vezi carcasa. Şi mai este ceva de luat în seamă: orarul îmbătrânirii acum este altul, durata vieţii a crescut cu 10-20 de ani faţă de anii ’80.ˮ; „Scurgerea anilor poate să rideze pielea, dar sufletul nu, iar în domeniul scrisului, poate fi un câştig în plus. Atins de aripa timpului, vigoarea trupului seniorilor a trecut de partea cealaltă, a sufletului, iar flacăra vie a tinereţii a devenit lumina de mai târziu, iar experienţa lor poate să valoreze cât iniţiativa tinerilor. ( … ) Scrisul cere o relaxare pe care tensiunea problemelor zilnice nu le-o îngăduie prea mult.”; „Senectutea îşi are incontestabil valorile ei. Ea poate fi o vârstă eliberată de dorinţa aurului şi a averii pe care să le înlocuiască cu mireasma fânului cosit, cu frumuseţea macilor înfloriţi, cu doine ascultate în fapt de seară pe pragul casei bătrâneşti, cu seninul cerului, şi oceanul de stele, cu puritatea albului zăpezilor şi treptat cu toate minunile simple care dau sensul cel mai profund al vieţii. Senectutea te eliberează de gânduri ascunse, de calcule impure, lăsându-ţi loc pentru armonie, echilibru, măsură în tot ce faci, te întoarce spre nevinovăţia din timpul prunciei. Porţile sufletului sunt mai larg deschise încât, scânteile de lumina şi căldură îşi găsesc calea mai uşor spre semenii lor. Trăirile sufleteşti rămân vii, nu îmbătrânesc în ritmul trupului. Strunele viorii inimii mai pot spune taine în şoapte, gura mai poate gusta nectarul florilor de suflet, mai poate să soarbă roua de pe flori, urechea mai poate să asculte un cântec lin, uitând de tot şi toate, ochiul mai poate să se înveselească la culorile vieţii, să privească seninul cerului cu oceanul de stele, obrajii pot să se bucure de adierea unui vânticel cu miresme de primăvară, să se lase mângâiaţi de seninul dimineţilor însorite şi nu de puţine ori se poate întâmpla să-şi piardă firea trăind la temperaturi înalte ca în anii tinereţii.ˮ

Adrian Botez – ISPĂŞIRE (Poezii)

ISPĂŞIRE

în grosolane cărnuri acum sângeri

sfidând pe salamandra înfocată

eşti surd grăirilor de păsări îngeri

nu vei cânta-n cristaluri niciodată

vuind – nunta metalelor s-a-nchis

pelerinajul florilor se-amână

te-au alungat rigorile din vis

peste primordii noaptea e stăpână

vor trece-n plumb tot alte manvantare

până-nţelege-vei privighetoarea

până-nvăţa-vei iar să-nalţi altare:

de rost slova-n nisip ţi-a şters-o marea…

…vei pribegi prin timpii ispăşirii

deşert fără de crin robeşti privirii

***

>>>>>>>>>>>>