ELISABETA IOSIF – ”MUNTELE DIAFAN AL IUBIRII”

Note de lectură la ”Fiorul cu inel de aur” – autor –  Marian DUMITRU

Volumul poate fi considerat o ”colecție de agate”, un șirag adunat într-un singur poem – fluviu desfășurat pe întinderea unei cărți aflate sub  ”Fiorul cu inel de aur”.  Există o unitate de inspirație în simbolistica gândirii poetice, purtând o sugestie asemănătoare imnurilor vedice, în care ”ordinea și adevărul au fost născute de pasiune, cea care se aprinde de la sine”. Este, aș spune, mai mult o ”pasiune cosmică”, unde poetul Marian Dumitru  pune cuvântul sub ”tăcerea orbitoare”: E spațiu cosmic în cuvânt/ cheie de boltă la descânt („Comori în metaforă: tăcerea”, pg.23).  În ”Vâltoarea spaimei” în care se află ”trântit în vers, Norocul de pe cal”, poetul se apropie prin simbolul calului de lirica europeană, unde Germain Droogenbroodt se întreabă într-un vers:  ”cine a rupt căpăstrul de aur și a furat calul”, amândoi poeții având credința, că și-au câștigat înțelepciunea din Orient, ”pământ al lui Dumnezeu”, cum îl numea Herder. Rămânând în spiritul Indiei, unde Soarele – Surya, în Vede este considerat Zeul Focului, poetul Marian Dumitru aduce din ”văzduh și din grădină fiori de foc, aprinzând acel foc al iubirii eterne”, foc care face slovele fierbinți/ când îngerul deșertăciunii spune/ că limbile de foc și mai nebune/ ale iubirii, mi l-au scos din minți”(Pasiune, pag. 17).

Cartea se află sub semnul iubirii de la un capăt la altul, iubirea – cea care își revarsă măruntaiele sale fierbinți peste poeme, punând focul din lumină sub același ideal: ”Lumina nu poate fi închisă în colivie/ Focul aripilor ei ar topi gratiile” (Lumină și ideal, pag. 101). Pe ”Muntele diafan al iubirii” poetul găsește ”cheia pentru iubire” descifrând că ”doar în bătaia inimii iubești”. Când iubirea prea-plină este inundată de lumină, tot universul devine o lumină, timpul nu mai există, iubita-i ca ”o sfântă-n vers” dar și în universul, care devine lumină, timpul suprimându-se. Numai în tăcere ”ții strânsă lumina devastatoare”: ”Tăcerea este mina de aur a Lumii: / ..salvezi taina poeziei,/ înlăuntrul și înafara ei.”(pag. 42). Iar dacă metafora poemelor ”e-n cârd de căprioare/ Și întru-n vers cu nopțile târzii”, ea, ”Metafora trântită-n șanț mai plânge”, alteori ”Metaforele tremură  de frică”sau mai apoi aflăm  ”fior de zeu/ Într-o ”metaforă fierbinte”.

Acest tablou al iubirii este întregit de acea ”Puritate”  a culorilor și a talentului pictoriței  Octaviana Daia, aici doctor în ”Cuget de poet” . Să nu uităm că, uneori, poezia pictorului se prelungește în ritmul poemului și invers,  aceasta însemnând și transpunerea în culori a muzicalității poeziei, aș spune această relație culoare – poezie. Iar acei maci cu ochi de lumină din pictura Octavianei Daia e un simbol cromatic, acela care semnifică prin culoarea roșie – arderea feroce a iubirii, urmărind focul din poeme, iubirea, care traversează întregul  volum, un veritabil alfabet al comunicării prin culoare realizat de poetul  Marian Dumitru. Iar ”El, cuvântul” s-a luminat prin purpuriul versurilor, roșul cardinal al focului iubirii, născut din purpura destinată nașterilor imperiale din strălucitul Bizanț, semnificând triumful și puterea divină: ”Robul în lanțuri de litere,/ Este oaspetele de lux/ al imaginației imperiale. În taină,/ Cuvântul îmbată poemul/ Cu emoțiile unei inspirații,/ Dăruită lumină specială a nopții/ de ciclopul uimirii/ Ca pe încă un ochi de fascinație./ Ciclop cu doi ochi, așadar:/ Două turnuri gemene în așteptarea/ Vieții de apoi ce vine cu aripi-surpriză,/ Aripi arzând ca noaptea pe colții tigrului”. Sonetele lui Marian  Dumitru posedă această culoare străveche cu parfum imperial, amintindu-ne de Salvador Dali, care spunea în stilul său: ”Nu te sili să fii modern. Este singurul lucru pe care, orice ai face, nu-l poți evita”.